Un tren fără titlu


Alexandru Nădăban:

Realismul cefereului, secțiune prin societatea românească de sorginte neaoș

Originally posted on Genunchiul Lumii:

o vezi aşa la televizor sau pe facebook. Nici celor, încă pătimaşi într-ale politicii, nu le este astfel arătată sau pusă în discursuri. Iar sociologii sau jurnaliştii ar trebui să o caute aşa, mai cu sîrg, şi mai cu sîrg să o scoată din laboratoare sau redacţii. Şi vorbesc despre ţară. Iar ca să o vezi “aşa cum e”, nu ai decît să te urci într-un tren, un tren care să te ducă dintr-un colţ în altul al ei pret de, să zicem, vreo 20 de ore, cu opriri în 40 de staţii. Şi să nu ai, ca premisă de altfel favorabilă obiectivităţii tale, “norocul” unui vagon de clasa 1, ci acela al unui vagon ordinar de la a 2-a (mai sunt destule în ciuda opiniilor optimiştilor fani ai Cefereului!), un vagon slinos, înghesuit cu opt locuri în compartiment, survolat de nişte muşte insistente şi accesorizat cu odorurile inconfundabile care-l…

În…

View original 467 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Amanta vecinului şi bordelul de la subsol – altă postare moralizatoare


Alexandru Nădăban:

Dedicată nostalgicilor comunismului și partizanilor islamismului

Originally posted on CRONICA REZERVISTULUI:

Ideea romantică a lui Eminescu, privind igienizarea cu ajutorul a două instituţii, puşcăria şi casa de nebuni, avându-l în final pe Ţepeş pe post de incendiator, mi se pare profetică. Spre neliniştea mea, profeţia a început să prolifereze, încât uneori mă întreb, nedumerit şi cu gândul la nepoatele mele, dacă vom avea soarta Iranului sau a Irakului. Nu glumesc.

Memoria mea nu e suficient de distrusă pentru a nu-mi aminti ostilitatea, chiar făţişă, după ce Ceauşescu virase spre naţional-comunism, faţă de Uniunea Sovietică. Sentimentul antisovietic îi înfrăţea pe ascultătorii Europei Libere cu propagandiştii de partid şi în ultimă instanţă chiar şi cu miliţienii şi securiştii. Aşa s-a încheiat era “socialistă” şi a început ce se vede acum. Chiar dacă ne despart mai puţin de trei decenii de perioada aceea, după care cică ar fi nostalgici 60% dintre noi – eu cred că e o minciună ordinară, dar asta e altă…

View original 288 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Umbrele Lunii


sursa:http://boulderneigh.blogspot.ro/2013/04/im-being-followed-by-moon-shadow_25.html

Citesc o altă carte de Irvin Yalom, Călăul dragostei. E mai greu de citit. Sau poate de înghițit. Parcă prea țintită. Dar e bună. Nu pot citi într-una. Trebuie să fac pauze, să mai pierd timpul. E dură, directă, fără menajamente. E lupa, farul în fața morții.

Nu se poate să nu te identifici cu ceva din poveștile astea de psihoterapie. Nu de alta, dar sunt cîteva. Dar mai ales cu prologul. Unul lung. Sec. Precis. Fără ieșire. Sau, de fapt, cu ultima ieșire. Cu ultimul rit de trecere. Ciudat.

Trăiești o viață în incidența morții. Oare morții din cimitir nu zac o veșnicie sub incidența vieții? Ce e viața? Dar moartea? Sună pesimist.

De fiecare dată cînd încerc să scriu ceva despre sfîrșit, despre moarte, mi se pare că e prea devreme. Că e de speriat. Taboo. Ciudat. Din nou. Pentru că atît de des pomenim versetul cu avantajele mersului într-o casă de jale. N-aș vrea să fac din blogul meu o casă de jale. Nu mă definește. Și mă deranjează. Jalnic?

Eniuei! Trăiesc uitîndu-mă la umbrele Lunii (ca să nu-l plagiez pe Yalom ce zicea că privește la soare). De ceva timp. În general de vreo 60. În special de vreo 10. Mai acut, dar totuși cronic, de vreo 6.

Cîteodată sună alarmant cifrele astea. Altădată nu. Îmi aduc aminte cum dintr-o eroare copilărească pe cînd aveam 58 de ani spuneam că am 59. Și iac-așa am fost mai tînăr cu un an și am stat doi ani la aceiași vîrstă. Ce-nseamnă să dai în mintea copiilor…

Mai auzi că cineva se uită la umbrele Lunii, apoi altul. Rămîi surprins. Cel puțin eu.

Întîlnirea de 40 de ani de la terminarea liceului. Pe unii nu i-am mai recunoscut. Nici ei pe mine. E drept. La mine a fost ceva rapid. Neprevăzut. Nu atipic. A mai rămas doar o profă în viață. Poate și altele, dar n-au venit. Profa de francă ieșea de multe ori în lacrimi din clasa noastră. Era tînără și unii-și permiteau. Cam multe. S-au dus și ăia.

În Purgatoriul, unde v-am spus că petrec tot a treia săptămînă cîteva zile, mai întrebăm de unul, de altul. Dispar. L-am sunat pe unul dintre ei după ce am ieșit și m-a tăiat. Eu nu l-aș fi tăiat. Nici el n-o să mă mai taie…

L-am revăzut pe unul mai tînăr ce a venit așa… Rîdea, era vesel. Bravo lui. Cînd doar vizitezi Purgatoriul ești vesel. N-ai de ce să plîngi. Ce știa Dante… Eu sunt vesel tot timpul. Prost să fii să te întristezi pentru ceva ce nu poți controla.

Îi fac în ciudă Lunii. Atîta pot. În rest, mai vedem. Mă confrunt însă cu o lipsă acută de energie. Locul te curăță, dar te și usucă. Hei glumeților, știu că unii se curăță definitiv, dar mi-am recapitulat materia și am constatat că am trăit cîteva vieți. Cine știe, în viața anterioară am fost pisică și mi-au mai rămas cîteva vieți. Nu-i spuneți lu fi-mio că le bagă la bătaie în cine știe ce joc pe calculator și le pierde.

N-am avut parte de răpiri din Purgatoriu, nici de îngeri care să m-atingă cu un deget, cu un toiag de argint sau de vreun vis cu Isus. Sau am avut, dar l-am uitat. Nici n-am avut coșmaruri. Eventual nopți mai albe printre sforăiturile colocatarilor, cursele locale ale personalului și zorile ce se iveau sub bîzîitul aproape amenințător al țînțarilor. Și la prima chemarea a muezinului la rugăciune: Termometru? Vrea cineva termometru?

Sună hilar sub spectrul morții islamiste, a morții hamasiste, israelite sau ruse. Se omoară oamenii de parcă moarte-i cea mai ieftină marfă din lume. Rămîi interzis ca la filmele documentare cu lagăre de exterminare. Islamiștii auto-intitulatului calif nebun de Bagdad trimit pe Lună musulmani și creștini pe bandă rulantă. Ăștia nu-și fac procese de conștiință? Or fi psihopați? sau altceva? Te uiți la filmele lor și rămîi interzis. Mie mi-e greu să tai o găină. Ei parcă-s de pe Lună…

O lume nebună, nebună, nebună…


sursa:http://stockfresh.com/image/691043/x-ray-brain-and-skeleton

Inițial titlul unei comedii americane din vremea adolescenței la care am rîs de mă dureau fălcile și credeam că mor alături de cel mai bun prieten al meu la cinema Mureșul din Arad. Actualmente titlul unei tragedii la scară mondială. Presa dă cu veștile rele ce se țin lanț și după cum filmele ce sunt axate pe frică țin mai mult afișul decît celelalte, știrile de genul acesta sunt mai citite.

În anii 60 bîntuiau războiele de eliberate, de independență, cele naționale împotriva puterilor colonialiste. Mai existau două mari direcții: capitaliștii imperialiști și chipurile, țările doritoare de pace, democrate și comuniste. Primii luptau pentru război și exploatare, ceilalți pentru pace și libertate. Și deodată hop și Cuba! Apoi trosc cu termonucleara lui Hrusciov de 530 de megatone în Novaia Zemlia.

Curent ieftin, transport ieftin, doctorii pe gratis, mîncare era, începusem să ne îmbrăcăm, să ne încălțăm, să locuim și din 64 să ieșim din pușcării. Mai era nevoie de butelii, în rest aveam de toate. Fotbal, motociclete, stațiuni balneoclimaterice de tratament, salvări, mașini de ridicat gunoiul, grădinițe, cămine, parcuri, măcelării, sport, cantine, ședințe. Nu ne interesa politica externă. Era a statului. Ca și noi, dar ce conta?

Apoi au venit inundațiile, cutremurul. Și criza comunismului.

Acum se omoară ăia prin Africa, prin Irak, Afganistan, Siria, Libia, Israel, Ucraina. Na, că s-a apropiat.

Transport scump, curent scump, mîncare scumpă, locuițe nexam, pușcării la tot pasul, fotbal nu mai avem, stațiuni, nici alea. Grădinițe nu ne mai trebuie. Nici parcuri. Cantine? Numai pentru săraci. Ședințe? De bloc. Politica externă? Cine-o face? Doctori? În Franța.

În rest lumea parcă e tot mai nebună. De legat, nu alta. Reîncepe războiul rece.

Oamenii sunt împușcați fără judecată. Bombardați fără discernămînt. Eliminați fără drept de apel. Oamenii au înnebunit. De bine? De rău? În numele cui? A unui oarecare dumnezeu ce trebuie proptit de arme. Orice religie spune că cel slab trebuie lăsat în pace sau apărat. Acum e pe dos.

Nu m-aș mira ca după cum se comportă să fie interzise toate religiile. Sau cineva să apese ca la șah pe cronometru: gata, s-a terminat. V-am răbdat destul. Valea! Și Pămîntul să fie fript. Scurt!

Spaţiu pentru-mbrăţişare


Originally posted on Dana SisoEva:

DSC00227

Am început să re-citesc cărţi! Pe unele dintre ele le-am parcurs în grabă, mânată de curiozitate, fără a-mi lua răgazul de a reflecta mai adânc sau de a interacţiona cu materialul. Pe altele le-am citit, şi poate chiar conspectat, fără a putea raporta tema conţinută la o experienţă, o întrebare sau o frământare reală. Sunt cărţi pe care mi-e de-ajuns să le citesc o singură dată, dar sunt şi câteva – nu multe -, care mă îmbogăţesc cu fiecare lectură şi la care mă întorc mereu.

Excludere şi îmbrăţişare: o explorare teologică a identităţii, a alterităţii şi a reconcilierii”, lucrarea lui Miroslav Volf, e una din cărţile asupra căreia am să tot revin. Nu doar că tema tratată e actuală şi răspunde căutărilor mele, nu doar că textul e atât de bogat în subiecte de reflecţie – am „mâzgălit” mai fiecare pagină cu sublinieri şi însemnări -, nu…

View original 966 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

În fiecare credincios se află un eretic


Originally posted on La început era Cuvântul.:

E imposibil ca cineva să înțeleagă corect toate doctrinele biblice. Oricât de „curați” și ortodocși ne-am crede, niciunul nu va putea să înțeleagă perfect fiecare învățătură în parte. Desigur, aceasta nu înseamnă că nu trebuie să căutăm să înțelegem intenția autorilor și a Autorului Scripturii, nu înseamnă că nu trebuie să ne luptăm cu procesul exegetic și hermeneutic ca să vedem care sunt argumentele și în ce direcție ne îndreaptă acestea.

Fac această afirmație curajoasă pentru a anula orice atitudine de superioritate a vreunuia dintre noi care ar fi ispitit să creadă că cineva  ar putea fi în posesia doctrinei ortodoxe absolute

View original 730 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

“STRANGE DAYS HAVE TRACKED US DOWN”


Alexandru Nădăban:

Amintiri despre 11 septembrie

Originally posted on Waging Wisdom:

Halifax Nova Scotia AirportDelta Flight 59 from London to Atlanta became the penultimate of forty-two jet loads of now stranded international travelers being granted safe harbor at Halifax International before the airport ran out of wing space for the huge 747s, 767s, 777s, Air Buses, and L1011s. I later calculated that about 10,000 people had arrived – a small town and all the problems that come with that. The scene from the air as we circled for landing looked as if a child had carefully positioned dozens of huge toy planes in two long rows, nose-to-tail and wingtip-to-wingtip on a long strip of black ribbon.

Still circling, I was also surprised to see that the service road that ran for a mile or more alongside the airport was bumper-to-bumper with cars, vans, and pickups. Like bystanders congregating to stare at a blazing house fire, onlookers had queued to watch the landings. But for…

View original 939 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

w de la worldview


Originally posted on odiseea credinţei:

Herschel's 20ft

Credit imagine

Înainte de a relua călătoria prin cartea Mesia, mai poposesc o data asupra metodologiei autorului.

Întreg demersul lui N.T. Wright de cercetare istorico-teologică a începuturilor creştinismului se sprijină pe conceptul de worldview. Volumele publicate în seria Christian Origins and the Question of God, inclusiv cel mai recent despre teologia Apostolului Pavel, poartă amprenta unei analize social-culturale centrate pe ideea de paradigmă sau, dacă vreţi, concepţie despre lume şi viaţă.

În paranteză—voi folosi în continuare termenul englezesc worldview pentru a sublinia înţelesul specific pe care-l capătă la Wright şi deoarece, recunosc, nu am găsit un echivalent satisfăcător în limba română (sintagma concepţie despre lume şi viaţă e lungă şi încarcă fraza, paradigmă e folosit adesea cu o arie semantică diferită, tipar de gândire mi se pare prea general).

Sensul uzual al cuvântului este modul în care un individ sau o societate percepe şi înţelege realitatea…

View original 1,210 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 4 – universitatea


Alexandru Nădăban:

Istoria unei vieți

Originally posted on Persona:

IO – V-aţi întors din armată şi a urmat facultatea. Povestiţi puţin, din nou, tot aşa în expresie generală, cum erau percepuţi studenţii evanghelici în facultate, cum se raportau profesorii, colegii unii la alţii şi, apoi, din propria experienţă, cum a fost să fii student ca evanghelic şi ce lucruri s-au întâmplat în această conexiune a identităţii pe care o aveaţi şi a perioadei de studii.

DM – Da, ceva s-a întâmplat în ultima perioadă a studiilor universitare. Eu am studiat în perioada 1974–1978, care a marcat puternic identitatea mea creştină. Mă refer mai ales la întâlnirea din august 1977 cu Navigatorii. Până atunci însă, mare parte din activităţile mele religioase erau legate mai ales de activităţile cu tinerii din biserică, pe care le conduceam, într-o relaţie destul de apropiată cu pastorul bisericii. În perioada aceea, pastorul bisericii baptiste era Radu Cruceru, un om cu o experienţă complexă. A fost…

View original 2,985 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

… motive pentru care comentatorii au întotdeauna „dreptate”


Alexandru Nădăban:

Cum unii este mai mult comentatori, deci știe să scrie ceva, da nu vrea să aibe blog, o dedicație cum nu se poate mai bună. Mea culpa că n-am scris io asta. Vorba unuia dintre profii mei american, evreu și creștin: cum de nu mi-a trecut mie prin minte așa ceva?

Originally posted on CRONICA REZERVISTULUI:

#comentatorul are întotdeauna „dreptate” fiindcă:

  • Din moment ce a postat comentariul nu avem cum să demonstrăm că nu a citit textul, chiar dacă opinia lui nu are legătură cu postarea iniţială, fiindcă dreptul la opinie nu poate fi restricţionat.
  • Atâta timp cât pornim de la prezumţia că a citit textul, dreptul la opinie al comentatorului nu poate fi inferior dreptului la opinie al autorului.
  • Dacă mă deranjează anumite comentarii, sau am alte pretenţii, am posibilitatea moderării sau chiar a excluderii lor. Din moment ce nu am făcut aceste operaţii, mi-am dat implicit acordul la comentarii.
  • Nu orice postare trebuie să fie publică. Alegerea acestei opţiuni implică consecinţe pe care e normal să ni le asumăm.
  • Opinia comentatorului nu e obligatorie pentru mine şi nu-mi îngrădeşte cu nimic dreptul la liberă exprimare.
  • Înjurăturile şi insultele fac parte din comportamentul uman. Ele nu se răsfrâng doar asupra adresantului, ci îl caracterizează în…

View original 78 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Trigger happy sau cum e să te ia gura pe dinainte…


sursa:http://skylanders.wikia.com/wiki/Trigger_Happy

Trigger happy înseamnă, în accepțiunea generală, cineva care apasă pe trăgaciul unei arme că-i place să tragă și dacă nu e cazul. Pe românește este echivalent cu se trage ca la nuntă. Adică mult, degeaba, inutil sau a prostu. În cazul de față, translatat la bloguri, Facebook și bineînțeles opinii personale, este vorba de gura sau tastatura ce ne ia pe dinainte și creierul e decuplat. Cazul și mai nefericit e cînd în ciuda dovezilor individul susține că e drept ceea ce e în mod clar strîmb. Nu pot să uit comentariul unui fost student, actualmente pastor baptist ce afișa ceva de genul s-ar putea ca Israelul să n-aibă dreptate, dar și așa părerea mea este că Israelul are dreptate. Și comentez eu acum: mai ales dacă sponsorii tăi sunt sioniști. Sunt rău!

De o vreme-ncoace s-au pornit unii pă net cu pistolu. Alții cu mitraliera. Și alții cu tunu. Cu katiușa. Ba kiar și cu Natașa. Nu s-au prins că Trigger Happy e un drac. Sau un demon. Sau un înger. Tot un drac!

O droaie de indivizi reacționează reflex, fără să gîndească. Alții, mai rău, gîndesc și reacționează tot așa. Și apasă pe trăgaci într-o fericire!

Situația seamănă cu perioada din 1990 pînă după primele alegeri, cînd majoritatea colegilor mei au votat cu FSN sau PSD. Îl iubeau pe Iliescu și-i urau pe Coposu, Brătianu și pe moșu cu papion. Ne contram la serviciu și mergeam bolnavi acasă. Unul dintre colegi obișnuia să spună în gura mare: gata, nu mai vă luați de cap că mîine iar ne spune Nădăban: V-am spus eu! Am rămas prieten cu toți.

Istoria, pasiunea mea, mă făcuse mai circumspect, analizînd la rece ceva ce o dată se petrecuse la cald. Apoi evenimentele din decembrie 89 ce le-am privit dinăuntru mă făcuseră sceptic cu privire la eradicarea ca prin minune a comunismului. Ca mostră în domeniu era o colegă credincioasă, tînără și sufletistă cu care puteam să mă iau de cap sistematic. La un moment dat propusese că dacă s-a dus securitatea să mergem acum să ne oferim voluntar ca informatori, noi cei corecți, neprihăniți și absolut noi în meserie. Pentru popor. De parcă nu tot așa începuse și Securitatea…

Două probleme inflamează mințile, tastaturile, ecranele și programele tip fotoșop: conflictul Israel-Gaza și presupusa introducere a crislamului în România pe sub ușa ITP-ului din București.

Găsesc interesant faptul că cele două conflicte sunt polarizate nu în patru comunități pro și contra, cum ar fii normal, ci doar în două. Suspect, nu? Cei ce sunt împotriva crislamului sunt și de partea Israelului, iar cei ce sunt echilibrați și nu sunt de partea crislamului, nici de partea Gazei, ci vor doar să tempereze apele, echilibrînd informația (că nu se duc voluntari în Gaza, nu trimit bani Hamasului și nici nu au deschis filiale ale crislamului, aici sau în America) sunt făcuți albie de porci, trădători, vînduți, eretici, orbi, rătăciți, filistini și alte nații de mult apuse, dar eradicate de poporul lui Dumnezeu (indiferent cine o fi ăla).

Și eu am fost făcut în fel și chip, dar cum știu că omul spune multe și după aia regretă, îl las să creadă că are dreptate, cam cum se întîmplă și cu Zidul Plîngerii. Ce poate zidul să facă? Stă și îndură. Că deasupra zidului e un înger.

Și sunt făcuți așa de cei mai vocali, mai aprigi trăgători ce cred că prin acuzele ce le aduc părții opuse fac o treabă bună pentru Dumnezeu. Și mai cred ceva cu sfințenie: că aruncînd o găleată (sau mai multe) de zoaie în capul părții adverse, sunt cei mai, singurii și autenticii creștini, cei pe care Dumnezeu nu numai că-i iubește la nebunie (iartă-mă Doamne!), ci că vor avea o viață numai puf, parfum și succesuri. (sic!)

Păi, e normal! Mecanismele ce acționează în cazuri din astea, se numesc, pe limba laică, disonanța cognitivă și raționalizarea. Vă las să scotociți pe goagle ce e fiecare ca să discutăm la comentarii. Un singur lucru este cert: Biblia e plină de așa ceva. Viața e plină de așa ceva. Numai moartea nu. Pentru că sunt două mecanisme lăsate de Dumnezeu ce ne ajută să supraviețuim. Cine nu le are înnebunește, e sociopat, violent sau fîfîfî stresat. Sau ambele trei.

Deci mă bucur că n-am strigat, n-am făcut pe unu sau pe altu în fel și chip, nu am strigat nume (did not call names) și că în genere nu am nimic să-mi reproșez. În genere am spus, nu în special. Că nu-s perfect ca voi!

Și dacă nu vă place, mutați postu, dați back, dați cu ciocanu-n ecran sau faceți ce-a făcut tata. În rest putem rămîne prieteni. Mai ales dacă puneți piedica un pic la gîndirea stereotipistă, la aia cu clișee, cu alb-negru pronunțat și la aia de tip turmă. Căci este scris: Desteapta-te tu care dormi, si Hristos te va lumina. Este Trigger Happy un demon sau e trimisul Domnului să dea unii și altele cu mitragloanța? Mi se pare interesant că demonul ăsta se adresează și are succes doar la cei cu IQ-ul micuț. Astea două sunt asociate. Ciudat, nu? Iar?

Mulțumesc, la fel! Sper să nu vă ia gura pe dinainte!

Preacurvia si excesul de viteză


Alexandru Nădăban:

La obiect a la rumen:

Originally posted on CRONICA REZERVISTULUI:

Motivele pentru care credem în Scriptură sunt aproximativ la fel de numeroase ca şi motivele pentru care nu respectăm Scriptura în care credem. Mai rămâne să răspundem la întrebarea cât de des invocăm Scriptura, care mai mult ne dă de gol decât ne apără?

Poate vi se pare o butadă ieftină când scriu că păcatele noastre nu ar ieşi atât de bine în evidenţă dacă nu am face, prea des şi fără trebuinţă, trimitere la cele 10 porunci? E posibil să aveţi dreptate, nu e cine ştie ce în această dialectică a prefăcătoriei, de care mă leg de câteva decenii, fără să mă învăţ minte, cu toate ponoasele de până acum. Trataţi-mă aşadar ca pe un recidivist, dacă aveţi bunăvoinţă. Vă mulţumesc.

Mă uit şi eu în jurul meu şi cedez imboldului de a spune ce văd. Acesta, îmi place mie să cred, este principalul motiv pentru care nu am…

View original 262 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Eșecurile lui Dumnezeu


Alexandru Nădăban:

Cam asta bănuiam și eu:

Originally posted on Alonewithothers's Blog:

Între două articole despre cât de simpatic ni-l facem pe diavol nici nu putea fi mai potrivit altceva decât o discuție despre … eșecurile lui Dumnezeu.

Jumătatea plină a onestităţii noastre 

“Dumnezeu are prea multe eşecuri în CV-ul său pentru a-L considera ca atare” e contrazis imediat de “Dumnezeu nu poate eşua pentru că e Dumnezeu”. Cred că am face bine să trecem peste pudorile unei gândiri blocate în pedanterii inutile sau peste adrenalina unor blasfemii uzuale. Se cuvine a spune cu glas tare ceea ce mai toţi gândim:

1. Dumnezeu a eşuat tocmai pentru că glumeşte acolo unde toți suntem foarte serioşi. Da, El a eşuat în a ne oferi raţiuni şi evidenţe irefutabile pentru a accepta teoria evoluţiei dar totodată se joacă şi cu argumentele şi evidenţele referitoare la zilele creaţiei!

2. Dumnezeu a eşuat în creaţia unei umanităţi care să-i exprime chipul, să-L facă de cunoscut/re-prezinte naturii create. De la Adam…

View original 1,648 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Irvin Yalom, MD: Privind soarele în față


Admirator a lui Epicur, Nietzsche și ai altor existențialiști, Irvin Yalom scrie despre teama de a privi moartea în față. Cînd mă gîndesc la șocul post-traumatic, îmi dau seama de ce mi-a fost greu să mă uit direct la soare. Pe de altă parte, citate foarte faine din Nietzsche. Asta e!

Dintre cazurile discutate și sfaturile propuse ies la suprafață cîteva lucruri pe care un creștin le știe foarte bine. Evreu ateu cu trei mentori ce mor (unul dintre ei era la un moment dat terapeutul său, apoi prieten, apoi el devine terapeutul mentorului) Yalom îmbină mărturiile directe cu observațiile asupra unor oameni cu probleme în fața morții. Mi s-au părut deosebit de interesante scurtele sale rezumate ale unor influente eseuri scrise de Schopenhauer, după cum urmează:

1. Ce avem: bunurile materiale nu satisfac, declanșînd o alergătură fără sfîrșit după acumularea lor. Cu cît ai mai mult, cu atît vrei mai mult sau ești mai nesatisfăcut și plictisit. Ce a vrut oare să-i spună Dumnezeu lui Solomon prin ceea ce i-a dat? N-au învățat prea multe evreii din asta. Dar cu ce ne deosebim noi protestanții de ei?

2. Ce reprezentăm în ochii celorlalți. Importanța părerii celorlați ne transformă în sclavi. E tot la fel de efemeră ca bogăția. Mai ales că nu putem ști ce gîndește celălalt. Un caz particular, patologic, pe care l-am întîlnit în ultima biserică, este că ceilalți știau ce gîndeau alții și le trîmbițau gîndurile. Mai un pic și acolo e nevoie de cîteva cămăși de forță.

3. Ce suntem. Citez: Numai ceea ce suntem contează cu adevărat. O conștiință sănătoasă, spune Schopenhauer, înseamnă mai mult decît o bună reputație. Scopul nostru cel mai important trebuie să fie o sănătate bună și bogăția intelectuală, ceea ce ne poate oferi o inepuizabilă rezervă de idei, independență și o viață morală. Echilibrul interior rezultă din conștientizarea faptului că nu lucrurile în sine ne deranjează, ci interpretarea pe care le-o dăm.

Din nou patologicul la el acasă prin biserici.

În același timp am fost uimit să constat că Yalom punea foarte mare accent pe vise. Dar nu visele călăuzitoare, ce previn sau transmit un mesaj, ci acele vise care pot deveni o unealtă interpretativă a situației sau a problemei cu care se confruntă pacientul/clientul.

Ultimul capitol pare cel mai apropiat de profesioniștii terapeuticii cu cîteva îndrumări în disclosure, visele, calea regală calea către aici-și-acum și distincția între proces și conținut.

Deci, o carte interesantă, dincolo de granița religiei, în apropierea morții unui expert ce se afla la vîrsta de 72 de ani avînd cărți publicate în peste 700000 de exemplare.

 

 

 

Urgent Prayer Request for Gaza


Originally posted on Persona:

Note: I have just received this prayer request from a Palestinian friend who works with the Baptist Church in Gaza. Please join us in prayer for that place.

* * *

Dear friends,

Today, due to the desperate situation which is unfolding in Gaza, I must write to you again to ask for more prayers to be said. Yesterday, Mrs Jalila Ayyad, became the first person from the Christian community to lose her life under the bombardment from Israeli bombing. Her son has also been seriously injured. This is just one of so many tragedies happening now in Gaza on a daily basis.

Something else happened too that brings home the danger that so many are in. A man in the street where my house in Gaza is told his next door neighbour that he had received a warning that this next door neighbour’s house was going to be bombed…

View original 339 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Pulsul zilei de 28.07.2014: Cu Biblia-n mînă și cu fatwa-n buzunar


sursa:http://chasblogspot.blogspot.ro/2008/09/homer-simpson-joins-micky-mouse-fatwa.html

Cîteodată-mi vin idei. Nu din alea mari că pe alea le-aș ține minte mai bine. Îmi vin, îmi trec, le uit, mi le amintesc și tot așa pînă, mă chinuie mai mult și încep să scriu. Scriu mai bine cînd sunt provocat de vreo minune. Dar mai ales de o prostie. Și cel mai cel cînd prostia este gigantică. La fel pățesc cu nedreptatea. Fără să știe a pus bunică-mea un spirit de dreptate-n mine de cred că la judecată o să cer o sentință mai severă. Cel puțin pentru mine.

Poate de aici li se trage și altora. Alb sau negru. Vinovat sau nevinovat. Dac-ar fii așa de simplu… Dar se pare că e mai mult vinovat și vinovat. Un fel de tribunal revoluționar, al poporului, al revoluției sau contra-revoluției. O curte marțială. Ei sunt într-un război continuu. Sunt războinicii luminii. Fiii neprihănirii. Pămîntești, nu eterne. Cei fără pată. Cu o misiune de îndeplinit. Vorba cîntecului: „Avem o țară, o datorie, o misiune de veacuri de îndeplinit!”

Mă întrebam cum prețuim noi creștinii sacrificiul de sine. Dacă e în favoarea noastră sau îl facem noi, e bine. E bun. E „de la Domnul”… Dar dacă e pentru dușmanii noștri, așa cam ca și cel al samariteanului pentru israelitul jefuit de israeliți? Sincer? Nu cred că putem concepe așa ceva! Pentru că altfel nu se explică o interpretare a Bibliei de genul: „Bre ereticule, eu sunt de partea lui Dumnezeu și așa scrie-n Biblie!”

Adică pe lîngă faptul că greșești, greșești împotriva lui Dumnezeu, ceea ce eu nu fac și pentru că faci asta iaca-ți dau primul cu piatra-n cap (blog). Veniți și m-apărați, că m-omoară ereticu! Și mulțimea sare, că nu trebuie să citească decît ultimul rînd. E ieftin și rapid.

Și ca să satisfacem și setea de sînge să facem încă o paralelă. Una ortodoxă. Un autor de manual (Nu vă spun din care, nu vă spun numele lui. Căutați!) zicea că minunea cea mare nu este atunci cînd Dumnezeu iartă păcatele, ci atunci cînd Dumnezeu iartă păcatele la absolvirea ce o dă preotul. Mă iertați pentru exprimarea catolică!

Tot așa, prostia cea mare nu este cînd creștinul neghiob dă cu fatwa împotriva „ereticuluiˮ, ci cînd mulțimea se dă de partea neghiobului și-l omoară cu pietre. Mulțimea indignată n-are timp de judecat, de citit, de rumegat. Ea aplică sentința. Sentința e dată după felul cum gîndește gloata. Aceiași care a strigat Răstignește-l, răstignește-l! Aceiași ce omoară creștinii doar pe baza unei bănuieli că au spus ceva despre Muhamad sau Coran.

Neghiobi plus gloată plus pietre egal violență. Fizică. Verbală. Scrisă.

Numai neghiobii-l apără pe Dumnezeu. Dumnezeu n-are nevoie să fie apărat. El este.

Un fel de inchiziție postmodernă


Originally posted on Timposibil:

Nu-i și asta o formă de inchiziție? Să iei un om, să furi o frază din el și s-o vâri în ciorba ta de ură, unde îi aplici o interpretare – dar obligatoriu negativă și obligatoriu superioară și obraznică – în așa fel încât toată viața lui, toate aspirațiile lui, toate trăirile lui să încapă într-o cutie mizerabilă ușor de identificat.

Dar nici măcar nu sunt sigură că, făcând astfel, ție în calitate de mare evaluator (ca să nu spun mare inchizitor) îți e clar cine este acel om pe care te grăbești să-l arunci la gunoi. Căci, dacă îți e clar cine și cum e acel om și nu merită judecata proastă pe care i-o trântești, știi că greșești și îți e bine așa. Dacă îți e clar cine și cum e acel om și ar merita toți pumnii pe care i-i dai, știi bine că astfel nu faci…

View original 281 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

La război ca la război sau la pensie ca la pensie


sursa:http://www.zazzle.com/funny+crimes+posters

Azi m-am dus la bancă. Mi-am luat trei foi (a se citi adeverințe) și apoi am plecat să le depun la Casa de Pensii Arad.

Am intrat, am ajuns în fața camerei 3, am întrebat cine e ultimul venit și am fost somat de o doamnă că peste ea n-o să trec. Nici nu aveam de gînd.

Apoi mi-am odihnit cadavrul încă în viață sprijinindu-mi posteriorul de masa din hol că nu mai erau scaune libere. Jumătate din coadă (nu a mea) aștepta tăcută în picioare de frica lui Spidi Golzales Tuciuriu ce putea croșeta orice apărare de pensionari în devenire pentru a se băga-n față. Brusc și deodată doamna amenințătoare își revizuiește dosarul și decide să facă un tur de orizont dincolo de orizontul meu vizual, olfactiv și de alte nații. Se eliberează un scaun, dar doamna amenințătoare putea reveni ca țunami de la Fukujima, așa că mă sprijin tot pe masă.

Aproape că mă simțeam singur cînd deodată, de la stînga la dreapta, apare un nene, domn, amploaiat fără ecuson, în cămașă cu mînecă scurtă, pantaloni de nici-un-fel, ca pe la 40+ și trecînd înspre camera 3 sau mai sus, uitîndu-se la mine mă interpelează intempestiv în limba locală, de parcă aveam 8 ani și patru luni neîmplinite:

- Luați loc pe scaun!

- Mulțumesc, nu.

- De ce stați pe masă?

Mă uit bănuitor la el. Ăsta o caută cu lumînarea. Păi atunci ce pot face? Încă un șăf. N-aveam chef de așa ceva…

- Așa vreau.

- Luați loc pe scaun!

- Nu vreau. (El contrariat și cu un aer tot mai dur.) Vă consolează cu ceva faptul că fac chimioterapie? (Nu mizam pe nimic, nici măcar pe fărîma de empatie a călăului față de victima condamnată la moarte. Și ăla-și ascute securea să nu taie capul din mai multe lovituri…)

- Stați pe scaun!!! Nu se stă pe masă!

- Mănîncă cineva? Nu mănîncă nimeni.

- La dumneavoastră acasă așa faceți?

- Da.

Și pleacă.

Intervine autoritar paznicul de la intrare ce chibițase de la distanță.

- Unde așteptați?

M-am făcut că nu știu despre ce e vorba. Mă uit speriat nevoie mare la el.

- Dumneavoastră.

- La 3.

- (Amenințător) Luați loc!

- Nu vreau.

Se uită și mai amenințător.

- Și dacă nu vreau, ce-o să-mi faci? O să mă dai afară? O să mă bați? O să chemi poliția?

- Se vede că n-ai habar de bunul simț!

- Precis. (M-am enervat!) Ești tu calificat să-mi faci morală?

- Dumneavoastră, nu tu!

- Serios? Hai las-o Ști ce? Cînd te vezi data viitoare cu șeful tău, să ceri fișa postului pe care ai semnat-o fără s-o citești: acolo nu scrie că ai îndatoriri pe linie de morală. Nu uita că ai postul ăsta că noi existăm.

Deci, fără  bună ziua, ce mi se cere mie cînd intru într-un birou, fără vă rog, fără nu vă supărați, doar cu bîta autorității statului în fața milogilor ce stau la rînd fără să existe un sistem de ordine, cînd dosare intră și ies cu pile și intervenții telefonice, slujbașii statului s-au luat de mine că nu le place unde stau eu. Ba mai împart și morala cu autoritatea statului.

Mă tem că nu le-a mers cu mine. Nu de alta, dar nu mai fumez așa ceva!

Echilibrul și echilibristica



Cu toții ne menținem echilibrul. Mai ales cînd mergem. E greu de mers pe un fir sau pe o bîrnă. Pentru asta trebuie să faci echilibristică. De fapt poți să faci echilibristică și dacă ai ceva la bord. Înțelegeți ce.

Nu mi-am propus să fiu un tip echilibrat și probabil că nu sunt. Dar am constatat că nu-mi plac cei ce o iau razna și nici cei ce fac echilibristică, indiferent de domeniu. Mi se par niște dezechilibrați. Unii hazoși, alții plini de tristețe. Vă dați seama, așa complexat cum sunt, cum aș arăta eu în postura asta. Nici nu vreau să mă gîndesc. Totuși, poate-ntr-o zi o să-mi dau în petec. Dacă cumva se-ntîmplă, e clar: sunt dus. Și ca să nu dau un exemplu negativ, vă rog, împachetați-mă și expediați-mă în afara razei mele vizuale.

Acestea fiind de comun acord zise sau stabilite, să trecem la treabă.

Israelul și arabii. Sau de ce nu nemții și restul lumii. Sau turcii și valahii. Sau normanzii și saxonii din Anglia. Sau ungurii și românii. Sau europenii și Atilla. Adică unii și alții… Pe limba tuturor ai noștri și ai lor sau prietenii și dușmanii.

Dacă-i asculți pe primii, au dreptate. Dacă-i asculți pe ăialalți, ei au dreptate. Greu. Subiectiv. Dar n-ai ce face. De obicei se operează cu preferințe, nu cu dreptate. Și aici vrea să ajung. Cine a fost de vină pentru declanșarea primului război mondial? Teroristul sîrb? Imperiul Austro-ungar? Germania? Ce mai contează cînd au murit milioane de oameni?

Cine a declanșat al doilea război mondial? Puterile învingătoare în primul că și-au bătut joc de Germania? Hitler? Stalin? Ce mai contează? Cîte asemănări între conflictele astea și situația din Gaza și Israel… Am murit iarăși milioane de oameni. Și vor mai muri.

Eroii unora criminalii altora. Și invers.

Mă uit cîteodată pe net și mă încearcă sentimente ambivalente: ce bine că rușii sunt bătuți de nemți ce ne-au luat o mare parte din țară, au luat din Polonia (masacrul de la Kathyn) și ce bine că sunt pedepsiți pentru teroarea bolșevică cînd au omorît milioane de oameni nevinovați… Ce bine că Hitler și adepții lui au încasat-o că au pus civilizația occidentală în pericol, că au exterminat milioane de oameni nevinovați… E greu să fii echilibrat, dar nu imposibil. Cînd te gîndești ce s-a întîmplat la noi după 23 august 1944 e și mai greu.

Îmi plac evreii. Sunt buni la tot ceea ce fac. Au cele mai multe premii Nobel, au făcut din Israel ceva ce n-a făcut nimeni, au demonstrat că pot învinge armate de zece ori mai mari. Ce e a lor, e a lor. Reușesc. Cîți mai cred în Dumnezeul lui Israel, asta e altă chestiune.

Arabii: îmi plăceau poveștile lor. Cîteva filme. În rest nu știam nimic în afara publicațiilor de stînga sau de dreapta mai recente, adică de prin 1967. Arafat, El Fatah m-au lăsat rece. Dar am citit Lawrence of Arabia, ceea ce mi-a schimbat un pic perspectiva. Apoi tratativele de pace între Israel și palestinieni. Apoi masacrele de la Sabra și Shatila, ocuparea Libanului de către Israel. Și ce a urmat. Războiul dintre Irak și Iran. Complicațiile din Liban începînd cu anii 60. Războiul din 73, land for peace, tot tacîmul cu premiile Nobel pentru pace. Arabii ce se aruncau în aer prin Israel în autobuze, magazine, piețe. Pămîntul palestinienilor confiscat de Israel. Palestinieni alungați în țări ce nu sunt a lor. Musulmani și creștini, nu contează, Israelul nu iartă.

Conflict, război, cruzime, răzbunare, sînge. E greu să fii echilibrat. Israelul are stat, armată, bani. Palestinienii nu mai au aproape nimic. Se poate spune că după ce englezii au hotărît să le dea evreilor un cămin, o țară, i-au lăsat pe arabii din țara aia fără așa ceva și nici nu au fost interesați de soarta lor. Acum ei sunt străini în propria lor țară, ei rătăcesc. (Apropo de chestia asta, mai țineți minte cine ne-a vîndut lui Stalin: englezul Churchill. Că era obsedat de Grecia.)

Este asta o soluție? Chiar dacă ar fi, unde este eficiența ei? Apoi terorismul arab: este o soluție? Evident, nu! Este o soluție să faci ca scopul existenței și luptei tale să fie distrugerea Israelului? Dacă numai pentru asta trăiești, poate că meriți să mori, mai degrabă decît să trăiești.

Care ar fi soluția? Nu știu. Dar îndrăznesc să spun că nu se va schimba nimic pînă cînd musulmanii nu-i vor sancționa pe teroriștii islamici și-i vor declara în afara legii islamice. Dar nici nu se va schimba nimic pînă cînd Israelul nu va recunoaște că arabii ce au locuit în Palestina britanică au aceleași drepturi asupra pămîntului ca și evreii. Și aici alte complicații.

Cine-a zis că-i simplu?

E greu să fii echilibrat, nu?

Dar să fii creștin și să-ți iubești dușmanii cum o fi?

URSS?


sursa: http://www.animal-life.sk/ucme-deti-laske-k-zvieratam/

A fost o dată ca niciodată un URSS. Din Rusia sovietică, din RSFSR, adică Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă ce a intrat (sic!) în Uniunea Sovietică în 1922. Cu o constituție validă după doi ani. Ciudat! Și apoi s-a rebotezat în Federația Rusă. Doamne, acum realizez că ăștia-s anabaptiști! S-au rebotezat.

După 1945 împreună cu Lagărul socialist, adică: Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia, Albania, Yugoslavia, Republica Democrată Germană sau Germania de Est, la care adăugăm China, Vietnam, mai tîrziu, Coreea de Nord, Laos, Cuba, Kampukia, Afganistan, Mongolia și unele țări socialiste arabe (Siria, Irak, Algeria, Libia, Egipt, Yemenul de Sud) și africane ne-arabe (Etiopia, Angola, Mozambic) reprezentau o forță. Totuși URSS a falimentat. Dintre țările socialiste azi mai rămîn: China, Vietnam, Cuba, Corea de Nord, Laos și un pic Siria.

Imperiul răului s-a dus cu toate investițiile militare sau mai bine spus din cauza lor. Țări întregi s-au convins că ideologia comunistă nu este viabilă. Fără război. Libertatea mult trîmbițată a proletariatului, superioritatea materialismului dialectic și primatul pregătirii politice în dauna celei profesionale și morale a ajuns la cap de linie.

Era lupta pentru pace, erau manifestații sponsorizate de serviciile secrete ale statelor din Tratatul de la Varșovia. Comuniștii ar fi început al treilea război mondial să impună pacea. Malefic. Ba chiar au fabricat cea mai mare bombă nucleară din lume și au și testat-o. 530 de megatone. Unda de șoc rezultată în urma exploziei dincolo de cercul polar a înconjurat Pămîntul de trei ori. Seismografele din toată lumea au înregistrat explozia.

Și totuși fără un război au dat înapoi pentru că logic, nu aveau cum să cîștige. Le-a luat mult timp din 1917, dar totuși nu le-a trebuit 100 de ani. Mă întreb cum de a reușit Occidentul să convingă statele socialiste că așa nu mai merge. Propagandă? Intervenție? Mită? Corupție? Diplomație? Sabotaj?

Cea mai bună metodă e să te convingi singur. Cînd te convingi singur nimeni nu mai poate să te des-convingă.

Acum Rusia zice că Vestul are ceva cu ea. De aia au ocupat Crimea. De aia am dat arme rusofililor din Ucraina. De aia amenință Ucraina cu invazia. Cu tăierea gazelor. De aia doboară avioane civile din țări neutre. Și încă n-a venit iarna…

Mă întreb după ce Gorbaciov a admis că URSS nu mai poate continua așa, cît o să-i ia noului președinte al Rusiei, nu clownilor Putin și Medvedev să facă un lucru de bun simț: să-și aducă aminte că Rusia era aliata Marii Britanii, a Franței și că una din împărătesele sale era de origine prusacă. Nimeni nu vrea să atace Rusia, să o ocupe, să o anexeze sau să o împartă. Zău așa.