Ucenicizarea face ucenici, convertirea face doar convertiţi

În urmă cu cîteva luni am predicat în biserică despre ucenicizare. Era un context potrivit pentru că tocmai se botezaseră patru “suflete”. Am întrebat cine din biserică se vor ocupa de ele. Am observat priviri semnificative, dar nu s-a mers mai departe. Mulţi au fost interesaţi de subiect, am discutat despre asta, dar se pare ca nu a prins în final. Mă gîndesc că din mai multe motive.

Pornind de la conceptul de biserică observăm că suntem de cele mai multe ori interesaţi de ceea ce se întîmplă în clădirea unde se adună biserica cîteva ore pe săptămînă, ceea ce îngustează foarte mult nu numai definiţia bisericii, ci şi preocuparea ei principală. Ca urmare accentul se pune pe activitatea poporului lui Dumnezeu la închinare pentru a-l lăuda pe Dumnezeu şi pe primirea şi darea de învăţătură dogmatică. De aici rezultă o lipsă de preocupare dincolo de zidurile clădirii şi dincolo de cantitatea de timp alocată pentru aceste întîlniri. Aceste auto-limitări, auto-impuse nu fac altceva decît să restrîngă orizontul şi sfera de acţiune a bisericii.

Ce se întîmplă atunci? Biserica nu iese în afară, nu este în primul rînd angajată în misiune în lume, ci rămîne orientată în principal spre interior şi spre o divinitate ce nu pare să fie interesată de lumea pe care a creat-o. O primă consecinţă a acestei stări de fapt este platitudinea sau dispariţia orei de rugăcine, pentru că în lipsa unei ieşiri în afară, rugăciunea se vede exilată în micul cotidian al credinciosului cîrcojat doar de vreo boală sau de criza sistemului secular în care îşi desfăşoară activitatea profesională.  Din nou, unui profan care deschide uşa “bisericii” în timpul orei de rugăciune, o activitate de genul acesta, fără formă şi fără fond, îi comunică absenţa unui accesului la un Dumnezeu care eventual a creat lumea, a pus-o în mişcare, dar o ignoră, fiind preocupat de alte probleme, eventual în alte lumi.

Repetarea la infinit a aceloraşi rugăciuni nu face decît să îl convingă pe acesta că Dumnezeu este sau surd sau absent, că ceea ce a spus şi este menţionat în Scriptură nu este citit şi aplicat tocmai de aceia care ar fi cei mai îndreptăţiţi să o facă, adică de creştini. În mod paradoxal prezenţa fizică este în contradicţie cu absenţa sufletească a credinciosului la ora de rugăciune, ceea ce nu face decît să îi întărească impresia menţionată mai sus unui observator venit din exterior. Aminuri nespuse, abia auzite la rugăciuni aproape nerostite, ba uneori departe de subiect, nu fac decît să îi confirme ipoteza sa de lucru: Dumnezeu nu aude, nu ascultă şi ca atare e inutil să îi spui ceva, darămire să îl asculţi.

O biserică care se confruntă cu probleme reale, care nu doar reacţionează la ceea ce se întîmplă, dar are şi un plan de acţiune, de “atac”, care s-a mobilizat nu numai ca să fie sfîntă, ci să-i elibereze pe prinşii de război, să îşi formeze noi trupe bine antrenate care să sprijine lupta, să o ducă mai departe şi să o extindă, va avea nu numai motive de rugăciune, ci şi forţă, credibilitate şi rezultate, pentru că Dumnezeu este atent la astfel de rugăciuni.

Suntem azi în situaţia de a avea biserici formate din convertiţi tobă de teorie, dar anemici, dar cu muşchi atrofiaţi pentru că nu au fost folosiţi. Sau eventual au fost folosiţi în dispute orientate spre interior cu privire la cîţi îngeri pot să stea pe vîrful unui ac. O biserică formată doar din convertiţii nu poate să vadă, să perceapă ucenicizarea ca şi ceva fără de care biserica nu poate exista. Ca urmare acea biserică nu investeşte timp şi resurse în aşa ceva, confirmînd în acest mod dubla absenţă atît a formei, cît şi a fondului. Acest tip de biserică este consecventă cu tipologia amintită la început şi nu îşi va schimba orientarea decît cu traume. Preferînd micile binecuvîntări, acest tip de biserică nu ia în calcul menirea suferinţei lui Cristos, nici cea personală pentru slava lui Dumnezeu, nici moartea lui Cristos pe cruce şi trimiterea Duhului Sfînt în beneficiul creştinilor potenţiali aflaţi încă în lume şi de fsapt îşi auto-barează accesul la marile binecuvîntări.

Ce este de făcut? În primul rînd se cere reorientarea spre exterior a bisericii, ceea ce ar duce în mod automat la reorientarea spre rugăciunea cu scop şi semnificaţie a bisericii militante, angajate. Reorientarea tuturor activităţilor spre contactul cu cei pierduţi, astfel încît o agapă, de exemplu, să nu ducă la moleşirea bisericii datorită hranei ingerate, ci la mobilizarea şi energizarea ei. Practic? Trebuie schmbată total politica de investire a  timpului, care trebuie investit nu în activităţi, ci în persoane, în cineva. Aceasta trebuie să se facă îndepărtînd gîndul unor beneficii imediate de dragul sporirii numărului convertiţilor şi a beneficiilor personale de orice fel. Cu toate acestea, practicind ucenicizarea, aceasta va aduce beneficii (personale) spirituale enorme.

Advertisement