Keith Green – Create in me a clean heart

Demonul cu faţă albă (1)

Mă aflam la baza scării pe care urca el. Era de statură potrivită, se uita la mine urcînd pe scară-n sus, undeva spre stînga. Parcă eram în podul casei. Numai că nu semăna. Eu eram paralizat de groază. Nu puteam să mişc, să gîndesc. Aş fi vrut să fac ceva, să spun ceva, dar era imposibil. Eram năpădit de groază. N-aveam nici o putere asupra lui. A rîs batjocoritor şi a continuat să urce, dispărînd undeva sub acoperiş, unde de fapt nu mai era nimic. Eu am rămas la baza scării. După el au urcat doi prieteni, soţ şi soţie. M-am trezit scăldat în sudoare. N-am mai visat aşa ceva. A fost întîlnirea cu demonul cu faţa albă. Noaptea era pe sfîrşite. Apoi am găsit explicaţia: cine mă vedea remarca paloarea neobişnuită a feţei datorată lipsei globulelor roşii. Fusese demonul leucemiei. Îl cunoşteam sub altă formă, de cîţiva ani. Iată cum a început:

Era în 2004. Am oprit la Salonta şi am cumpărat trei saci mari de cartofi. Doi pentru mine, unul pentru socrii. Am cedat ispitei: preţul era mai mic ca oriunde. I-am pus în portbagajul Daciei şi am plecat spre casă. Apoi la intrare în oraş mi-am adus aminte că ar trebui, dacă tot am ajuns aici, să plătesc internetul. O altă deturnare de la rutina itinerariului. Am făcut un mic ocol, îndreptîndu-mă spre blocul Intim, unde funcţiona mai demult alimentara cu acelaşi nume. Urma să intru din spatele blocului pe o stradă îngustă cu sens dublu, la un unghi de circa 30 de grade. M-am înscris pe banda din stînga, apoi am trecut pe contrasens ca să intru cît mai repede – dar, precaut, am revenit totuşi pe banda a doua de mers. Dacă cineva ieşea de pe strada pe care intram se asigura din stînga pentru că în dreapta lui nu trebuia să se afle nimic. Dacă nu avea la ce să cedeze trecerea intrînd pe strada principală, pe care eram eu, accelera fără să se mai uite în dreapta lui de unde presupunea pe bună dreptate că nu vine nimic. Dar tocmai de acolo m-aş fi aflat eu! Ca să nu mă ciocnesc frontal cu o maşină ce putea ieşi de pe strada respectivă am revenit pe banda a doua.

Ceea ce a urmat s-ar putea încadra la vorba unora: „Ceasul rău!” După ce am revenit pe banda a doua, am vrut să intru pe strada ce începea două benzi mai încolo spre stînga, dar în pană de viteză (eram într-a patra, am schimbat într-o treia dar am uitat de saci grei din portbagaj) am tăiat calea unei Dacii de culoare albastru Egipt cu care m-am întîlnit în spatele uşii mele dreapta spate. Bubuitură, geamul ţăndări în vreme ce maşina mea era pe două roţi – am crezut că mă răstorn. M-am oprit, am format poliţia şi mi-au spus să venim acolo dacă nu sunt victime. La poliţie tipul zice că nu avea mai mult de 60. Păi în oraş viteza maximă e 50. Inutil, nu era nici un radar pe fază. Fără carnet, cu amendă şi cu maşina avariată, aşa s-a încheiat ultimul drum la fostul meu de muncă de unde a trebuit să-mi recuperez cartea de muncă. Şi bătusem drumul datorită obtuzităţii şi lipsei de profesionalism al fostului meu angajator. Eram supărat. Am plecat spre asigurări. În drum tabla lovită mi-a tăiat cauciucul. Nu mai puteam merge niciunde. Am lăsat rabla în garajul unui prieten pe prima stradă după poliţie. Nu mai aveam tren decît noaptea tîrziu. Am stat la stop, cu speranţa că vreun cunoscut va trece pe acolo: premoniţie. La semafor rămîne în pana prostului un tip cu un Passat. Pe cînd şi-o rezolva cu un bidon ascuns în portbagaj îl întreb dacă nu e din Ghioroc. Era, aşa că mă ia şi pe mine. Ajung repede în faţa poliţiei din Ghioroc şi pînă acasă aproape fug. Frig de noiembrie, umezeală, întunerec. Mă culc obosit.

A doua zi dimineaţa observ pe picioare pînă la genunchi nişte pete roşii. Erau ciudate, cam cît o monedă de 10 bani şi semănau cu nişte mîzgălituri. Dana se îngrijorează şi mă ameninţă cu doctorul. În cele din urmă cedez şi îmi iau o trimitere la cardio. Aveam aritmie de cîtva timp pe bază de stres, toată viaţa fusesem anemic, ştiam că am o lipsă mare de calciu, aveam crampe la muşchii gambelor şi eram nevoit să sar noaptea din pat (mai ales dimineaţa) ca să nu rămîn blocat. Uneori mă trezeam noaptea că mă durea laba piciorului şi doar după un timp după ce mă ridicam în picioare şi îmi puneam un ciorap durerea se potolea. Nu îmi place să merg la doctor, dar cui îi place? În cele din urmă la control s-a constatat că nu am nimic la picioare, tensiunea era bună, pulsul la fel. Pentru orice eventualitate îi cerem doctorului de familie o trimitere la laborator şi nişte analize. O pagină şi jumătate. Fac analizele şi mă reîntorc la medicul de familie. Mă vede, se uită a analize şi îmi spune că sunt la limită, nu e nimic rău. Ca să mă pun pe picioare îmi recomandă polen şi calciu din orz verde. Din ăsta am mai luat, dar era din Japonia. Era foarte puternic.

Şi cu asta basta. Mă apucă depresia şi încep să desenez, să predau ceva istorie la facultatea penticostală din Arad, Betania. Apoi îmi apar pe picioare alte pete, dar nu le dau nici o importanţă. Dana vrea să mă duc la doctor din nou, eu îi spun că mă simt ok. În ultimul semestru la Oradea era nevoie să mă întind în pat între două ore de curs şi uneori mi se albea imaginea, dar nu ameţeam. Am pus-o pe seama altor lucruri. Apoi după cam doi-trei ani după plecarea de la Oradea inima a început să îmi bată normal din nou. Am scăpat de aritmie. În prima iarnă am tăiat singur cu joagărul toate lemnele pentru a economisi banii, în fiecare dimineaţă de la ora 7 la 9 tăiam lemne, apoi le crăpam. În cele din urmă, nişte prieteni m-au cadorisit cu o drujbă electrică. În cinci minute tăiam cu fierăstrăul electric cît tăiam în două ore cu joagărul. Asta da tehnologie!

Apoi am tradus A Handbook of Christian History a lui Hill şi cu banii am hotărît să ne punem încălzire centrală. Zis şi făcut. La sfîrşitul lunii ianuarie 2008 era gata. Pe la mijlocul lunii mi-am făcut vaccinul antigripal pe care ar fi trebuit să îl fac în noiembrie. După vreo trei zile, pe cînd se termina cu încălzirea am început să mă simt rău. Abia mă mai ţineam pe picioare. Luni dimineaţa gemeam în pat de durere. Mă durea în special în partea stîngă, sus la gît. Era limpede că durerile nu erau provocate de gît, nu tuşeam, nu aveam greţuri. Trei nopţi la rînd am dormit singur, aşa ceva nu s-a întîmplat în toţi anii de căsnicie. Uneori dormeam în patru labe cu toate pernele sub mine. Mă strîngeam covrig, îmi schimbam poziţia, doar-doar mi-ar fi mai bine. Nu îmi era. În cele in urmă am luat legătura cu una din prietenele noastre de familie ce era doctoriţă. I-am descris simtomele plus ceva ce apăruse de mult timp, dar nu mă deranjase niciodată prea tare. Partea stîngă a abdomenului se întărise şi era mai proeminentă. Chestia asta se manifesta deja de cîţiva ani. Nu mai puteam mînca mai mult de o farfurie de felul doi şi cureaua a trebuit lărgită. Picioarele mi se umflau şi urmele lăsate de şosete erau extrem de proeminente la sfîrşitul zilei. Interesant că dimineaţa nu mai aveam nici o urmă şi picioarele reveneau la normal.

Am dedus că e ceva în legătură cu circulaţia. Mă dureau oasele fluierului piciorului pe interior dacă apăsam destul de uşor cu degetul şi petele de pe picioare nu mai dispăruseră. Ida, că aşa o chema pe prietena noastră îmi spuse că abdomenul tare e un semn nasol. Asta ştiam şi eu, dar l-am ignorat pentru că eram de principiu că la doctor mergi doar cînd nu mai poţi. Sistemul românesc, aşteptarea, plicul şi felul cum era tratat bolnavul m-a făcut să rezist. Acum însă nu mai aveam de ales. În cele din urmă i-am cerut medicului de familie o trimitere la eco. M-am programat pe miercuri la un cabinet privat, o cunoştiinţă a Idei. Celălalt cabinet la care fusesem nu mai avea locuri libere.

Miercuri aveam şi examen, dar mi-am lăsat soţia la supravegheat după ce le-am spus studenţilor ce se va întîmpla. Am plecat la cabinet, m-am anunţat şi asistenta a spus că mă va chema la ora la care eram programat. Am tot aşteptat, ora a trecut, alţi pacienţi se înghesuiau la uşa cabinetului. Oricum era mai bine să aştept să vină şi Dana. În cele din urmă, după aproape două ore a apărut şi ea şi am intrat. Asistenta că „de ce nu am venit să îi spun”: bătaie de joc. Oare nu cu ea vorbisem? Doctoriţa mă ia la întrebări:
-    Analizele? Şi a întins mîna după ele.
-    Ce analize?
-    Cum ce analize? Analizele pe care le-aţi făcut!
-    Nu am făcut niciun fel de analize.
-    Trimiterea! Cum nu aveţi analize? Atunci de ce aţi venit?
-    Am venit pentru că mă simţeam rău, pentru că am mai avut probleme cu inima şi vrem să vedem dacă e de la inimă.
-    Dezbrăcaţi-vă şi întindeţi-vă pe pat.
M-am dezbrăcat pînă la brîu, mi-a pus senzorii şi mi-a făcut o electrocardiogramă. Nimic suspect. A continuat cu o ecografie la arterele picioarelor. Monitorul era gigantic şi color, echipamentul de ultimă oră. Nimic. Apoi a continuat cu o ecografie abdominală.
-     Ficat ok, fiere nelocuită, aaa… Ce splină! Aveţi o problemă. Splina e foarte mărită.
Habar n-aveam ce însemna asta.
-    Trebuie să vă internaţi de urgenţă!
Am privit-o cu neîncredere. Serios?!
-    E grav, vă recomand de urgenţă internarea, aveţi leucemie. Ar trebui să mergeţi acum la spital!
-    Nu mă internez! Nu putea să mă convingă pe mine veteranul tuturor spitalelor Aradului din vremea copilăriei. Dacă intru în spital, acolo mor. Nici nu mă gîndesc!

Ea a tot insistat, eu am tot refuzat. În cele din urmă mi-a recommandat să îmi fac un test de sînge în regim de urgenţă şi apoi să mă vadă un specialist hematolog. A sunat şi m-a programat. Mi-a recomandat să îmi fac analizele pînă ajungeam la specialist. Am plecat direct la laborator. Le-am dat trimiterea, le-am explicat despre ce e vorba, mi-a luat sînge şi am aşteptat. Glumeam şi făceam haz de necaz ca să mai treacă vremea. Cum să am leucemie! De ce să am leucemie? Au fost înţelegători. În aproximativ jumătate de oră aveam rezultatele. O tipă la vreo treizeci plus în halat alb a ieşit cu hîrtia şi ne-a întrebat:
-    Aţi dori să vă interpretez rezultatele?
-    Dacă se poate…
-    Rezultatele arată o procent mare de limfocite, mult peste normal. Aceasta înseamnă că aveţi o boală de sînge. Ar trebui să vă vadă un specialist.
-    Am făcut o rezervare.

Mi-a pierit tot cheful. Am plecat acasă. Trebuia să ajungem seara la specialist. Acasă ne-am mai uitat pe pagina cu analizele. Pe partea dreaptă erau listate rezultatele de la ultimele analize, făcute cu patru ani în urmă, cînd medicul de familie îmi spusese că nu-i mare bai: erau aproape identice. Concluzia? Aveam leucemie de mai bine de patru ani, dar nu am ştiut. O fi fost mai bine sau mai rău? Sentimente amestecate faţă de doctorul de familie…

Am ajuns şi la specialist. Am aşteptat cam o oră, am discutat cam 15-20 de minute. Situaţia stătea în felul următor. După ce m-a palpat şi s-a convins că splina mea e mare mi-a explicat care e mecanismul de dezvoltare al globulelor. Trebuia să constate ce determină numărul mare de limfocite. Aceasta se putea face doar în spital timp de o săptămînă cel puţin. Excludeam varianta internării, dar nu cred că de data asta puteam să o evit. Dana a întrebat-o ce fel de proceduri implică. Numai intrusive. Cuvîntul m-a făcut să mă simt total inconfortabil. Adică: puncţii, analize de tot soiul. Nu este exclusă operaţia. Cum poţi să scapi de leucemie printr-o operaţie, nu îmi pot imagina! Eram şocaţi. De obicei indiferent ce îmi spune cineva, indiferent ce grav ar fi fost, îmi ia cam 24 de ore pentru a conştientiza gravitatea situaţiei. Nu ştiu de unde mi se trage sau dacă este un avantaj sau un dezavantaj.

Mi se părea că mai repede mor decît să trec prin toate procedurile într-un spital în care am mai fost internat cînd aveam şase ani şi am petrecut de două ori cîte două săptămîni.

Cliff Richard

Aveţi rabdare cam 30 de secunde că după aia e în ingliş. E un interviu vechi, dar foarte fain. Multe de învăţat.

”Școala altfel”…

Tot de la Neli:

De-abia am prididit să fac
Planificări – o droaie,
Că vin, din urmă, la atac,
Ședințe ca o ploaie!

Ieri am avut C.P., iar azi
Ședință cu părinții,
Alaltăieri C.A., C.E.A.C.,
Să mă ferească sfinții!

Peste trei zile voi ave,
C-așa-i acum poruncă,
Prea-minunatul C.C.E.,
Și-alte ședințe încă.

Și ca să-mi fie foarte clar
C-am misie-ntre misii,
Fac parte – ca misionar -
Din treizeci de comisii!

Număr absențe, raportez,
Săptămânal de-acuma.
Excursii – le organizez,
Serbări – una și una!

Sesiunea de comunicări
Și cea de referate,
Concursuri, baluri, adunări
Tot eu le fac pe toate…

Pornesc spre casă șchiopătând
De-atâta aiureală,
Se-aud ectenii de comând
Când plec de lângă școală.

Că rostul ni l-au resetat
Nebunii și cretinii.
Au smuls din holdă grâu curat
Și pun în loc… ciulinii.
Îi zice într-un fel măreț -
”Testare inițială” -
Un fel de măr, dar pădureț,
O nouă abureală.

Și plan remedial mai am
Să fac până-n amiază.
Că am și ore până-atunci -
Asta nu mai contează!

Aș vrea să plâng, dar nu e chip,
Nu-i timp de consolare,
Că vine, mâine, ARACIP
Comisia-teroare.

Și o să ia la scotocit
Toată maculatura
Ce tinde către infinit,
Sporind harababura…

Și vin, cu rostul lor ”sublim”,
Iar când or bate-n poartă,
E noapte, stelele lucesc
Și bate-un vânt iernatic.
Sunt încă trează şi muncesc,
La un proiect didactic.

Mai fac statistici şi printez,
Scriu zeci de protocoale.
Aşa se vede că lucrez -
În rest, sunt vorbe goale.

Afară-i frig, în casă frig -
Că n-am bani de căldură,
Și-mi vine, uite-așa, să strig,
Să-mi dau drumul la gură!

C-am înțeles: de ani întregi
Reforma-i ca sminteala,
Așa e când promulgă legi
Cine urăște școala.

Mai am de corectat lucrări,
Și zeci de portofolii,
Îmi pun pe umeri, să nu-ngheț,
Un șal mâncat de molii.

Adorm, într-un târziu, frumos,
Cu capul pe o mapă.
Visez cât am ajuns de… jos,
Pentru trei lei drept plată.

Tresar în somn, că am uitat
Să pun în opt dosare
Dovezi de parteneriat
Și de colaborare.

Și mă trezesc în zori de zi,
Ca dintr-un joc de iele,
Înmormântată în hârtii,
Dosare, dosărele…

Și, vai de capul meu, uitai
Să fac o socoteală
Cu note mici și mai dihai
La cea mai cea scorneală
Pe loc ne-or cere să vorbim
Limba română… moartă!

Că-i alta limba, la dosar,
Decât e limba vie.
Școlarul nu mai e școlar,
E… ”educabil”. Fie!

Și ca să fie pe deplin
Reforma – făcătură,
Poruncă nouă mai primim
Spre nouă-nvățătură:

”Când educabilul ți-o da,
Cu sete-un pumn în gură,
Tu să-i explici, cu glas duios,
Că-i rea apucătură.

N-ai voie să-i vorbești răstit,
Necum să-i tragi o palmă,
Ai dreptul să-i zâmbești, smerit,
Cu fața cât mai calmă!”

Mostră de gîndire pozitivă: Fiți recunoscători

E bună pentru mine, marele negativist. De la Neli Foster:

Sunt recunoscator  / recunoscatoare :

Sotiei / sotului care sforaie toata noaptea,
Pentru ca doarme acasa cu mine
si nu cu altcineva !

Fiicei mele adolescente care
Se plange ca trebuie sa spele vasele,
Pentru ca inseamna ca este acasa
si  nu pe strazi.

Impozitelor pe care le platesc,
Pentru ca inseamna ca
sunt angajat.

Murdariei de curatat dupa o petrecere
Pentru ca inseamna ca
am fost inconjurat de prieteni.

Hainelor care sunt putin cam strimte,
Pentru ca inseamna ca
am destul de mincare.

Umbrei mele care ma insoteste la munca,
Pentru ca inseamna ca
sunt afara la lumina soarelui.

Podelei care trebuie stearsa
si ferestrelor care trebuiesc spalate,
Pentru ca inseamna ca
am o locuinta.
Tuturor nemultumirilor la adresa guvernului
pe care le aud,
Pentru ca inseamna ca
avem libertatea cuvintului.

Locului de parcare pe care il gasesc
tocmai la capatul parcarii,
Pentru ca inseamna ca pot sa merg si ca
am fost binecuvantat cu
un mijloc de transport

Zgomotului pe care trebuie sa-lsuport de la vecini,
Pentru ca inseamna ca pot auzi.

Gramezii de rufe de spalat si calcat,
Pentru ca inseamna ca
am haine de imbracat.

Oboselii si durerilor musculare la sfarsitul unei zile,
Pentru ca inseamna ca
am fost capabil sa muncesc din greu.

Soneriei care ma trezeste in zorii zilei,
Pentru ca inseamna ca
sunt viu.

SI , IN SFARSIT, … pentru e-mail-uri,
Deoarece inseamna ca
am prieteni care se gandesc la mine.

O zi frumoasa…si incercati sa ganditi pozitiv…doar avem atatea daruri… pe care le uitam, din pacate !

Potenţiali eroi: Ahab

Ahab este criticat de numa-numa. E rău şi idolatru. Dar, spre deosebire de cei care se joacă în viaţă de-a alba-neagra, adică ne prostesc că unele zone sunt cînd albe, cînd negre, eşuînd în derizoriu, mi se pare că Ahab a avut cîteva şanse de a intra în galeria eroilor pozitivi ai lui Dumnezeu. Să fiu sincer, mie Ahab îmi place din mai multe puncte de vedere. Îmi place că era deschis şi nu viclean.  Spre deosebire de Izabela care îi omoară pe prorocii Domnului, Ahab nu face aşa ceva. Ba dimpotrivă: este martor la omorîrea prorocilor soţiei lui, dar nu ia măsuri împotriva lui Ilie, nici a poporului care i-a lichidat. Poate voia să fie popular… Ahab e curajos. Se bate de mai multe ori cu sirienii şi nu îi este frică să-şi verse sîngele pentru ţara sa.

Dumnezeu îl ia în calcul cînd îl trimite la el pe Ilie. Asta nu înainte ca Ahab şi Obadia (care era unul dintre oamenii săi de încredere) ce se temea MULT de Domnul să nu fi cercetat ţara pentru a face rost de apă.  N-ar fi fost mult mai simplu şi mai eficient pentru Dumnezeu s-o lichideze pe Izabela şi apoi să-i lichideze pe toţi prorocii străini? După uciderea prorocilor, Ahab se conformează cererilor lui Ilie şi cu toate că ploua (sau poate chiar de aceea) Ilie aleargă înaintea sa pînă la intrarea în Izreel.

Atunci cînd Ben-Hadad atacă Izraelul, Dumnezeu îi trimite lui Ahab un proroc care îi spune că va ieşi victorios în luptă împotriva sirienilor. Cîţi împăraţi a lui Izrael n-ar fi vrut să li se întîmple lor asta, dar numai Ahab a fost ales să îi bată pe sirieni cu o oaste aşa de mică. Ba mai mult la a doua incursiune de mari proporţii a sirienilor, 100000 de sirieni mor ucişi de israeliţi. Ca un supliment, Dumnezeu mai omoară fără contribuţia armatei 27000 de sirieni cînd cetatea Afec cade peste ei. Scurt şi eficient. Ben-Hadad se predă şi Ahab îl iartă.

Milos este acest băiat căsătorit cu o prinţesă străină pe nume Izabela ce avea alţi zei. Prins între Dumnezeii sirienilor, a Izabelei şi al Israelului, Ahab acţionează după cum îi dictează cugetul. Doar nu o să lichideze cu sînge rece un militar pocăit şi dezarmat ce se predă! Ba se gîndeşte că decît să se bată cu un vecin important, mai bine îi dă acestuia cetăţile înapoi, el promiţîndu-i că va face nişte bulevarde tocmai în capitala Siriei, Damasc. Ca să fie treaba oficială, să nu existe dubii, Ahab încheie un tratat cu Ben-Hadad. Bed lac! Prorocul pus pe scenete laiv apare la timp pentru a-l trimite într-un mood nu tocmai roz, făcîndu-l să treacă pragul căminului într-o stare vecină cu depresia, pe cînd îl păştea un atac cerebral, ce dacă ar fi fost eficient l-ar fi de făcut şi mai celebru. Să fi murit atunci Ahab! N-ar mai fi fost un erou atît de mare, un erou atît de controversat, unul pe care Dumnezeu îl mai avea de tratat.

Curînd după aceasta, ca să-i mai treacă plictisul cauzat de absenţa luptelor cu sirienii şi pentru a-i face un cadou de 8 martie soţiei lui preiubite Izabela, Ahab îi propune unui vecin pe nume Nabot, un tîrg reciproc avantajos: el să îi dea la schimb via contra alteia mai bună sau contra unei sume bune de argint zornăitor. Ahab făcuse propunerea conform acelor factori milenari care spun că există trei factori ce determină valoarea unei case sau a unui teren: uoan. locheişîn; tu. locheişîn şi desigur trii. tot locheişîn! Dar se înşela pentru că aşa după cum se ştie din arta negocierii, cel ce face primul oferta pierde. Aşa i-a spus şi Nabot… Din nou trist şi mîniat, Ahab (dragul de el!), intră în casă, se duce glonţ la dormitor, îşi întoarce faţa şi nu mai mănîncă nimic. Se vede treaba că Izabela pierdea vremea prin moluri de nu era pe aproape să-l consoleze imediat şi să-i atragă atenţia că nu a folosit cea mai bună metodă de negociere. Probabil că Ahab intrase într-un fel de grevă a foamei, dacă nu cumva era depresie severă! Numai că Izabela, acea minune a managementului, intrigilor şi  bîrfelor (parcă avem şi noi în biserică una sau două din astea – îmi pare rău de voi dacă aveţi mai multe!) pune la cale o răsturnare de situaţie a pieţei imobiliare. Fără să intre în panică soţioara sa, această Elena Udrea a antichităţii (pariez că nu era frumoasă, ci dimpotrivă) i-a zis: „Oare nu domneşti tu acum peste Israel? Scoală-te, ia şi mănâncă şi fii cu inima veselă, căci eu îţi voi da via lui Nabot din Izreel!” Korect!

Haraşo, dragi bărbaţi! Vorba aia: în spatele fiecărui mare bărbat stă o mare femeie! Aici mai că se vedea că în spatele femeii cu inţiativă se ascundea ceva ce poate ar fi avut mari şanse să se numească bărbat! Şi unde nu se pune ajutorul potrivit al conducătorului absolut să trimită nişte scrisori pe linie religioasă şi de stat, amestecîndu-se în religia Israelului. Şi-a găsit credincioşi potriviţi şi cum nu era loc de Baali în treaba asta, îl acuză pe Nabot că ar fi comis o dublă infracţiune extrem de periculoasă: ea viza sfera divină şi în acelaşi timp ataca sfera puterii de stat. Sentinţa era deja dată, ea fiind dusă la îndeplinire imediat. Nabot moare fără să fie apărat de vreun om sau de vreun înger. De data asta parcă eu sunt cel trist şi mînios. Dar afacerea nu rămîne uitată şi Ilie îl mai vizitează încă o dată pe Ahab anunţîndu-i sentinţa Domnului.

Efectul este spectaculos: “După ce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe trup, şi a postit: se culca cu sacul acesta, şi mergea încet.“ După care, aşa cum se lăuda Satanei cu Iov, Dumnezeu se laudă cu Ahab lui Ilie. Culmea! Şi nedrept parcă dacă stăm să ne gîndim că Nabot n-a avut şansa asta cu toate că i-a fost credincios lui Dumnezeu, pe cînd Ahab, a lăsat-o pe Izabela să-i uzurpe prerogativele pe care i le-a dat însuşi Dumnezeul lui Izrael! Dacă stau să mă gîndesc bine Ahab a avut parte de ceva unic. În plus, Dumnezeu nu duce imediat la îndeplinire sentinţa, amînînd-o. Ba mai mult, Ahab moare pe cîmpul de bătălie, în urma unei răni. Ca un comandant neînfricat, el nu fuge ca să-şi salveze viaţa, ci îşi salvează onoarea de luptător, stînd pînă seara pe cîmpul de bătălie în ciuda rănii sale. Armata Izraelului nu se descurajează în timpul bătăliei, moartea lui Ahab la sfîrşitul zilei dîndu-i posibilitatea să plece la adăpostul întunerecului fără să fie urmăriţi. De data asta Ahab a fost un erou demn de orice militar cu caracter al antichităţii.

Mi se pare interesant că Izabela nu mai intervine în ultima parte a vieţii lui Ahab. O fi schimbat Ahab macazul? Poate. Dar poate a fost prea tîrziu…

Scriptura caracterizează perioada domniei sale ca fiind un dezastru pentru Izrael. Trebuie să recunosc că îmi place să îi citesc istoria zbuciumată şi parcă aş vrea să dau istoria înapoi spunîndu-i lui Ahab: “Nu mai asculta de femeia aia pierdută! Nu o mai lăsa să îşi facă de cap! Fii bărbat! Fii aşa cum te vrea Dumnezeul tău!” Dar e prea tîrziu. Cu toate acestea deşi străina şi idolatra Izabela trage sforile, imaginea ei rămîne în istorie mult mai şifonată ca cea a soţului său. Moartea sa este una jalnică, la fel ca şi tentativa ei de a rămîne la putere.

În loc de proteste: întrebări despre libertate, muncă, democraţie şi Dumnezeu

Probabil există destui gîndirişti care ar afirma că în limitele raiului Adam şi Eva, şi deci şi ei, s-au simţit închişi, limitaţi, lipsiţi de libertate. Nu tu descoperirea eului, nu tu experienţe negative cu care să dea buzna în zona interzisă, nu tu pic de dezmăţ. Cu toate astea, dacă stau să mă gîndesc mai bine, în rai exista doar o singură interdicţie. Culmea! Unde aţi mai pomenit în întreaga istorie o societate omenească să aibă 1, una bucată interdicţie?  Ei, o fi legea lui Dumnezeu exprimată pozitiv în două, chiar într-o poruncă, dar, dacă ne uităm la metodologia punerii în practică, vom vedea că firma de avocaţi Moise & co, şi după ea Pavel & co, au cam exagerat.

Şi o dată interdicţia călcată, cei doi au fost blestemaţi să muncească. Va să zică de ce? Acuma erau liberi şi blestemaţi, puteau munci după puterile lor pentru a realiza ceea ce şi-au dorit: să fie ca Dumnezeu. Chiar aşa? Mă întreb cine a pus la ieşirea din rai lozinca “Arbeit macht frei”? Spre deosebire de nazişti unde lozinca se citea intrînd, de data asta ea se citea ieşind.

După ce şi-a dat puţin cu pumnii în cap ca să se orienteze, cuplul generic s-a pus pe treabă. Curînd rezultatul libertăţii se va vedea tot în domeniul pumnilor lui Cain şi Lameh. Unii se credeau mai liberi decît alţii. Vom vedea că istoria se repetă.

Omul a vrut să fie mai liber şi i-a pus pe alţii să muncească în locul său. Pur şi simplu nu era satisfăcut cu animalele care nu puteau face decît munci brute. Adică era putere, dar nu era creier, fineţe, comunicarea era de tipul hăis-cea, şi întreţinerea o făcea tot el. Aşa că a inventat robii sau sclavii. Omul stăpîn era într-un fel dumnezeul sclavului, acel om ce devenise animal sau mai rău, obiect.

Apoi, omul a inventat maşina. Dar maşina nu lucra singură şi s-a ajuns la alte complicaţii. Acum unii se întreabă dacă nu cumva omul a devenit sclavul maşinii… 

Sclavii s-au săturat de multe ori să muncească pentru diverşi faraoni de pe Nil sau de aiurea, aşa că au decis să schimbe ordinea firească şi să devedească lumii că puterea sunt ei. Peste veacuri unul mai cu moţ ce se credea soarele de pe cer, va exprima acest adevăr încapsulînd tot poporul şi toată ţara în augusta sa persoană spunînd “L’etat c’est moi!” Peste cîteva secole această afirmaţie a fost tradusă şi în limba română: “Cine-i harnic şi munceşte, ori e prost, ori nu gîndeşte…” ce contrasta cu lozinca de inspiraţie fesenistă: “Noi (adică ei) muncim, nu gîndim!” Ca la noi, la nima!!!

Grecii au inventat un concept nou, democraţia, pe care chiar l-au pus în aplicare, evident nu pentru foarte mult timp. Dar microbul a prins. Puterea celor mulţi a dus la răscoale, revoluţii şi iar revoluţii. Pînă şi musulmanii care sunt adepţii supunerii necondiţionate s-au dedat la fel de fel…

În secolul XIX cîţiva mai deştepţi, susţinători ai celor ce îi voiau ca Adam şi Eva să fie eliberaţi din paradis au tras concluzia că “Munca l-a făcut pe om”, insinuînd că în lipsa lui Dumnezeu, maimuţa s-a apucat de joacă şi uite aşa a creat un obiect, procesul denumindu-se “muncă”, ce s-a desfăşurat conform unei “gîndiri” ce a dus la apariţia unei “conştiinţe”. În urma acestui proces teribil de şi traumatic, extenuant al creaţiei, biata maimuţică şi-a pierdut (chipurile!) …coada, cîştigînd cîţiva cromozomi, mersul biped şi un creier ceva mai mare. Maimuţa s-a eliberat. Vorba vine, de cine? De maimuţoi, de tigru, de bursa bananelor, de şarpe sau de evoluţia speciilor?

Cum te putea elibera munca, cînd ea a apărut în urma alungării din paradis? Păi munca te poate elibera de sărăcie, îţi poate da o anumită libertate economică, dacă munceşti ai cu ce să trăieşti şi poţi studia, călători, poţi schimba banii obţinuţi în ceva ce îţi lipseşte, te poţi “distra”. Uneori cu banii îţi poţi cumpăra sau menţine libertatea, dacă nu toată, cel puţin parţial, plătind tribut ungurilor, turcilor, polonezilor, ruşilor, nemţilor, femeiului, uniunii europene şi aşa mai departe.  

“Arbeit macht frei” a fost unul dintre sloganurile de marcă ale nazismului concentraţional. Intrai pe poarta lagărului şi temerile ţi se potoleau cînd dădeai de lozincă: dacă munca te face liber, atunci vei munci cu sîrg pentru că există doar o cale pentru recîştigarea libertăţii. Să nu uităm însă că de cele mai multe ori eliberarea venea atunci după ce sufletul îţi părăsea trupul evaporîndu-se în văzduh prin coşul crematoriului. Pentru cei din afara lagărului a fi loial partidului şi conducătorului unic devenea o garanţie (e drept destul de relativă) pentru asigurarea unei libertăţi restrînse în cadrul sistemului.

De partea cealaltă a extremei politice trudeai pe ogoare sau în uzine pentru o viaţă mizeră sau dacă nu îţi convenea plecai (dacă mai apucai) în Gulag la munca silnică din care te eliberai după mulţi ani dacă regimul avea impresia că erai recuperat şi meritai să fi liber, adică liber în acea nelibertate liber consimţită. Bineînţeles, dacă nu sfărşeai îngheţat pe undeva. Libertatea proletariatului se definea în detrimentul burgheziei şi aristocraţiei, a duşmanului de clasă şi transforma întreaga ţară într-o închisoare în care gratiile erau puse la graniţe.

Ambele societăţi au avut mase de oameni care au acceptat întregul sistem susţinîndu-l cu preţul libertăţii sau chiar al vieţii. Milioane de oameni au murit luptînd pentru libertate sau au căzut victime acestui conflict. Omenirea a traversat o perioadă traumatică căutînd să definească şi să impună bunul cel mai de preţ după umanitatea în sine: libertatea. Pentru că în esenţă despre asta este vorba cînd vrem să fim fericiţi. A fi liber înseamnă a fi fericit şi a fi fericit înseamnă a fi liber.

De fiecare parte a extremelor baricadei politice exista un concept al libertăţii şi a lipsei acesteia, insistîndu-se pe libertatea grupului şi limitarea liberăţii individului. În scurt timp a devenit clar pentru cine voia să vadă că ideologia marca strict limitele libertăţii definind adevărul, nu invers. Astfel că aşa cum era de aşteptat, cele două ideologii au intrat în conflict direct. Atît fascismul, cît şi comunismul susţineau un paradox: puteai să fi liber fără să te bucuri de libertate, sau să fi închis şi fericit.

Pentru a ajunge însă la libertatea individuală şi la a-ţi face cheful sau damblaua fără a aduce atingeri libertăţii altui individ trebuie să existe nişte limite valabile pentru toţi indivizii. Nu poate să îţi vină cheful să vînezi unde vrei tu, ce vrei tu şi cu ce armă vrei tu, pentru că s-ar putea ajunge la unele exagerări. Unii ar vîna o sută de iepuri cu toate că pot mînca doar unul sau ar pescui cu curent electric sau cu dinamită cînd oarece semeni de-ai lor ar vrea doar să facă o baie bună în aceiaşi apă, în acelaşi loc şi timp.  Ca urmare, este de preferat ca limitele libertăţii să fie bine definite pentru a nu-i afecta pe cei care nu vor să fie la fel de liberi sau de fericiţi ca mine sau ca tine. Dar şi aici mai este de discutat pentru că putem să fim de acord cu principiile, dar unii să le cadă victimă din exces de zel, prostie sau pur şi simplu datorită ambiţiei altora. Alţii preferă ca limitele libertăţii lor să fie cît mai larg definite, avînd ei înşişi grijă să nu le depăşească şi să trăiască în bună înţelegere cu aproapele şi implicit şi cu Dumnezeu. Asta ca să nu credeţi că l-am exclus din ecuaţie.

Dar cum se poziţionează homo religiosis în această afacere? Păi, pe vremea lui Hitler, unii i-au comunicat că nu el defineşte libertatea conaţionalilor săi, cu atît mai puţin limitele adevărului. Alţii l-au confundat pe Hitler cu Dumnezeu. Parcă totuşi Dumnezeu n-are mustaţă… Timpul, acest ceva ce nu există, dar de care ne lovim toţi, a demonstrat încă o dată că Hitler et co nu au avut dreptate. Mai greu a fost cu comunismul (de fapt încă e greu cu comunismul, acest demon cameleonic) pentru că şi-a însuşit (în mare parte ca şi nazismul, o altă religie seculară) elemente specifice creştinismului pe care le-a personalizat şi le-a globalizat aidoma unei religii universale.

În cele din urmă, cel puţin practic, timpul i-a venit de hac şi comunismului. Lenin e tot în Piaţa Roşie, Stalin nu se mai întoarce, Mao se uită la noi doar din tablouri şi fotografii. Nu-l mai amintim pe Ceauşescu sau pe Pol Pot. Pentru că a vrut să fie şi duşmanul de moarte al creştinismului (o religie universală – spre deosebire de nazism sau fascism, ce propagau antisemitismul, perceput în general ca fiind o formă de rasism), comunismul a rămas în conştiinţa multora ca o ideologie umanistă, pozitivă, aplicată prost; s-a inoculat ideea că, în alte condiţii, cu alţi conducători, comunismul ar fi viabil şi ar genera fericirea mult visată în care fiecare va munci după posibilităţi şi va fi recompensat după nevoi.

Cît despre creştinism, cînd el este confundat tot cu o ideologie în care trebuie să te supui liderului unic şi să împlineşti în mod obligatoriu toată legea scrisă, nescrisă sau închipuită, nu e de mirare că începi să te întrebi dacă nu cumva pe frontispiciul bisericilor nu citeşti (cel puţin printre litere) acelaşi slogan ne-eliberator “Arbeit macht frei”! Asta în cazul în care nu ţi se spune clar şi răspicat acest lucru. N-am înţeles de ce se întorc unii la lege după ce Isus Cristos a venit să le ofere libertatea. Oare de ce s-a ţinut conciliul de la Ierusalim referitor la libertatea neamurilor? Cu toate acestea după sute de ani de creştinism multe din practicile creştine s-au întors la iudaism. Cu atît mai ciudat cu cît Templul şi preoţii iudei au dispărut. Mare semn de întrebare.

În fine trăgînd o linie peste eforturile omului de a-şi asigura libertatea şi fericirea în eterna sa căutare a adevărului, nu pot uita dezamăgirea lui Martin Luther, călugăr augustinian autosechestrat în mănăstire, predînd cursuri de Scriptură. După ani de frustrări şi dezamăgiri pentru că nu ajungea la neprihănirea lui Dumnezeu, a ajuns în cele din urmă la Romani, ceea ce a declanşat criza: nu poţi să fi mîntuit prin propriile tale eforturi. Are Sola fide, sola graţia şi sola scriptura vreo legătură cu “Arbeit macht frei”?

Democraţia actuală din România însă e una ciudată: vrem politicieni cinstiţi într-un sistem necinstit. Vrem muncă, dar fără putere. Poate că cei ce muncesc ar trebui să treacă mai des pe la cabina de votare, să demonstreze că nu banul, berea sau micul îi schimbă concepţia despre libertate, fericire şi muncă. Şi ar fi cazul ca biserica, indiferent care ar fi aceasta, să se trezească pentru a nu fi măturată de pe scena istoriei aşa cum s-a întîmplat atunci cînd nu a luat poziţie. Cîrdăşia bisericii cu banul, cu puterea şi cu abuzul nu poate previni surpriza limitării sau chiar desfiinţării ei. Moda construirii de catedrale, chiar de ar fi pentru mîntuirea neamului, ar trebui să ia sfîrşit. De la ce să fie mîntuit neamul acesta decît de la necredinţă, sărăcie, corupţie, sete de putere, dezmăţ, minciună şi ura faţă de aproapele. În viitor oare ar fi o surpriză ca cei ce stau la cozi la moaşte să rupă din cărămizile bisericilor pentru a le arunca împotriva unui dumnezeu care nu este Dumnezeul care mîntuie de toate aceste racile?

IT IS WELL WITH MY SOUL

Păi, am pornit-o spre cer!

Zona gri – o zonă ce nu există?

Haideţi să ne imaginăm o lume perfectă. Totul este perfect şi nimic nu este la voia întîmplării. Totul este aşa cum trebuie şi nimic şi nimeni nu poate greşi. Foarte relaxant! De ce? Pentru că zona gri, acea zonă între alb şi negru, între da şi nu, nu există.

Să luăm un exemplu: vrei să te căsătoreşti. Simplu: nu ai de ce să alegi pentru că totul e clar şi sigur. Dacă eşti bărbat nu îţi iei de soţie tot un bărbat, ci o femeie, că aşa e bine. Dacă eşti femeie nu îţi iei tot o femeie că nu e bine, îţi iei un bărbat. Aşa este asigurată perpetuarea speciei umane, aşa suntem proiectaţi să trăim. Ca să faci asta nu te căsătoreşti cu un moş sau o babă, cu toate că dacă mă gîndesc la stadiul la care a avansat medicina s-ar putea să trebuiască să redefinim ce înseamnă a fi moş şi babă…

În esenţă, dacă există numai zona albă şi cea neagră, dacă te comformezi tuturor da-urilor şi nu-urilor nu poţi să greşeşti.  Deci, fără să mai iei în calcul alte variabile cum ar fi culoarea ochilor, a părului, statura, culoarea pielii şi dantura, şi evident nici sentimentele, nici calităţile persoanei cu care vrei să te căsătoreşti (oricum e, ca să zic aşa, de o perfecţiune rară!) zici da şi faci pasul următor pentru o căsnicie perfectă într-o lume perfectă, în care din părinţi perfecţi se pot naşte numai copii perfecţi. Dacă cumva ar apare ceva rău, ceea ce într-o lume perfectă nu s-ar putea întîmpla, am pune în aplicaţie varianta nu-urilor şi ne-am feri de grozăvia atacurilor la perfecţiunea întruchipată.

Atît teoretic cît şi practic într-o lume perfectă să îţi iei o maşină, un job sau să faci orice altceva nu poate decît să fie …perfect. Zona neagră, acea a interdicţiilor ar sta numai de pază, ca un avertisment de care nu s-ar atinge nimeni, pentru că dacă totul este perfect, nu ai nevoie de aşa ceva. Cum se spune frica de pedeapsă păzeşte smîntîna, strugurii sau orice altceva ce este tentant, dar rău. Într-o lume perfectă nu există închisoare, poliţie, spital, tribunal, cimitir. Să mai continui?

Oare ce ar fi acel ceva într-o lume perfectă, care să îţi spună totdeauna ce să faci şi cum să faci, ca totul să iasă perfect? M-aş aventura să spun conştiinţa, dar mă cam îndoiesc pentru că într-o lume perfectă conştiinţa nu ar avea de-a face prea mult cu vinovăţia, cu răul ce trebuie exclus sau controlat, aşa că mă tem că n-ar prea merge. Aş putea încerca cu o conştiinţă comună, un fel de listă a da-urilor şi nu-urilor care să apară instantaneu în gîndirea oamenilor perfecţi din această lume perfectă. Deci, ar trebui să dispară liberul arbitru sau alegerea conştientă, ceea ce i-ar transforma pe acei locuitori ai lumii perfecte în simpli roboţi. Ciudat? Nu, normal! Într-o lume ce se vrea perfectă, unde este clar că răul este mai degrabă accidental şi binele nu este opţional, omul ar fi un robot lipsit de voinţă proprie.

Şi? Nu e mai bine să ne bucurăm de perfecţiune avînd “raiul” asigurat, cu toate că suntem roboţi, decît să riscăm “iadul” pentru că luăm decizii dincolo de zona albă, în cea neagră? Dar ce este zona gri? Pentru toţi cei ce văd, constată sau suportă o alegere în zona gri aceasta se situează dincolo de zona albă, undeva spre cea neagră, că de aia îi zice gri. Dar pentru persoana respectivă ce a luat decizia ea se află evident, în zona albă, că de aia a luat-o. Deci e extins zona albă în detrimentul celei negre. Doar observatorul aflat în zona albă vede că decizia este tinde spre negru, adică este gri.  Ceea ce mă face să mă gîndesc că zona gri este doar o invenţie. Ea nu există decît în teorie. În practică ea este albă, adică implică alegeri ce nu se situează în afara zonei negre interzise. A te căsători (în cazul nostru) cu un moş sau babă nu este implicit rău sau imoral decît în măsura în care unii susţin acest lucru. Îţi asumi în mod personal riscul de a nu avea copii, ceea ce nu se poate încadra în domeniul alb sau negru, bine sau rău. În practică însă zona denumită de unii gri este albă pentru că nu are urmări rele. Cu toate acestea, cei care se consideră perfecţi văd zona gri ca fiind …neagră. Dispreţuită de perfecţi această zonă a alegerilor şi implicit a existenţei a devenit în ochii şi implicit în sentimentele lor …interzisă. Pe cînd perfecţii îşi limitează alegerile trăind într-o închisoare frumoasă, alţii, cei imperfecţi (şi foarte des dispreţuiţi) îşi asumă riscuri.

Dumnezeu a crea o lume perfectă. Sau cel puţin aşa credem noi că era pînă am apărut noi. Apoi a intrat în joc păcatul care a marcat toată lumea. Din momentul acela ea a încetat să mai fie perfectă. Omul a ales să aibă o voinţa proprie, dar aceasta nu a fost invenţia sa. Softul era deja instalat. Omul doar a apăsat pe tasta “enter”. Ce a urmat e “history”. Dar, în ciuda faptului că Dumnezeu ne-a acordat şansa revenirii la normal, aceasta nu implică refugierea într-o lume ce nu există, o lume în care cei ce se pretind perfecţi impun culoarea dominantă, albul şi negrul. Isus Cristos n-a dat cu bidineaua peste întreaga creaţie pentru readucerea oilor negre în lumea albă a unui Dumnezeu ce locuieşte în lumină. Dimpotrivă. Făcînd clar că a venit pentru cei imperfecţi şi păcătoşi, el a demonstrat că perfecţiunea se caută, dar nu se găseşte decît în imediata sa prezenţă. Dumnezeu Tată, Fiul şi Duhul a riscat iadul, nu ca să îl motiveze pe om să se refugieze în zona albă a poruncilor pozitive, ci pentru a-i da posibilitatea să decidă pe propria sa răspundere cît de albe îi sunt deciziile ce nu se regăsesc explicit în voia Sa. Ca să eludeze încă o dată librertatea ce a primit-o de la Dumnezeu omul şi-a încropit mănăstiri, denominaţii, mărturisiri de credinţă, şcoli şi cimitire în zona albă …de frica zonei negre. Cei curajoşi ce nu au vrut să se închidă în ele îşi asumă deliberat riscul de atrăi în ceea ce perfecţii şi fricoşii văd că este “zona gri”, dacă nu cea neagră.

Îmi asum această poziţie în numele tuturor celor care speriaţi de tăvălugul perfecţilor din zona albă se confruntă cu senzaţia că au fost alungaţi să trăiască în aşa-zisa zonă gri definită de cei perfecţi ca o lume neagră de păcat. Nu vă speriaţi! Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi! Concluzia? Păi zona gri nu există. Cu toate astea, pentru că te iubesc, nu vreau să-ţi impun graniţele mele. Ai libertatea să ţi le găseşti singur pentru că poţi cunoaşte Adevărul şi doar El te face liber.