Alternativa romanului lui Jules Verne «Căpitan la 15 ani» în Republica Socialistă România: muncă voluntară pe şantierul de îmbunătăţiri funciare (1)


Aveam cincisprezece ani. Citisem în urmă cu cîţiva ani « Căpitan la 15 ani ». Jules Verne m-a lăsat cu senzaţia că atunci cînd voi împlini 15 ani voi putea să le dovedesc tuturor că sunt în stare să comand chiar şi o navă. Am împlinit vîrsta, dar parcă nu se mai arăta nava cu pricina. Pe vremea aceea aveam o droaie de cursuri în fiecare zi. Chiar şi sîmbăta. Ţin minte că în primul trimestru aveam ore marţi după-masa şi miercuri dimineaţa. Cînd să mai înveţi ? O zi pe săptămînă făceam practică în atelierul de lăcătuşerie al liceului. Dar, în fine, a venit şi vacanţa mare.

După terminarea primului an de liceu, uteceul ne-a convocat la muncă voluntară, pe un şantier de îmbunătăţiri funciare. Ii spuneam muncă volumusai. Nu eram plătiţi. Ni s-a atras atenţia că nu putem lipsi. Părinţii au înţeles. Ei erau de fapt mai convinşi ca noi.

Luni dimineaţa ne-am întîlnit cu toţi colegii la capătul liniei de tramvai spre Pecica. Eram o sută patruzeci de băieţi. Aveam bagaje pentru o săptămînă. Era prezent chiar şi Schultze, cu toate că suferea cu inima. Au sosit nişte buceaguri albastre şi ne-au dus la Turnu, la numai 12 km de Arad.

Am fost cazaţi în nişte barăci tipice de şantier. Cam două zeci de metri lungime, patru lăţime. La mijloc se intra într-un hol. In faţă erau cele două uşi ale camerelor unde dormeau profesorii supraveghetori şi instructorul de la UTC. Din partea şcolii era un prof mai în vîrstă, totdeauna cu capsa pusă şi un prof mai tînăr, de mate. Din partea uteceului un tip tînăr, mai rotunjor, Buda nu-mai-ştiu-cum.

Pe dreapta şi stînga se făceau alte două uşi unde erau două dormitoare cu paturi de lemn etajate. Aul şi beul erau în dreapta, ceul şi deul, adică noi, eram în stînga bărăcii. Între paturi exista un spaţiu destul de mare. Aveam şi nişte geamuri prăpădite. Bagajele pe sub paturi, prin paturi, pe unde se nimerea. Interesant că nimănui nu i-a dispărut nimic, cu toate că nu exista pază, planton sau aşa ceva.

Sala de mese era în altă baracă. Latrinele erau la cîţiva paşi depărtare, dar nu ne-au deranjat. Mai exista un spălător în aer liber şi mai era încă o baracă pentru tractorişti, buldozerişti, etc. N-aveam treabă cu ei. Nici ei cu noi. Bucătăresele erau două unguroaice din sat. Una masivă pe la 40 plus, alta sfrijită pe la 20 minus – ani, nu kilograme. Dimineaţa pîine cu marmeladă şi surogat de cafea de o calitate vecină cu Auschwitzul. Pîinea era bună pe post de proiectil perforant anti-tanc. La prînz supă, extrem de fierbinte şi un felul doi nedefinit ca formă şi culoare. Tot aşteptam să se răcească. Puteam noi să tot aşteptăm. Ciudată supă, ciudat felul doi. După un timp ne-am prins că buzele ne frigeau pentru că era şi extrem de …iute. Vesela desprecheată. Aproape nu găseai două linguri la fel. Să nu mai vorbim de farfurii. Erau de tablă. Oricît de săraci am fost, acasă sau la bunici nu am văzut o singură farfurie de tablă. Singurele articole stas, deci identice, din sala de mese a şantierului, erau « cănile » : adică borcanele destul de slinoase de 400 de grame ce ţineau loc şi de pahare.

Nu mai ţin minte ce mîncam seara. Oricum nu prea conta. În pauza de zece ne dădeau o brînză triunghi şi o felie de pîine. Apa se aducea în bidoane de aluminiu sau în marmite militare. Asta era la liber pînă se termina. Apa o beam din nişte căni tot de aluminiu cu care mă voi reîntîlni în armată.

Programul de lucru începea dimineaţa la opt şi se termina la ora unu. Mergeam şi veneam cu camionul. Sarcina noastră era să taluzăm canalele de irigaţie ce fuseseră săpate cu utilaje mecanice, de la nivelul drumului pînă la nivelul apei. Uneori era un canal mai mic, alteori unul mai mare. Mărimea taluzului era direct proporţională cu adîncimea canalului. Venea instructorul şi îţi măsura norma: cam 10-15 metri liniari, în funcţie de cît de accidentat era terenul şi cît de mare era suprafaţa taluzului. Nu se exagera, dar trebuia să ai ceva vînă, ca să-i « îndeplineşti »  norma.

Avatar nu se întoarce


avatarSuccesul unui film este exploatat. Există urmări care te provoacă să vezi ce s-a mai întîmplat cu un personaj anume sau eşti curios să vezi ce s-a mai inventat în materie. De exemplu, Bond a devenit clasic în materie de „action-movie”. Unele filme au fost mai reuşite, altele mai puţin. Apoi, în materie de science fiction, Alien. Te tot mirai cum reuşeşte să supravieţuiască şi să se reproducă fiinţa extraterestră. Terminator se înscrie undeva între cele două genuri. Apoi a apărut un film excepţional: Matrix. Successul său de casă a fost exploatat prin producerea mai multor filme ce continuau tema iniţială. Dar dincolo de genul filmelor, sintagmele cum ar fi: „se întoarce”, „contra-atacă”, „se răzbună”, etc., marchează de cele mai multe ori succesul de casă a unui film.

Recent a apărut şi Avatar. Am văzut Avatar a doua oară. De data asta cu copiii. Prima dată nu am vrut să îl văd, dar am cedat stăruinţelelor. Mi s-a spus că este un film extraordinar. Am luat avertizarea ca atare. După ce l-am văzut prima dată nu am fost prea impresionat. Dar totuşi aveam impresia că marchează ceea ce a marcat Matrix în materie de film.

Dar l-am văzut a doua oară. Katarsis? Nu prea. Subiectul? Un basm exotic american. Clasica poveste a luptei dintre bine şi rău. Scenariu? Povestea tipic americană, good guys-bad guys, putea fi pus în operă oriunde s-au bătut americanii, dar în special în Coreea, Vietnam sau mai recent Orientul Mijlociu. Sincer? Am văzut filme mult mai incitante, mai inspirate şi mai ieftine la categoria asta. Nimic imprevizibil, nimic implicit sau psihologic. Nimic necontrolabil. Efecte? În afară de 3D, nu m-a impresionat cu nimic nou. Elicopterele, elicoptere, decolerea-aterizarea verticală, veche din secolul trecut, mitraliere, tunuri şi rachete generaţie 1990, …gaze. M-aş fi aşteptat la niscaiva tehnologie stealth, comunicare telepatică, cel puţin lasere şi arme neconvenţionale cu unde milimetrice sau ceva asemănător. Prezenţa arsenalului uman pe Pandora anului 2154 semăna mai degrabă cu varianta bugetului de criză a Pentagonului în rezolvarea unui conflict local undeva în lumea a treia în secolul XX. În afară de mediul neprielnic şi de carnasierele copiate după tipare terestre, Pandora nu era cu mult mai periculoasă decît …Pandora elenismului mitic. În ciuda avertizărilor colonelului, întruchiparea militarului îngust, task-orientated, Pandora nu şi-a respectat statutul de planetă a morţii.

Va lua Avatar premii? Fără doar şi poate! Poate va impune ceva nou în materie de „political correct”, dar ne va marca Avatar conştiinţa, fie numai pentru un scurt interval de timp? Nu cred! Am impresia că nu se va ridica la nivelul fenomenului Matrix. De ce? După film nu am căutat noi semnificaţii. Nu am căutat prin dicţionare termeni neînţeleşi. Nu am făcut prea multe conexiuni cu evenimente trecute, prezente sau viitoare. De ce? Pentru că Avarat este un film explicit. Ce se vede, se şi întîmplă. Nimic psihologic, nimic subtil. Totul este previzibil. Nici măcar nu bănuieşti că ar putea exista o altă desfăşurare a evenimentelor. Spectatorul Avatarului nu are nevoie să gîndească prea mult. Au făcut-o pentru el cei ce au realizat filmul. Avatar este o reţetă de larg consum. Nimic de zis, este o reţetă frumoasă, dar destul de scumpă pentru o lume aflată în criză. Atrage acum Avatar, dar va avea oare o urmare de genul Matrix Revolution, un „Avatar se întoarce”? Mă îndoiesc. Să fi murit deja Avatar? Mi se pare că da! Dar cine ştie, nu sunt tocmai specialist în domeniu. S-ar putea ca Avatar să renască din propria-i cenuşă. Cam ca şi Pasărea Phoenix.

Ultimul ştiulete, ultimul congres, ultima şansă (1)


Autobuzele erau pline ochi: eram cam toţi de la proiectare, înghesuiţi şi ambalaţi în haine de scandal. Nimeni n-ar fi dat doi bani pe noi cum arătam, dar totuşi eram cei mai buni dintre cei mai buni care gândeam tehnologia unor produse exportate. Treceam prin sate pustii şi după ce ne-au legănat pe nişte drumuri pline de praf autobuzele s-au oprit între lanuri de porumb. Eram înconjuraţi de miliţieni nervoşi,  grăniceri cu cîini lup şi responsabili de partid. Oamenii muncii, puţin mai tehnici şi mai intelectuali, erau păziţi ca o comoară. Câinii la fel de nervoşi ca şi miliţienii ne lătrau, scena semănând cu lagărele de concentrare naziste văzute în filmele redegiste ale copilăriei. Însoţit de privirile noastre lacome deja de libertate, în zare se pierdea un tren. Am întins mâna şi i-am  şoptit lui Rudi mai mult şuierând: “Libertyyyyyyy!” – a căscat nişte ochi băiatul de parcă ar fi văzut pământul făgăduinţei. După un moment de tăcere miliţienii au început să răcnească şi câini lor să latre parcă mai în ton cu modelele naziste mai sus-amintite. Ni s-a făcut frică. În rolul principal s-a afirmat un tip ce nici măcar nu a coborât din aroul 243 indicându-ne ca unor sclavi ce şi unde să culegem. Hainele-i albe se asortau cu adidaşii imaculaţi. Nu prea părea ieşit la cules de porumb. Trăgea dintr-un Kent superlong. Din buzunarul tricoului îi răsărea un pachet cartonat, valuta forte a socialismului biruitor la oraşe şi sate. Doar că nu îl puteai fuma numai dacă îl cumpărai în valută forte de la „shop” sau pe mulţi lei de la bişniţari.

După vreo trei zile lucrurile s-au mai relaxat. Un grănicer îmbrăcat ca vai de el, cu cisme de cauciuc în picioare de parcă era din armata spulberată a vreunei ţări bananiere, zicea că dacă ar vedea pe cineva mergând spre fâşie la cinci metri de el, nici nu s-ar mai obosi să facă ceva. Avea o privire ciudată. Să îl crezi? Era senin şi chiar cald în octombrie. În partea ungurească se vedea Bătania, cu acoperişul bisericii ortodoxe strălucind în bătaia soarelui. Puteai să îl atingi cu mâna, sau cel puţin aşa credeam. Trenurile continuau să se piardă în zare urmărite de privirile noastre. Mâncam pîine cu slană, mai rupem dintr-un gogoşar şi îl petreceam cu privirea. Noroc cu vasodilatantul de 35 de grade. După masa de o oră, ne ghemuiam în tulei şi jucam cărţi până la venirea autobuzelor. Îi lăsam pe alţii, mai membrii şi mai membrane …de partid să culeagă porumbul. După câteva zile n-a mai fost atâta motorină, aşa că autobuzele nu mai plecau, ci ne aşteptau să terminăm. Aşa terminam mai repede şi bântuiam prin oraş, poate mai găsim ceva de mâncare în afară de adidaşi şi tacâmuri.

Peste două zile Karcsi mă sună pe la ora zece seara.

– Şti ce mănânc?

– ???

– Ficat de gâscă cu pâine albă proaspătă.

– Eşti nebun!

– Şti ce beau?

– Apă!

– Nem! Coca-cola!

– !!!

– Şti de unde sun?

– ???

– Din Bekescsaba!

A rămas în lanul de porumb într-una din zile şi a luat-o la picior până a dat de Bătania. De acolo a fost mai uşor. Încă unul care s-a lăsat de socialism şi de drumul spre viitorul de aur al întregii omeniri, comunismul.

Apoi a venit frigul şi doar bărbaţii au mai fost chemaţi. Câtă grijă pentru sexul slab şi frumos din partea partidului… Am ajuns pe la ora 9 în câmp doar ca să constatăm că recolta fusese incendiată, iar tipul cu adidaşi a venit să ne dea aceiaşi lecţie de agricultură. Care lecţie, care cultură, care agricultură? Simţeam toţi cum ne creşte tensiunea. Nu mai vorbesc de adrenalină. De la cel mai mic şi neimplicat, până la secretarul de partid. Înjurăturile creşteau ca frecvenţă, semnificaţie şi implicaţii juridice. Dacă “cineva” ne-ar fi ascultat, ne-ar fi legat pentru mulţi ani. Dacă cineva ne-ar fi dat arme am fi lichidat tot ce se numea conducere de partid şi de stat în Arad. Pe loc. Ce mai proces, Marea Adunare Naţională, avocaţi ai apărării! Domnia terorii din perioada Revoluţei Franceze ar fi părut o simplă joacă de copii. Dar nu s-a întâmplat nici una nici alta. În cele din urmă am ajuns tot acasă, tot mâncând aceeaşi mâncare mizeră şi tot aşteptând să vină apa caldă şi curentul. Instinctul de conservare era mai puternic. Până când?

Azi e ultima zi al congresului al treisprezecelea pecere. Toată lumea vorbeşte că l-ar lăsa în locul lui pe Nicu, că poate după Honecker şi Cehoslovacia nu va mai fi re-ales. Pe la ora 10 am pus monitorul color al calculatorului pe dulapul cel mare al atelierului aşa să îl vadă toată lumea. Toţi eram cu sufletul la gură. Primul moment de suspans s-a terminat când Dăscălescu a anunţat că “tovarăşul” a fost reales. Al doilea s-a încheiat cu nişte înjurături pe înfundate când după un discurs în care tot îi căuta aprobator privirea “tovarăşei”, tovarăşul nu şi-a dat demisia.

……………………………………………………………………………………………………………………..

La Timişoara se trage în populaţia care luptă cu miliţia, securitatea şi armata. Toată ziua fluier “Deşteaptă-te române!” la serviciu. Aproape toţi avem priviri triste şi sufletele indignate. Apar primii morţi la Arad, un copil de câteva luni aflat în braţele unui cuplu tânăr care vizitase nişte rude este omorât de un glonte rătăcit. Ne adunăm doi unguri, un român, un evreu şi ne apucăm de conspirat. Unul ştia să conducă un tab. Eu eram trăgător destul de bun. Vom încerca să capturăm un tab. Vom face cocteiluri molotov. Păstrăm regulile conspiraţiei, nu ne vom lăsa duşi de mulţime. Ştim ce vrem. Studenţii arădeni vin cu veşti proaspete: Timişoara s-a săturat de comunism şi foame. Cere judecarea lui Ceauşescu pentru morţii ei. M-am dus să stau de vorbă cu un coleg ce fusese în delegaţie la Timişoara dar n-a mai apărut la lucru. Confirmare totală. Armata s-a retras în cazărmi. La tv budapesta un reporter sună pe cineva din Timişoara şi vorbeşte cu persoana respectivă în limba maghiară. Spre final îi spune acestuia să repete totul în limba română. Am decis să nu mai merg a doua zi la serviciu. Am vorbit cam multe. Azi e 20 decembrie. Seara Ceauşescu vine din Iran, dar nu este arestat pe aeroport. Apare la tv livid si flancat de Dăscălescu şi un general. Minciuni ca şi cele din ziare: imixtiune străină şi huligani la Timişoara.

Carol I al Angliei


Carol I (19 noiembrie 1600 – 30 ianuarie 1649), cel de-al doilea fiu al lui  Iacov VI al Scoţiei şi I al Angliei, a fost Rege al Angliei, Scoţiei şi a Irlandei din 27 martie 1625 pînă la execuţia sa. Carol s-a luptat pentru putere cu Parlamentul Angliei, în încercarea sa de a obţine controlul asupra banilor fără a mai da socoteală parlamentului, în vreme ce acesta dorea să limiteze prerogativele sale regale, despre care Carol credea că sunt de drept divin. Mulţi dintre supuşii săi englezi i s-au opus. Amestecul său în Bisericile englezeşti şi scoţiene, cît şi majorarea taxelor fără aprobarea parlamentului au fost percepute ca semne ale tiraniei monarhului absolut.

După execuţia sa, ţara a fost condusă de un consiliu de stat, apoi Oliver Cromwell a preluat puterea, dar a refuzat să fie încoronat ca rege. Fiul său, Richard Cromwell a fost un conducător slab, Parlamentul cel Lung fiind încă o dată restabilit în 1659. După auto-dizolvarea sa din 1660, au avut loc primele alegeri din ultimii două zeci de ani. A rezultat Parlamentul convenţiei ce l-a restaurat pe fiul cel mai mare a lui Carol I ca monarh sub numele de  Carol II. După restauraţie, Oliver Cromwell a fost exhumat şi decapitat postum.

În timpul domniei fiului său, Carol II, Carol a fost venerat ca sfînt de către Biserica Anglicană, considerat martir pentru că a luptat pentru păstrarea succesiunii apostolice în Biserica Anglicană, fiind singurul care este venerat oficial în  Anglican Communion.

Arhiepiscopul William Laud l-a descris pe Carol ca „A mild and gracious prince who knew not how to be, or how to be made, great.”

http://en.wikipedia.org/wiki/Charles_I_of_England

Lieutenant-Colonel Lee Archer


Lieutenant-Colonel Lee Archer, who died on January 27 aged 90, was a member of America’s segregated „Tuskegee” air corps and recognised as the only black fighter „ace” during the Second World War; subjected to racial discrimination and prejudice, both within and outside the Army, he and his comrades none the less served their country with great distinction.

Lee Archer

Strict racial segregation existed when Archer volunteered to be a pilot. He and like-minded African-Americans were at first rejected because many people thought black men lacked intelligence, skill, courage and patriotism. Eventually, in June 1941, a series of legislative moves by the US Congress forced the Army Air Corps to form an all-black combat unit, despite the War Department’s reluctance. The pilots trained at a segregated Army Air Corps unit at Tuskegee Army Airfield, Alabama, and for ever more became known as the „Tuskegee Airmen”.

Lee A Archer was born on September 6 1919 in Yonkers and raised in New York’s Harlem district. He left New York University to enlist in the air corps in 1941 but, after rejection, trained in the infantry and then as a signaller. In December 1942 he was accepted for pilot training and left for Tuskegee. He graduated in July 1943, first in the order of merit, and was commissioned as a second lieutenant.

Archer was assigned to 302nd Fighter Squadron of 332nd Fighter Group, the USAAF’s first all-black unit, which had been formed amid great controversy in October 1942. The group moved to Italy early in February 1944 and soon began operations flying the Bell P-39 Airacobra on ground attack missions before converting to the P-51 Mustang, when their main role was to provide close escort to the USAAF’s heavy bomber forces. In their red-tailed Mustangs they developed a reputation as one of the war’s most effective fighter escort groups. It was claimed that they never lost a bomber, but postwar research suggests this might be a slight exaggeration. Nevertheless, the „Red Tails” earned near-mythic status.

On July 18 1944 they flew their first escort for a large formation of B-24 bombers. When a fierce air battle ensued over southern Germany, eleven Messerschmitt Bf 109s were shot down, one by Archer. The long-range Mustangs were able to accompany the bombers all the way to the target and back, and the bomber pilots always felt safe once their „little friends” had joined the formation. Many were unaware that all their „friends” were black airmen.

On October 22 1944 Archer took part in a sweep along the Danube. With his leader, he was attacking a Heinkel bomber when seven Messerschmitts appeared on the scene. In the ensuing battle, Archer shot down three of them, the last as it attempted to land.

The „Red Tails” escorted bomber formations to attack the oilfields of Romania, rail yards in Austria and on long-range operations to Regensburg and Munich. Archer shared in the destruction of another Messerschmitt and he was also credited with destroying six enemy aircraft on the ground, in addition to several locomotives, motor transports and barges. By the end of the war he had flown 169 missions.

The Tuskegee Airmen proved their racist detractors wrong. They were credited with shooting down 109 enemy aircraft and they proved some of the USAAF’s best pilots, many going on to win high rank once segregation in the military was ended in 1948.

Despite their prowess, few gallantry medals were received though Archer was awarded the DFC, the Air Medal with 18 clusters and a Distinguished Unit Commendation.

Archer retired from the USAAF in 1970. He joined General Foods Corporation, becoming one of the era’s few black vice-presidents of major American companies. He was an adviser on the deal that created the conglomerate TLC Beatrice in 1987, then the largest black-owned and managed business in the US. After retiring from General Foods in 1987, he founded the venture capital firm Archer Asset Management.

In 2005 Archer and three of his Tuskegee colleagues flew to Iraq to address active duty airmen serving in the current 332nd Group.

Archer lived long enough to see the service of Tuskegee airmen fully, if belatedly, acknowledged. In March 2007, about 350 airmen and widows received the Congressional Gold Medal of Honour from President George W Bush at a ceremony in the US Capitol. The present-day 99th Flying Training Squadron’s aircraft are adorned with red tails in honour of the black airmen. Many streets and parklands bear their name, and in August 2008 the city of Atlanta officially renamed a portion of the state’s Route 6 in their honour.

On December 9, 2008 Archer and the remaining Tuskegee Airmen were invited to attend the inauguration of Barack Obama.

Honoured by the American Fighter Pilots’ Association, Archer was described by a colleague as „extremely competent, sometimes stubborn but with a heart of gold. He treated people with respect and demanded respect by the way he carried himself.”

Lee Archer’s wife Ina, whose name adorned the nose of his Mustang, died in 1996. He is survived by three sons and a daughter.

from http://www.telegraph.co.uk/news/obituaries/military-obituaries/air-force-obituaries/7105227/Lieutenant-Colonel-Lee-Archer.html

Spirit de observaţie


Dintr-un ziar de după revoluţie:

Sherlock Holmes şi dr Watson sunt într-un camping după cina de seară, o slană la foc, roşii, chestii de-astea, o gargară mică, se retrag în cort în sacii lor de dormit şi trag pe dreapta la o partidă de sforăială pe cinste şi pe stomacul plin. Cîteva ore mai tîrziu, Holmes se trezeşte şi-l scutură nervos pe Watson.

Holmes: Priveşte cerul şi spune-mi ce vezi?

Watson: Văd milioane de stele, şefu.

Holmes: Şi asta ce-ţi spune?

Watson: Din punct de vedere astronomic, asta-mi zice că sunt milioane de galaxii şi miliarde de planete. Astrologic vorbind, observ Saturn în constelaţia Leul. Din punct de vedere al orei deduc că e 2 şi-un sfert, adică 0215, adică iară-mi zboară gândul la afacerea Ţigareta 2. Teologic, văd că Dumnezeu e atotputernic şi noi suntem mici şi insignifianţi. Meteorologic, cred că vom avea o zi frumoasă mâine. Şi tu şefu, ce zici?

Holmes: Watson, eşti un tâmpit. Ne-au furat cortu’!

Ieri 26 ianuarie, ar fi fost ziua lui Ceauşescu


Puteţi citi o analiză pertinentă a ceea ce a fost Nicolae Ceauşescu pentru noi la http://think.hotnews.ro/poporul-ceausescu-romania-la-o-aniversare.html

Istoricul Emil Cioroianu, fost ministru de Externe spune că:

Orice exercitiu de guvernare ofera o “lectie” (sau mai multe) celor dispusi la o analiza istorica. Cu atat mai mult o conducere de aproape 25 de ani, precum cea a lui Nicolae Ceausescu – un lider care, am convingerea, din multe puncte de vedere inca ii mai bantuie pe romani (1), pentru ca despartirea de el (desi dorita) a fost violenta si neasteptata, iar travaliul de doliu ulterior (da, istoricii vorbesc despre asa ceva (2) a lipsit cu desavarsire.

i) in primul rand, Ceausescu ramane in istoria noastra ca supranume al unei promisiuni onorate doar in parte.

(fragment)

World’s ‘second pregnant man’ expecting baby boy next month


The world’s second known „pregnant man” is expecting his first baby with his transgender husband next month

Scott and Thomas Moore with their two adopted children : World's 'second pregnant man' expecting baby boy next month
Scott and Thomas Moore with their two adopted children Photo: BARCROFT
Thomas and Scott Moore hugging : World's 'second pregnant man' expecting baby boy next month

Thomas, left, and Scott Moore outside Scott’s mum’s house in New Mexico Photo: BARCROFT

Scott Moore and his partner, Thomas, were both born as girls and have undergone surgery and hormone treatments to transform their sex.

Scott, 30, is legally married to Thomas, with whom he lives in California, because he still has a female birth certificate.

„We know some people will criticise us, but we are blissfully happy and not ashamed,” said Scott.

The pair already have two adopted boys, Gregg, 12, and Logan, 10, who are the children of a former female partner of Thomas’s.

Thomas, also 30, said: „We want to show the world that trans-families can be healthy, loving and nurturing.”
The world’s first „pregnant man”, Thomas Beattie, from Oregon, made headlines around the world in 2008.

Scott, who was born a girl called Jessica, first realised he wanted to be a man when he hit puberty aged 11.

„I was always a tomboy but when I started to develop breasts I realised I’d been born in the wrong body.

„When I told my family, they thought I was crazy, but they gradually realised I was serious and allowed me to start taking male hormones when I was 16 years old.”

His parents paid £4,600 for Scott to have his 36DDD chest removed.

„I was very depressed and my parents realised it was the only thing that could help me,” said Scott.

„I opted not to have a penis because I couldn’t afford it and I didn’t think the results were very good – it had nothing to do with wanting children because back then I didn’t think I’d ever have them.”

Scott and Thomas met in 2005 at a support group meeting for transgender men.

Thomas began his transition aged 19, although he knew from the age of four that he wanted to be a man.

Thomas, who used to be called Laura, legally changed his name in 1998. He started taking testosterone in 1999 and had his 44GG breasts removed at the UCSF medical centre in San Francisco in 2004. Later that year he had a hysterectomy and a penis made out flesh from his thigh.

Greşeală catolică


Pe mai multe situri, printre care Wikipedia, Catholic Encyclopedia, dar nu şi pe Britannica, nici pe ENCYCLOpedia.com apare o informaţie eronată. Papa Clement VI ar fi emis în 27 ianuarie 1343 bula Unigenitus. Dacă dai clic pe Unigenitus apare următorul text pe Wiki: 

Unigenitus (named for its Latin opening words Unigenitus dei filius, or „Only-begotten son of God”), an apostolic constitution in the form of a papal bull promulgated by Pope Clement XI in 1713, opened the final phase of the Jansenist controversy in France. Unigenitus condemned 101 propositions of Pasquier Quesnel as „false, captious, ill-sounding, offensive to pious ears, scandalous, pernicious, rash, injurious to the Church and its practices, contumelious to Church and State, seditious, impious, blasphemous, suspected and savouring of heresy, favouring heretics, heresy, and schism, erroneous, bordering on heresy, often condemned, heretical, and reviving various heresies, especially those contained in the famous propositions of Jansenius„.

The controversy over the acceptance of Unigenitus in France sheds more light on the conduct of diplomacy at the court of the aged Louis XIV than it does on Jansenism.

E clar că papa Clement VI nu a putut emite o bulă în secolul XVIII. Doar dacă nu s-a reîncarnat ca papa Clement XI. Această bulă a fost publicată de papa Clement XI la 8 septembrie 1713. Dar pe situl enciclicelor papele adăugat pe Pasarea Phoenix Remixed & co la resurse apare că  UNIGENITUS este bula lui Clement VI. Clement VI a emis o bulă Unigenitus aşa cum admite şi Wiki, dar unde se află aceasta?

Răspuns: evident, în arhiva de la Vatican.

Creştinismul ca telenovelă


Creştinismul a apărut ca religie de sine stătătoare după ce fondatorul ei, Isus Cristos a suferit o moarte violentă, iar urmaşii săi au fost persecutaţi de liderii religiei din care s-au desprins ulterior. Împrejurările desprinderii de religia mamă au fost marcate de conflict şi în acelaşi timp de multe evenimente miraculoase. Majoritatea informaţiilor despre acea perioadă provin din cărţile Scripturii creştine, Noul Testament. Faptele apostolilor ne descriu scene învăluite într-o aură de fantastic, fiinţele angelice intervenind în desfăşurarea logică a evenimentelor. Avem de-a face cu teleportare, morţi subite şi misterioase. Dacă avem impresia că îngerii abundă în Vechiul Testament, ne înşelăm. Noul Testament este şi mai populat cu astfel de fiinţe. Credem că în Vechiul Testament avem de-a face cu situaţii extrem de tensionate (exodul, perioada judecătorilor, cucerirea Ierusalimului, reconstruirea Templului şi a zidurilor oraşului). Hei, n-ați văzut nimic! Dramatismul situaţiilor depăşeşte orice imaginaţie în Noul Testament.

Şi statisticile suferă de aceleaşi simptome. În Vechiul Testament nu se pune accentul pe trecerea de la o altă religie la cea iudaică. Cu toate că  cifrele sunt importante, ele nu sunt elocvente în această direcţie. În Noul Testament apare o mutaţie. Există mii de convertiţi la foarte puţin timp după moartea şi învierea lui Isus Cristos. Ba mai mult, destinul discipolilor acestuia îl întrece parcă pe cel a fondatorului. Dacă el a pierdut lupta cu “establishmentul” iudeu, aceştia o câştigă. Ei extind graniţele noii religii după ce pleacă pe urmele diasporei iudee. Situaţiile “pe muchie de cuţit” se ţin lanţ. Răsturnările de situaţie, morţi sau salvări miraculoase continuă să însoţească un scenariu destul de alambicat, dirijat în teren cu indicaţii de la centru.

Este vorba de o mega-producţie extrem de complexă. De ce să nu recunoaştem că după ce citeşti Noul Testament nu se poate să nu remarci că stai în faţa unui document programatic. Acesta va marca următoarele două mii de ani, iar la nivel planetar va avea un impact nemaiîntîlnit. Pare să fie scenariul unui „action movie”, care nu este reprodus identic, în fiecare zi de la 12 la 24, duminica şi la matineu, ci este trăit două zeci şi patru de ore din două zeci şi patru, şapte zile pe săptămînă, douăsprezece luni pe an, for better, for worse, for richer, for poorer… til death do us part.

Cu toate acestea, aş vrea să pun o întrebare ce mi se pare legitimă: Ce din creştinismul contemporan mai are oare legătură directă sau organică cu acel creştinism denumit “primar”?

Ţin minte că atunci cînd am devenit creştin, comparam biserica în care mă aflam cu biserica ideală prezentă în Faptele apostolilor 4. După aproape trei zeci de ani de creştinism pot să fac o altă comparaţie. În comparaţie cu biserica primară a cărei descriere şi a cărui dinamism s-ar putea foarte bine înscrie la capitolul filmelor de acţiune, în general biserica din ziua de azi se încadrează la fel de lejer în categoria “telenovelelor”. Multora li s-ar părea această catalogare o jignire, dar să nu uităm că acest gen de entertainment este prezent pe fiecare canal de televiziune, având un mare succes, mai ales printre o anumită categorie a participanţilor activi la viaţa creştină. A devenit oare creştinismul de azi un creştinism mai efemininat şi de aceea a devenit mai artistic, în loc să îşi păstreze aura de action movie?

Genul “action” presupune risc, un anumit grad de improvizare, ritm alert, violenţă, rezistenţă, multă, multă mişcare şi iniţiativă personală. Acest stil este vecin cu moartea, dar vrea să protejeze, să apere viaţa sau valorile morale creştine. În comparaţie cu acest tip de creştinism, în cel tip „telenovelă” eroul principal dacă nu e jmeker, atunci e un diplomat versat ce în final învinge nu datorită calităţilor sale extraordinare de luptător, ci în primul rînd datorită aranjamentelor, a răsturnărilor de situaţie datorate jocurilor de culise. El nu se sacrifică, dar face tot ce este necesar, nu se dă în lături de la nimic şi recurge chiar şi la ilegalităţi pentru a-şi atinge ţelul. Pe lîngă eroul creştinismului tip „action movie” care tranşează toate problemele direct, cinstit şi rapid, eroii „telenovelelor” creştine manipulează caracterele mai labile, se înhăitează episodic cu cîte o scursură a societăţii sau chiar fac pact cu diavolul.

În Noul Testament acţiunile se desfăşurau totdeauna în teren, nu în sala de clasă. Dacă atunci trebuia să te lupţi, să te rogi, să mergi, în general să faci, acum este destul să prezinţi în power-point, să pui un film, să povesteşti despre acţiune, ca într-un studiou. Dacă Pavel a scăpat cu viaţă din naufragiu, acum nu mai e cazul, dacă atunci creştinii mergeau să vindece, acum bolnavii sunt aduşi la biserică. Cei ce au nevoie de vindecare vin pe platou sau stau acasa şi touch the screen. Atunci creştinii se luptau cu forţele naturii dezlănţuite, acum ei le simulează în scenete, atunci scoteau afară duhuri, acum se roagă împotriva duhului întunerecului. Nu mai fuge nimeni după carul vreunui famen etiopean ca să-i predice evanghelia, eventual poate fuge după maşina vreunui finanţist, doar-doar i-or mai pica nişte arginţi pentru contrucţia bisericii. Azi nimeni nu mai botează fără o pregătire temeinică, haine albe, apă încălzită, haine de schimb şi uscător electric de păr – adică fără riscuri. Atunci nimeni nu era împiedicat să fie botezat, dacă se găsea apă şi aceasta nu era acoperită de gheaţă.

Azi lucrurile s-au schimbat. Dacă nu crede exact ce credem noi, bietul convertit poate aştepta mult și bine. Nimeni nu mai botează „on the spot”. Nimeni nu îşi asumă riscul misiunii sau nimeni nu mai riscă misiunea de dragul mîntuirii sufletului unui om. Totul este împins ca în telenovele undeva în jurul episodului 1579. De ce?

 

Întîmplări ciudate (1)


Totdeauna îmi plăcea „tăierea porcului”. Nu numai pentru că de obicei mama mă învoia în ziua respectivă de la şcoală sau de dragul szekey gulaşului de la prînz şi a urechii de porc bine pîrjolite, ci şi din alte motive. Printre altele era vorba, aşa cum spune şi G. Călinescu în Istoria literaturii române, de atmosfera tipică a satului românesc. Seara pe la ora şapte mîncam pecie (adică carne) şi cîrnaţ rumenit la focul mic în tipsia cu untură clocotită, la care se adăuga maioş fiert în gigantica căldare de afară şi apoi jumeri încă calde. Pe masă mai erau felii uriaşe de pîine  proaspătă coaptă la pec (adică brutar) şi castraveţi sau ardei acri de închideai instinctiv ochii cînd muşcai din ei. Nu tu supă, piure sau alte umpluturi de genul ăsta, ce nu îşi aveau rostul la aşa eveniment.

Cei mai în vîrstă începeau cu câte un păhărel de ţuică de prună (peste cea cu care biruiseră frigul din timpul zilei) şi continuau cu vin roşu în timpul mesei. Niciodată nu se făcea exces – doar atît cît să aibă toată lumea un pic de chef. Nimeni nu cînta, nimeni nu înjura. Nu se fuma, nici nu se ruga nimeni înainte sau după masă. Eram toţi ortodocşi. De fiecare dată se nimerea la pomana porcului cel puţin un unchi sau o mătuşă, care bineînţeles rămînea şi la masă. Doar unchiul Avram înainte de a despica porcul îi cresta cu cuţitul, pe capul bine pîrlit şi şurluit, o  cruce mare. Astfel porcul arăta ca un cruciat… mort.

Toată lumea mînca în bucătărie, o cămăruţă, cu pămînt pe jos şi cu două ferestre mici prin care abia se vedea afară. Din bucătărie dădeai spre „horn”, încăperea neagră în care se afumau mai apoi slănina, şunca şi cîrnaţii. Căldura cuptorului ţărănesc, combinată cu mirosul cîrnaţului ce sfîrîia, alcătuiau o combinaţie irezistibilă. Dar pe lîngă toate astea, mai exista ceva ce făcea ca acele seri să fie atractive pentru un orăşean: povestirile.

O dată, bunica a povestit cum într-o noapte s-a întîlnit cu „Fata bisericii” din Micălaca. Nu mai ţin minte cum de bunica se găsea pe uliţa principală a satului (strada Renaşterii) în toiul nopţii. Nu ne-a spus şi nici noi nu am întrebat. Dar, ceea ce i se întîmplase mi s-a părut straniu. „Fata bisericii” era o apariţie uriaşă de vreo patru-cinci metri, o fată gigantică, cu părul negru, despletit. Fata părea dezorientată şi a întrebat-o pe bunica cît era ceasu’. Cum bunica ştia cine era personajul, a sesizat pericolul. Cu toate că nu ne-a spus exact care era anume, glasul ei grav, pauzele semnificative şi gesturile mai domoale lăsau să se ghicească că îi era o frică de moarte.

Dînd dovadă de înţelepciunea proverbială a poporului nostru, bunica a minţit arătarea spunîndu-i că era ora …patru. „Se făcea de ziuă şi a trebuit să plece să nu o prindă dimineaţa, a explicat bunica, altfel m-ar fi luat cu ea.” Am fost fascinat de povestirea ei şi l-am întrebat pe tata dacă asemenea lucruri erau adevărate. Tata mi-a făcut semn că „discutăm noi mai tărziu”. Era un semn din acela pe care toţi părinţi ştiu să îl facă copiilor cînd abordează în public un subiect mai incomod.

A doua zi mi-a spus că bunica avea nişte probleme psihice. N-am prea înţeles eu prea bine despre ce era vorba, dar parcă voia să îmi comunice că bunica nu era „întreagă”. Trebuie să fi fost adevărat sau poate cel puţin era o explicaţie destul de bună pentru manifestarea bunicii, pentru că tata era fiul ei. Nu ar fi putut spune despre propria mamă că e …ştiţi dumneavoastră cum!

Dar povestirile nu s-au oprit aici…

Mi-am luat VW Polo


Înainte de a o cumpăra, maşina a fost testată. E o maşină sigură. O recomand tuturor! Păcat că e cu volan pe dreapta. Poate sunt şi eu de dreapta…  

The Devil Does Down to Georgia Live


Prima dată am auzit această melodie cînd eram adolescent. M-a fermecat. După mulţi ani am descoperit Youtube. Am început să caut pe Internet muzica ce mi-a plăcut. Mi-am amintit şi de această melodie. Niciodată nu am vazut cine o cînta de fapt. Acum se poate. În cîntec este vorba despre Johny care este provocat la întrecere de Diavol. Se luptă lupta cea dreaptă cu Diavolul şi învinge. Un fel de Dănilă prepeleac american. Ce bine-ar fi, dacă-ar fi toate, ca-n folclorul nostru sau cel american!