Că titlul e destul de pretențios (și oleacă pompos), recunosc fără ezitări. Însă o să vă rog să-mi demonstrați contrariul. S-o luăm foarte simplu: enumerați 3 autori evanghelici de literatură – în sens tare, nu ne referim aici la literatura de consum gen Francine Rivers sau Lynn Austin. Sau 3 autori de scrieri evanghelice de referință.
Nici eu n-as fi spus mai bine aceste adevaruri. Mintea evanghelicului e virusata de nevoia de a se conforma, de a se pocai neaparat de orice ginduri si fapte indiferent ca acestea sunt sau nu reale si de a se supune autoritatii omenesti, Conformismul nu incurajeaza creativitatea si reciproc. Creativitatea nu poate apare intr-un mediu in care ipocrizia e norma si adevarul nu conteaza.
Am avut în sfârşit ocazia să ascult să aud şi eu mesajul pe care l-a avut Părintele Necula la Beiuş, găzduit de Fundaţia Cireşarii, datorată invitaţiei făcute de Vladimir Pustan. Da, este mesajul acela ocazionat de Duminica ortodoxiei, unul “de natură să îndurereze şi să semene incertitudine în rândurile credincioşilor” penticostali, cum zicea într-un comunicat Comitetul executiv al cultului.
Pentru cei ce au deschis mai târziu calculatoarele, iat-o aici:
The monk Andrei Rublev (c. 1360 – 1430) was a medieval Russian who painted Orthodox icons and frescoes. Little is known about his life, and only one work is known with certainty to be his alone – the icon of the Trinity. But since the Trinity icon is considered the greatest of its kind, and one of the finest works of religious art ever created, Andrei Rublev’s place in history is secure.
Un curs de licenţă se finalizează cu nişte examene şi susţinerea lucrării de licenţă. Dup trei ani de studii intense studentul Iuda Israelitul a clacat. Din cauza stresului din ultima sesiune a renunţat la angajamentul iniţial şi fără să fie îndemnat de nimeni s-a sinucis. După ce a văzut minuni, după ce a făcut minuni, după ce a experimentat supunerea dracilor, în mod inexplicabil Iuda o ia pe o cale greşită. Total greşită. Autorii evangheliilor nu ne explică de ce s-a întîmplat, ci doar povestesc ceea ce s-a întîmplat.
Cine nu îl ştie pe Iuda? Cu toţii îl ştim pe Iuda. E cel care s-a făcut vînzător. Nu era, dar a devenit. Mai bine îşi deschidea un magazin sau un angro. Păcat că după trei ani şi ceva de studii teologice trece în altă branșă, total diferită: vînzarea de oameni. Pentru Iuda vînzarea de frați a devenit o meserie. Cu un pic de cinism la bord am putea spune că atît de mult a iubit această meserie încît și-a dat viața pentru ea.
Să fi fost oare Iuda un ucenic nehotărît? A slujit la doi stăpîni? Cînd a avut timp? Probabil că a făcut ore suplimentare sau a făcut cursuri IDD. O fi oscilat cumva Iuda între sistem şi non-conformism? Sau în termeni mai baptiști Iuda nu a mai avut “chemare”? Vocaţia sa de pescar de oameni a dispărut în favoarea celei de vînzător? Streingi!
Oare cum arăta Iuda? Portretul lui Iuda îl întîlnim în literatură, pictură şi cinematografie. De obicei are păr roşcat şi o căutătură fioroasă. Era un pic mai altcumva decît restul ucenicilor. Cîștiga încrederea oamenilor după care, hop, îi vindea. La bucată sau cu grămada. Principalul era să ia un preț bun. De exemplu: dacă toți mureau, el scăpa; dacă toți erau condamnați, el scăpa; dacă toți aveau de plătit, el primea, ș.a.m.d.
M-am întrebat cum de Iuda a devenit ceea ce a devenit. Mi se pare normal. El nu era ca ceilalți cu toate că îi convingea pe toţi că nu este cu nimic diferit de ceilalți. Dar Iuda avea alte ambiţii. Iuda dorea să devină faimos. Iuda dorea să fie cineva. Iuda era un om de succes. Şi cei ca el sunt oameni care ar călca peste oricine numai ca să ajungă acolo unde trebuie. Chiar trebuie? Unii spun că Iuda nu dorea altceva decît să facă legătura între preoţii cei mai seamă şi Isus. El a devenit “veriga lipsă” sau cel-fără-de-care-nu-se-putea. Unii vor întreba uitîndu-se iscoditori în jur “E numai Iuda vinovat?” După cum îl prezintă scriitorii evangheliiilor Iuda era “interfaţa” dintre Isus şi împărăţia celui rău. S-a consemnat că Satana a intrat în inima sa, ba că era un drac.
Dintre toţi ucenicii cine iese în evidenţă? Cine erau cei care aveau o opinie? Petru, Ioan, Andrei, Toma şi Iuda. Petru dorea să îl protejeze pe Isus. Mai ştiu eu pe cineva… Ioan şi Andrei voiau să conducă, să fie importanţi, la dreapta şi la stînga lui Isus. Toma voia să moară cu Isus. În schimb Iuda se gîndea la bani. Ştia el de undeva, i-a spus lui cineva că “taim iz manei”. Adică timpul este bani, deci viaţa este bani, deci cu cît trăieşti mai mult cu atît faci mai mulţi bani.
Ca atare, Iuda a început de jos. A făcut fand reizing. Ba i-a criticat şi pe cei ce risipeau parfumuri scumpe în loc să le vîndă şi banii să-i dea la săraci. Adică lui. Cum gîndea el: *dacă el ar fi avut la dispoziţie resursele acelea, el ar fi făcut lucrarea Domnului mai eficient.* Dar oricum lui i se cuvenea toată lauda pentru că el purta responsabilitatea şi greutatea pungii. Pe care o mai şi uşura. Vorba aia: să nu legi gura boului care treieră. Bou? Ce bou? Bou e un compliment! Să nu legi gura … celui ce trădează. Sau a trădătorului care vinde.
Puţin i-a lipsit lui Iuda să devină un personaj pozitiv. Cu puţin tact, aşteptînd momentul oportun de după răstignire, negociind cu cei aflaţi la putere, ar fi putut ajunge într-o poziţie mai avansată în rîndul apostolilor. Un pic de influenţă aici, un pic de influenţă acolo şi lucrurile ar fi intrat pe făgaşul normal.
Cu toate astea, în ciuda tuturor acuzaţiilor directe sau indirecte, Iuda avea cel puţin conştiinţă, deci era mult mai avansat decît mulţi dintre contemporanii noştrii, dintre frații noștrii. În final Iuda se sinucide pentru că nu a putut reconcilia gîndul eşecului cu dragostea lui pentru bani, putere şi influenţă. Conştiinţa i-a spus că a greşit. Nu s-a putut împăca cu gîndul acesta. Poate era şi perfecţionist. Ca mine.
Iuda a fost cel mai dezămăgitor personaj secondat poate doar de Anania şi Safira. Iuda nici măcar nu a aşteaptat să vadă dacă Isus chiar se ridică din morţi. Iuda nu Toma a avut cea mai mică credinţă. Cine ştie ce s-ar fi întîmplat dacă el nu şi-ar fi luat viaţa! Ce şansă a avut Iuda! Cum de bună voie şi nesilit de nimeni a plănuit, a acţionat şi s-a autocondamnat la moarte. Ba a devenit propriu său călău. Ce destin tragic!
Iuda a luat bani pentru a da o sărutare. Iuda a dat sărutarea dar nu a putut păstra banii. Îl ardeau. Iuda nu a găsit nici fericirea, nici mîntuirea. Iuda a rămas în istorie ca cel ce trădează, cel ce îşi vinde fraţii de credinţă. Pentru ce? Pentru bani. Pentru că Iuda nu l-a vîndut numai pe Isus ci pe toţi cei ce credeau în el. Există o legătură între bani şi fericire? Doar în viziunea lui Iuda.
Puterea corupe; cu toţii ştim asta. Fie că este vorba de politică, despre mediul de afaceri sau despre spaţiul eclesial, intuim cu toţii că cel ce ajunge acolo sus, cu hăţurile în mână, poate să tragă vârtos spuza pe turta sa. Acest om o va duce bine. Fraier să fie ca să nu se întâmple asta.
Tocmai de aceea s-au născut instrumentele de monitorizare a preocupărilor celor ce ne conduc, declaraţia de avere fiind unul dintre ele.
Daca cineva da o declaratie de durere este posibil sa dea si o declaratie de placere? Daca putem sa plingem cu cei ce pling am putea si sa ridem cu cei ce rid. daca e cazul.
Ideea asta mi-a dat recent prin minte. Nu cred că fac nicio dezvăluire senzațională spunând că pe la colțuri și prin unghere se vorbește în șoaptă și printre dinți despre averea pastorului. Cum că, vezi tu, el n-a stat degeaba în parohia noastră, ci „s-a ajuns”. Cei mai binevoitori zic, mai degrabă, că a fost binecuvântat de Dumnezeu pe motiv de cucernicie.
