Călăuzire, îndrumare sau şansă? (2)


Povestea Capra cu trei iezi este foarte cunoscută. Aşa după cum ştim din poveste, lupul se gândea să îi mănânce pe cei trei iezi cucuieţi ai caprei. El decide să îşi prefacă vocea şi să îi înşele pe cei trei iezi ca aceştia să îi deschidă uşa atunci când le va cânta parola. După ce lupul ia decizia, trece la fapte şi se duce la casa caprei. Cântă ce e de cântat, în mod evident, cu câteva octave mai jos decât mama iezilor şi nu reuşeşte să-şi atingă scopul propus. Îşi dă seama că decizia iniţială de a mânca iezii este bună, dar că în practică este nevoie de o mică ajustare pentru obţinerea rezultatului dorit. Ca urmare, se duce la fierar pentru a face corecţiile necesare. Fierarul îi ascute dinţii şi limba pentru a avea aceiaşi voce şi tonalitate ca şi capra, mama iezilor. Apoi lupul pune în practică planul ce l-a zămislit fără să fie sfătuit de nimeni, ci doar de mintea sa motivată de o burtă goală şi pofticioasă. Ajuns la casa caprei în lipsa acesteia lupul înşeală auzul a doi dintre cei trei iezi care îi deschid uşa, intră în casă şi îi mănâncă. Destul de mulţumit de rezultat, cu toate că nu îl găsise pe al treilea ied, lupul sătul pleacă în treaba lui. Întorcându-se acasă, capra vede dezastru, dar pune la cale răzbunarea bazată pe informaţiile primite de la iedul supravieţuitor. În cele din urmă vedem că lupul acceptă pomana iezilor morţi şi pe când era cu burta plină dispare în flăcările mini-iadului pregătit de mama capră îndoliată.

Iată o poveste care ilustrează foarte bine cum o decizie poate duce la dezastru. Dincolo de problematica ei, intenţia acestei istorioare este de a arăta că lăcomia şi crima sunt pedepsite. Faptul că autorul a folosit animale în loc de oameni face ca această întâmplare să fie ţinută minte nu numai de copii, ci să aibă o valoare universală dincolo anumite elemente (diferenţele etnice, religioase, sociale, de timp şi spaţiu, etc) ce i-ar putea face pe oamenii maturi să nu o ia în considerare.

Analizând prin prisma subiectului nostru modalitatea în care lupul a luat deciziile pentru a-şi atinge obictivul şi paşii până la atingerea lui, putem constata următoarele: 1. din start lupul nu ia în considerare urmările faptei sale; 2. el este decis să plătească un preţ relativ mic, adică să sufere (pilirea dinţilor şi ascuţirea limbii) pentru atingerea unui obiectiv relativ mare; 3. lupul intră în casa paşnicei capre prin înşelăciune şi comite două crime (fără a mai pune la socoteală modul cum aranjează casa după aceea). Dar dacă avea puţină şansă, lupul nu ar fi ajuns într-o poziţie fără ieşire. Sau dacă ar fi fost călăuzit sau îndrumat.

Aici ar trebui să punem o întrebare cheie: cine ar fi fost în mod natural îndrumătorul lupului? Probabil că mama sa. Păstrând raporturile am putea spune, citând proverbul românesc „lupu-şi scimbă părul, dar năravul ba!” că lupul ar fi fost în mod normal şi natural călăuzit de mama sa, care l-a învăţat să fie… lup. Deci ar fi făcut acelaşi lucru sau l-ar fi făcut mult mai bine şi nu ar fi căzut în capcana caprei. Aici vreau să intru într-un subiect puţin mai delicat, dicolo de cazuistică în sine: alegerea îndrumătorului sau a călăuzei.

Călăuzire, îndrumare sau şansă? (1)


Choice Five Arrows Vector Flat Concept Stock Vector ...

Pot să mărturisesc că am avut ocazia să beneficiez de călăuze de calitate în viaţă. Acum pot să apreciez mai bine acest avantaj. Tot acum îmi dau seama cât de departe aş fi ajuns dacă în anumite momente cheie ale vieţii mele aş fi beneficiat de un îndrumător. Resimt şi acum această lipsă. Nu mai sunt tânăr, dar îmi dau seama cât de mult ar fi însemnat un sfat când nu ştiam ce să fac, unde să merg sau nici măcar să gândesc.

Încerc să deschid un subiect, de pe urma căruia să beneficiez eu în primul rând, cât şi toţi aceia care au nevoie de acelaşi lucru: călăuzire. Aş dori să aflu părerile şi experienţele voastre. Am putea începe un club al călăuzitorilor ce s-ar pune la dispoziţia celor care au nevoie de aşa ceva. Am mai scris câteva rânduri. Nu ştiu când o să termin, dar am început, cel puţin.

Timpul înseamnă bani – spun capitaliştii. Dar timpul înseamnă viaţă. De multe ori timpul este foarte preţios pentru că este foarte limitat sau mai bine spus, programul nostru este foarte aglomerat şi suntem stresaţi de faptul că trebuie să luăm decizii importante într-un timp foarte scurt. Aceasta presupune să luăm deciziile cu toate că ne lipsesc toate informaţiile. Ca urmare s-ar putea ca deciziile pe care le luăm să nu fie prea bune sau câteodată să fie complet eronate. Uneori ne confruntăm cu ceea ce se numeşte „the devil’s choice”, adică suntem nevoiţi să alegem între două rele. La fel de problematică pare alegerea între două lucruri bune pentru că ni se pare că printr-o alegere greşită pierdem ceva, cea mai bună variantă sau cel mai mare profit.

De obicei pentru a lua decizii bune avem nevoie de timp, dar şi de o minte luminată sau de mai multe minţi luminate. Este vorba despre sfătuire, sfetnici, călăuzire sau în termeni mai moderni de consilieri şi consiliere. Este vorba despre un proces de gândire finalizat cu o decizie. A dispune de suficient timp de gândire şi de suficienţi consilieri este o situaţie ideală cu care nu ne vom întâlni totdeauna. În practică nu totdeauna avem la îndemână pe cineva care să ne ajute şi de cele mai multe ori suntem nevoiţi să luăm singuri majoriatea deciziilor. Chiar dacă aceasta pare un handicap, în cele din urmă se poate transforma într-o calitate foarte preţioasă, atâta vreme ce deciziile pe care le luăm sunt bune, adică rezultatele ce decurg după luarea deciziile sunt pozitive. Dar să vedem cum se desfăşoară în timp acest proces de luare a deciziiilor..

Începuturile

De mic copil înveţi. La început ce e voie şi ce nu e voie. Ce să mănânci sau să bei şi cât. Înveţi ordinea în care se desfăşoară unele activităţi, care este însemnătatea unor lucruri sau destinaţia lor. De exemplu, atunci când eşti copil îţi este greu să înţelegi că ziua e făcută pentru activităţi, iar noaptea pentru somn. Ai vrea să te joci şi noaptea, dar oboseala te răpune şi adormi. După ce câţiva ani buni eşti îmbrăcat de alţii, începi să te îmbraci singur, să te speli singur şi să vrei să faci ceva singur, fără să mai ai nevoie de sursa îndrumării, călăuzirii, adică de părinţi. Necazurile apar când eşti departe de ei şi te confrunţi cu situaţii nemainîntâlnite, neprevăzute. M-am pierdut. Ce să fac? Să plâng, să ţip, să nu fac nimic, că poate mă va găsi cineva sau să încerc să găsesc singur calea înapoi?

Probleme şi mai mari apar odată cu înaintarea în vârstă. Maturizarea fizică îţi aduce un spor de încredere, dar de cele mai multe ori maturizarea fizică nu coincide cu cea mentală. Deseori la ştiri ne sunt prezentaţi tineri care au comis lucruri necugetate şi, din păcate, mulţi adulţi a căror acţiuni lasă să se întrevadă lipsa de abilitate în luarea unor decizii corecte.

Când vrei să înveţi ceva nou, când ajungi în locuri necunoscute şi nu vrei să te pierzi, ai nevoie de o călăuză, de cineva care cunoşte drumul şi te poate ajuta. Adevărata călăuză nu numai că te va direcţiona corect, dar şi te va învăţa cum să găseşti singur drumul atunci când eşti singur. Aceasta îţi va asigura independenţa şi te va face capabil să înveţi şi tu pe alţii.

În principu, atunci când te confrunţi cu o dilemă, de genul ce să fac azi, să mă duc la ştrand sau să stau acasă să citesc o carte, poţi să alegi la voia întâmplării sau să faci o selecţie în funcţie de ce îţi e mai comod sau de dispoziţia ta de moment. Dacă nu ştii unde este primăria sau gara într-un oraş necunoscut poţi să întrebi aproape pe oricine. Cu toate acestea, este mai indicat să întrebi un poliţist, decât un trecător care ar putea fi şi el, la fel ca tine, un simplu turist. Dacă vrei să dai examen de admitere la o facultate de inginerie genetică trebuie să te interesezi în mod specific în domeniul respectiv, pentru că cei mai mulţi dintre cei pe care îi cunoşti nu vor fi familiarizaţi cu domeniul acesta ultrasofisticat. Nu ar fi o alegere prea inspirată să o întrebi pe bunica cum să îţi alegi cursurile facultative la aceiaşi facultate, dar un coleg dintr-un an mai mare sau un prof te-ar putea ajuta. S-ar putea să apelezi la familie sau la prieteni când e vorba de alegerea vestimentaţiei sau la adoptarea unei coafuri mai îndrăzneţe, dar probabil că ei nu vor avea prea mare succes în îndrumarea ta pentru alegerea viitorului partener de viaţă. De ce? Din mai multe motive, pe care le vom discuta la timpul potrivit. S-ar putea ca familia să nu reuşească să te îndrume spre o anumită meserie, să îţi impună sau să îţi restrângă aria preocupărilor sau a prietenilor. Vom discuta şi despre aceste aspecte particulare ale călăuzirii şi a luării deciziilor.

Pe stradă, în diferite publicaţii, la tv, dai de anunţuri. Există note de subsol ce te îndrumă sau furnizează informaţii suplimentare în publicaţii. Există programe computerizate, pliante sau prospecte, ba chiar şi personal specializat să facă acest lucru în turism, cu ocazia unor evenimente speciale (manifestări sociale care implică mari mase de oameni, situaţii de urgenţă, etc.), etc. Chiar şi buletinele meteo din media sunt tot o formă de îndrumare. Dacă nu va ploua în următoarele două zeci şi patru de ore vom pleca la mare. Dacă satelitul ne evidenţiază o formaţie de nori şi vânt puternic din nord ne gândim că vine un val de frig şi nu avem ce căuta pe plajă. Dacă nu vrem să ne pierdem pe teren ne cumpărăm o hartă, o busolă sau mai nou, un GPS.

Pe scurt, oricine trăieşte pe pământ are nevoie de orientare, de călăuzire şi trebuie să ia decizii. Este valabil atât pentru oameni, cât şi pentru animale. Ele caută hrană, parteneri de viaţă, atacă sau fug de un urmăritor în funcţie de ceea ce le indică senzorii şi instinctele. Călăuzirea instinctivă sau cea bazată pe cele cinci simţuri este folosită şi de om pentru a se integra în societate. Dar dincolo de aceste tipuri de călăuzire aproape fiecare om mai admite şi existenţa a alte două tipuri de călăuzire diferite de primele cinci. Unul dintre acestea este celui de-al şaselea simţ, ceva diferit de instinct şi al doilea, călăuzirea divină, total diferită, dar în acelaşi timp şi asemănătoare cu categoriile menţionate până acum.

Nevoia de orientare, călăuzire sau îndrumare a omului este cu atât mai pregnantă cu cât el sau ea se simte mic sau mică şi fără putere în faţa a ceea ce mulţi sau multe percep ca fiind soarta sau destinul. Omul vrea să evite greşelile din trecut sau greşelile altora despre care a auzit într-un fel sau altul, o nenorocire reală sau imaginară, o alegere dificilă sau pur şi simplu este curios cu privire la viitor.

Cum am cunoscut-o pe Tanti Milly (1)


  Am aterizat într-o după-masă în comuna noastră formată din trei sate aşezată pe şapte coline ca celebra metropolă de unde îşi trage parţial neamul nostru paternitatea. În ceea ce priveşte maternitatea se fac în continuare săpături. Aterizat puţin spus. Să rememorăm faptele.

Toate acareturile noastre adunate în ultimii zece ani de după revoluţie se aflau depozitate într-o casă de la periferie, că în garsonieră nu mai încăpeau. Am încărcat mobila într-o ifă redegistă condusă de un amic într-ale pescuitului şi am dat buzna să-mi anunţ consoarta de fericitul eveniment: ne mutăm! Am depăşit o babă pe bicicletă pe ultimii metri ai străzii mele, am răsucit volanul pe dreapta în sudalmele babei ce făcu cunoştiinţă cu asfaltul proaspăt turnat de subalternii lui Băsescu. De, o fi căutând banii conform devizei ministrului „Aici sunt banii dumneavoastră!”

I-am urat ceva pe engleză ce în limba română începe cu şi, şi am dat bice cailor daciei care zburda nebună, de parcă nu ştia că ne mutăm la ţară. Adio asfalt, adio semafoare, adio zebre, tâmpiţi, pietonţi şi pietoante. Suntem în procesul mutării! Evenimentul a început şi nu numai că se transmite în direct, ci participăm cu trup, suflet, dacie şi transpiraţia autohtonă. Opresc în faţa blocului, dar ca făcut, frâna nu ţine şi câteva tomberoane o iau la goană mânate de bara din faţă a vehiculului mai sus-menţionat. Pagubă-n ciuperci! Poate că în ciuperci nu, dar în tomberoanele noi de plastic ce costă un milion bucata, cred că da. Urc în fugă scările, pun mâna pe telefonul cu disc rotativ tip 1969 şi răcnesc după ce la celălat fir s-a ridicat receptorul: „Am plecat, vin după tine după ce descarc!”

Refac drumul în sens invers şi la colţul străzii într-o grămadă dezorganizată una bucată babă îşi trăgea sufletul de pe unde i se dusese, adică din adâncimile asfaltului negru ca abanosul şi creţ ca şuviţa ministrului. De ce n-o taie? Mă rog, poate îi place să fie pletos. Văd baba, mă vede şi ea pe mine, încerc o manevră de evitare, dar prin geamul deschis aud mai multe cuvinte cu referiri anatomice, se face apel la ginecologie, la Barth, ba chiar şi la arborele meu genealogic. Câtă răutate în oamenii ăştia! N-am pus decât o amărâtă de frână în vreme ce luam curba. Da’ curba am lăsat-o acolo. Ce vrea baba cu mine? Trag pe dreapta, mă dau jos din chestia aia cu nume de patrie antică şi mă îndrept hotărât spre grămada care între timp se organiză. N-am făcut rugbi în viaţa mea, dar am văzut câteva meciuri. Cum băteam Franţa pe vremuri! Acum parcă avem o echipă de babe! Mda, dacă ar fi ca babele astea din faţa mea, poate tot ar mai câştiga un meci, două cu All Black. Îmi analizez şansele şi trec la defensivă. Apelez pe mobil poliţia. Babele nervoase la culme mă apostrofează direct proporţional cu costul mobilului:

– Credeai că ai scăpat? Acuma … încerci să aranjezi cu prietenii tăi de la poliţie? Las’ că vezi tu! Ai plecat de locul accidentului. Ai lăsat-o aici cu piciorul rupt! Mă, te…

Norocul (so tu spic) vine de unde nu te aştepţi şi cel neprihănit are parte de apărători pe măsura faptelor sale. Ca un făcut, o maşină rătăcită de poliţie apăru când decibelii celor de vârsta a treia tindeau spre pragul dureros. Albă-neagră, roz-bombon, rămân fără permis, baba plecând călare pe „Carpaţiul” de damă răpciugos, de parcă făcuse armata la infanteria călare, cu un surâs malefic tip „Îţi arăt eu curbă, mă arătură!”

Cu banii şi cu permisul luat, mă simţeam ca Moromete senior după vizita perceptorului. Să mor! Ei, ce să faci, asta e! Cu dovada în mână şi cu pedala de acceleraţie undeva la o altă parte anatomică a fiecărei vieţuitoare pământeşti, goneam să prind din urmă ifa rablagită ce luase deja drumul exilului, spre „la ţară.”

Fatalitate: coloană, tiruri. Apoi, gâşte, raţe, găini, gropi, noroi, gropi, şi bineânţeles, babe, babe şi iar babe. Nu am vazut ifa, dar am ajuns totuşi primul. Mă întorc la intersecţie, vorba aia, jast in cheis! Îmi trec prin minte evenimentele, ce zi! Toată mutarea luase o turnură cu iz de geriatrie fără tratament ana aslan. Îmi venea să îmi dau demisia. Vorba aia: de unde? În fine, după jumătate de oră apare ifa. Descărcăm povestindu-i păţania şoferului, aşa ca de la şofer la şofer.

Va urma

Capcana istoriei


sursa: http://www.metrotrader.net/mousetrap.htm

Istoria e o capcană ce ne atrage, ne captivează şi pe unii ne prinde pe viaţă.

Vrem să aflăm adevărul şi numai adevărul.

Nu suntem mulţumiţi cu o carte, două pe acelaşi subiect.

Vrem mai multe păreri.

Vrem mai multe surse, vrem mai multe interpretări.

Căutăm surse secundare şi dincolo de raţionamentele elementare şi de bunul simţ dorim altceva.

Mai mult, mai bun, mai precis mai …inedit.

Căutăm explicaţii noi sau pur şi simplu le formulăm noi.

Le corelăm cu cele vechi sau le desfiinţăm, dar în final nu suntem cu mult mai mulţumiţi.

Căutăm în continuare.

Istoria e o capcană din care nu mai scapi.

Cel limitat nu o bagă în seamă, cel inteligent o sfidează, dar cel ambiţios crede că o s-o înfrângă, dar îşi găseşte sfârşitul în ea.

Istoria va spune despre el: „Cercetător ambiţios, autor al unei teorii noi despre ceva ce s-a petrecut în trecut. A trecut…”

Atac cu napalm la buruieni 3


Glasul cu iz de profet apocaliptic părea să traseze directivele mai sus-amintitei judecăţi unde Biblia era deja depăşită la ultimul ei capitol, dacă nu în grozăvie, cel puţin în terminologie. Ceva se desprinse din ciudatul ,,cum-io-fi-zicând”, o luă în jos şi căzu în mijlocul câmpului de luptă bântuit. Anteriorul fenomen halucinant se repetă. Nu, nu visam: bombarda Sebi. Glasul dirijorului de trafic aerian cu tentă de profet apocaliptic aparţinea, cui altcuiva decât vecinei noastre, Tanti Milly. Proţăpită pe căpiţa de fân, deja bătucită de activitatea temerară de controlor trafic aerian turn, tanti Milly agita pe direcţia grădinii personale o prăjină în care avea prinsă o ciudată zdreanţă de o culoare şi formă nedefinită. Îl dirija pe Sebi să mai lanseze o nenorocire apocaliptică aidoma celui de-al nu ştiu câte-lea înger din cartea cu acelaşi nume.

– Aici mă, bătute-ar S’ântu’ Ilie, să te bată! 

În sat clopotul de amiaz bătea acum în dungă. Sirena de la primărie se văieta ca un lup canadian în tundra siberiană. Curat atac aerian! Pompierii voluntari sosiră hurducând Doiţul abandonat de nemţi la ultimul război mondial, târâind furtunul principal pă uliţă cu jumătate din formaţia de pompieri voluntari la trap, adunaţi care de pe unde erau. Vecinii se buluciră în stradă şi într-un târziu apăru şi şeful postului de poliţie rurală, Slănină (nume destinat mai degrabă unui şef de raion de mezeluri) certându-se cu pompierii care plecară prea repede de-l lăsară per pedes. Tulumba se activă scoţând mai multe scârţâituri decât apă. Toţi vecinii disponibili o tuliră dotaţi cu capacităţile proprii pentru a pune în operă planul de apărare contra incendiilor având marca primăriei. După ce făcu o evaluare rapidă, corectă şi efectivă (conform postului de televiziune local ,,Podgoria”), şeful de post scoase şi fixă în plan vertical carpaţiul din dotare şi îl somă pe Sebi:

-Stai, că trag!

Fără să bage în seamă viermuiala autohtonă, Sebi trecu de data asta razant de-a lungul drumului zburându-i şefului de post chipiul în şanţ. Sebi se întoarse, apoi Sebi contraatacă, apoi Sebi se răzbună, deci şi prin urmare Sebi rivoliuşăn. Slănină dădu să fugă din calea monstrului înaripat ţinând pistolul cu pricina tot în plan vertical ca la regulament, uitând complet că poziţia verticală era indicată doar pentru somarea unor indivizi din plan orizontal, nu a unora ce îşi făceau de cap prin văzduh. Zăpăcit de forfota stingerii incendiului, ameţit de căldura verii şi lipsa celor doi litri de apă minerală ce nu o băuse în acea zi toridă de iulie, sub-inspectorul se sprijini instinctiv de gardul lui Tanti Milly, dar fatalitate: în mişcare apăsă pe trăgaciul pistolaşului din dotare. Nimeni nu păru să audă împuşcătura şi chiar dacă a auzit-o ce conta o împuşcătură în faţa iadului dezlănţuit la numărul 13 bis? Doar o dâră subţire de fum negru ce creştea vertiginos din sburătorul Sebi şi zgomotul neregulat (mă scuzaţi) al motorului lui Sebi îi făcură pe oameni să se oprească din toată nebunia şi să încerce să ghicească efectul evenimentului pe care până atunci îl ignoraseră:

–         L-o lovit!

–         L-o omorât!

–         L-o puşcat!

–         S-o dus!

–         Îi gata!

–         Pică!

Fiecare avea dreptate în felul lui. Glonţul pistolului de jucărie al poliţistului supraponderal trecu prin baia de ulei a motorului, ricoşă din elice undeva în spaţiu şi cauză aterizarea prematură a lui Sebi într-o tufă de măceşe cum numai prin partea noastră se mai află. Cum nici un cadru medical nu mai avea curajul să meargă cu salvarea poreclită de localnici maşina morţii, şoferul salvării constată starea de şoc în care se afla Sebi. Din prima ochire Sebi părea să nu mai aibă o mână, dar până la urmă toată lumea constată că era doar o alarmă falsă. Mâna era undeva la spate, în pantalonii de piele din care zburătorul buclucaş scoase… glonţul ce-i provocă aterizarea forţată şi care-i lăsă amintire o arsură pe partea stângă a bucii de la piciorul cu acelaşi nume. 

– Maichii, bine că eşti viu! Tanti Milly îşi îmbrăţişă odorul, frăsui şeful de post care încă mai era sub influenţa căldurii tropicale, ecuatoriene, a efectului incendiului sau pur şi simplu a efectului de seră ce se manifestă de câţiva ani încoace şi declară pentru postul de televiziune local:

–         Apu, am zâs să fac şi io un binie şi lu vecinu’ şi i-am zâs lu Sebi să deie cu ceva pă buruienile mele şi pă ale lu vecinu. Da s-o încurcat. O început la vecinu şi la mine n-o mai avut cu ce să deie. Apu nu ştiu io cum so aprins!

Continuă

Atac cu napalm la buruieni 2


M-am oprit cu cosorul ridicat gata să îmi apăr, vorba poetului, ţara, nevoile şi neamul. Îmi trecură prin minte cele mai năstruşnice posibilităţi ieşite din mintea mea stresată conform ultimelor noutăţi ale literaturii de specialitate, de un sindrom post-traumatic şi eventualitatea, cel puţin teoretică, a relevării unei personalităţi de tip bordeline. Monstrul se apropia însoţit de alţi mostruleţi ce nu se zăreau încă, dar care se avântau în stânga şi-n dreapta fluierând şi ţopăind. Undeva se auzea un clopot trăgând de amiaz. Încurajat de dăngănitul oarecum cristalin al clopotului autohton îmi pun toată nădejdea într-o salvare miraculoasă din faţa junglei infestată de duhuri necurate ce tocmai se materializau în acest început de secol douăzecişiunu. Draci? De unde draci la amiază? Dar tot modernismu’ din tărtăcuţa mea înzestrată cu licenţă în iconomics se evaporă instantaneu în direcţia sigură a Evului Mediu târziu regretând abolirea inchiziţiei şi apariţia individualismului. Dacă picioarele-mi vor asculta mai mult de raţiune decât de instincte, se va duce pe râpă cariera mea de iconomist la sece rafila serele.

–         Mamă!!!

În aceiaşi fracţiune de secundă în care mi-am retrăit perioada intrauterină, naşterea, copilăria, prima dragoste neâmpărtăşită şi armata la Tecuci, ceva, nu ştiu ce, m-a făcut să mă răsucesc cu o sutăoptzeci de grade, mai ceva ca un sergent din garda preşedintelui, alegeţi dumneavoastră care. Am aruncat cosorul cât colo şi am luat startul a la Ben Gionson în celebra cursă de una sută metri plat. Întreaga mea fiinţă prefera să nu dea ochii cu monştrii din junglă, cu duhurile buruienilor din satul românesc, indiferent cât de tentantă ar fi fost întâlnirea cu una sau mai multe entităţi extraterestre dintr-un univers mai mult sau mai puţin paralel, dar în mod vizibil foarte real mie. 

Am întins pasul ca ă-urile prelugi ale prezentatorilor tv şi în viteza startului fulminant (unde sunt toate televiziunile astea să prindă acţiunea?) am făcut primele mişcări din celebrul, salt înapoi – incomplet. Incomplet pentru că în ciuda regulamentului de instrucţie de front şi a ameninţărilor din partea nevestei cu curtea marţială, nu mai voiam să ţin piept unui inamic care nu juca feă. Copleşit numeric, în dotare, tactic şi strategic şi fără pic de acoperire aeriană, fără sprijin din partea propriilor tovarăşi de arme şi suferinţă, am dat dosul în cel mai puţin elegant mod posibil. Dar, în fuga mea atât de sănătoasă mă împiedecai de furtunul cu care ne udam (ce vremuri!) ardeii şi care acum se confunda cu verdele junglei. Cu un ultim efort am reuşit să ochesc geamul deschis al portierei din faţă al daciei miletrecentodieci te-el-ics proprietate personală[1] şi am încercat imposibilul. Imposibilul devine posibil doar când, vorba poporului – nevoia te învaţă. Cine nu crede că se poate intra prin geamul deschis, să încerce cu el închis. Treaba lui de unde face rost de draci să-l pună pe fugă. Coatele mi s-au pliat ca aripile unui avion cu geometrie variabilă ajuns la viteză supersonică, urmate fiind de picioarele aferente. Cu toate acestea, urechea mea muzicală de acum zdrelită de marginile portierei percepu un susur de motor ce crescu până la apogeul unor decibeli invidiaţi chiar şi de eisi-trăznet-disi. Ura! – sosea acoperirea aeriană. Acope-ce? Acoperire? Ce acoperire? În secunda următoare am văzut cu coada ochiului stâng o pală de foc ce căzu asupra junglei. Aceasta se dezvoltă într-o sferă uriaşă de foc ce plezni câmpul de luptă precum trăznetul sfântului nostru Ilie. Parbrizul daciei se umplu de foc. Foc cât cuprindea raza mea vizuală. 

Visam! Nu, nu visam. Eram martor la începutu’ sfârşitului: “Apocalips nau!” Nevasta îmi zbură pe spate (ciudată poziţie!), Mâţu, şeful pazei se adăposti chelălăind ca Maichăl Gecsăn ţinându-se pardon, de vorba aia, în buncărul personal. În această secundă am retrăit ultima parte a vieţii cu statul la cozile interminabile pentru plata impozitelor, mutarea de la socrii, studiile prin corespondenţă şi picarea examenului la şcoala de şoferi. Căldura invadă atmosfera şi efectele atacului cu mijloace incendiare părea să prevestească conform regulamentelor militare un altul mai cumplit: cel cu mijloace de nimicire în masă.[2] Timpul şi spaţiul, lungimea, lăţimea şi înălţimea se dilatau văzând cu ochii. În timp ce îmi munceam puţina minte ce mi-a mai rămas pentru a constata dacă pârjolul era întru atacarea sau apărarea proprietăţii personale, dacă era o făcătură diavolească sau o minune cerească sau nici una nici alta, un glas de profet apocaliptic părea să anunţe ultima judecată:

–         Ebiii, pă ăstalalt, arză-l-ar focu’! Puşte-l dumnezo cu puşca cea dumniezăiască! 

Totuşi visam! Eram într-un univers paralel sau poate mă făcusem într-o viaţă anterioară frate de cruce cu Kafka şi văr de stars ănd straips cu Alan Edgar Poe. Eram dus, eram truli-luli, sufeream de şoc post-traumatic, de picior de tranşee şi de vărsat de vânt cu aromă de usturoi. În mijlocul grădinii, adică a junglei personale, dârele exploziei portocali-alb-roşiatice nu se stinseră definitiv, fumul nu se risipise când într-un alt urlet de fiară un punct negru de o formă nedefinită se apropia, vorba autorului, vertiginos, de spaţiul aerian atât de flagrant încălcat. Era o… era un… erau nişte… părea că vrea, părea că nu… şi trecu pe deasupra ceva ce dădea din aripi sau din coadă, din elice şi parcă din picioare, ba din mâini, Sebi. Sebi?! Cum să zboare Sebi? De ce să zboare Sebi? Cu ce să zboare Sebi? Să zboare? Da’ n-o fi înger? Cam negru să fie înger, da’ poate o fi o culoare la modă şi la ei săracii. Or fi şi ei ,,bad”, s-or fi dând ,,negrii.”

–         Amu ni!!!


[1] A încetat să mai fie accelerat după ce am făcut prima şi ultima mea depăşire la 101 km la oră.

[2] S.T.L., substanţe toxice de luptă.

Ăv cors va urma!

Plouă!


Azi a plouat, plouă şi va ploua. Temperaturi pozitive, peste 7 grade Celsius pina duminică, cel puţin. S-a schimbat ceva: noi cu ploaia, englezii cu zăpada. Să mor dacă mai pricep ceva!

1956 – Five Evangelical Christian missionaries from the United States were killed by the Huaorani in the rainforest of Ecuador shortly after making contact with them.


Operation Auca

From Wikipedia, the free encyclopedia

Nate Saint’s aircraft was discovered in 1994, buried in the sand along the Curaray River. The frame was reconstructed and is now on display at the headquarters of the Mission Aviation Fellowship in Nampa, Idaho.

Operation Auca was an attempt by five Evangelical Christian missionaries from the United States to make contact with the Huaorani people of the rainforest of Ecuador. The Huaorani, also known by the pejorative Aucas (a modification of awqa, the Quechua word for „enemies”), were an isolated tribe known for their violence, against both their own people and outsiders who entered their territory. With the intention of being the first Christians to evangelize the previously unreached Huaorani, the missionaries began making regular flights over Huaorani settlements in September 1955, dropping gifts. After several months of exchanging gifts, on January 3, 1956, the missionaries established a camp at „Palm Beach”, a sandbar along the Curaray River, a few miles from Huaorani settlements. Their efforts came to an end on January 8, 1956, when all five—Jim Elliot, Nate Saint, Ed McCully, Peter Fleming, and Roger Youderian—were attacked and speared by a group of Huaorani warriors. The news of their deaths was broadcast around the world, and Life magazine covered the event with a photo essay.

The deaths of the men galvanized the missionary effort in the United States, sparking an outpouring of funding for evangelization efforts around the world. Their work is still frequently remembered in evangelical publications, and in 2006 was the subject of the film production End of the Spear. Several years after the death of the men, the widow of Jim Elliot, Elisabeth, and the sister of Nate Saint, Rachel, returned to Ecuador as missionaries with the Summer Institute of Linguistics (now SIL International) to live among the Huaorani. This eventually led to the conversion of many, including some of those involved in the killing. While largely eliminating tribal violence, their efforts exposed the tribe to exploitation and increased influence from the outside. This has caused Huaorani culture to begin to disappear, but anthropologists argue over the ultimate effect—some view the missionary work as cultural imperialism, while others contend that the influence has been beneficial for the tribe

Atac cu napalm la buruieni 1


Totul începu într-o joi după-masa.

–         Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă îi lăsăm să îşi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci. Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi.

Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

–         Las’ c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor scoase din parametri de războiul meu personal). În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgerară văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

–         Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori deja la maturitate şi prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

–         Ptiu, necurate!

Va urma


[1] Câinele nostru care scihaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.

Tanti Milly


Vreau să deschid azi o nouă categorie. Cea a umorului. Conrad Gempf, proful meu preferat de la LST a mărturisit că nu a mai întîlnit o persoană cu un simţ al umorului atît de dezvoltat. Aş spune chiar prea dezvoltat uneori. Ca urmare a racţiilor iscate de deviaţiile mele umoristice, vă invit să urmărim aventurile unui personaj celebru în lumea modernă şi contemporană a satului românesc. Numele său este Tanti Milly. Am postat în urmă cu un an aproape cîteva povestiri pe scribd.com. De data aceasta vor apărea foileton şi aici la categoria umor.

Înainte de a începe citirea textelor despre Tanti Milly vă recomand încheierea unei poliţe de asigurare pe viaţă în caz că muriţi de rîs. Prin această avertizare vreau să îmi declin şi să îmi conjug în acelaşi timp orice responsabilitate în ce priveşte decesul dvs, cît şi cel a lui Tanti Milly, în caz că mor eu şi doriţi să vă răzbunaţi post-mortem.

Cronos vs. kairos


Societatea modernă este martoră fragmentării cronosului datorită unui kairos accelerat, datorita accelerării vieţii contemporane. O paralelă este fenomenul „încălzirii căştii” piloţilor militari datorită numărului mare de decizii şi vitezei reduse de reacţie a creierului omenesc în condiţii de stress la viteze supersonice.

Datorită ritmului foarte alert al vieţii, omul experimentează accelerarea şi fragmentarea artificială şi nejustificată a vieţii. Filmele de acţiune, programele dinamice, viaţa cu o maşină rapidă şi într-o bogăţie de sisteme comunicare îl face pe om să trăiască ceva ce nu este a lui, o viaţa stresantă, depersonalizată.

Cu toate că omul a învăţat să o trăiască într-un alt fel de ritm, cel al copilăriei sau al modelului 8 ore, plus 8 ore, plus 8 ore=24 de ore, el experimentează nu numai ritmul alert impus de viaţa cotidină, ci şi imixtiunea realităţii virtuale.

Aceasta este mai perfidă şi mai înclinată spre concurenţă decât cea reală. Realitatea virtuală deschide uşa unui concurs ce nu poate fi cîştigat vreodată: cine poate vedea toate filmele, citi toate ziarele, cărţile, răspunde tuturor comentariilor, etc.?

Nimeni. Și nu apucăm să interacționăm cu cele ce ne interesează direct sau de care am avea mare nevoie. Interesant că uneori percepem neputinţa noastră în plan virtual ca un eşec personal ce ne va afecta puţin azi, puţin mâine, mai mult poimîine şi curînd ne va transforma în rataţi, nu virtuali, ci materiali şi reali.

Ce putem face să evităm acest fenomen? Un pic de downshifting nu strică. Se poate şi pe Internet? Nu ştiu, voi încerca un pic de echilibru şi umor! Cine mai încearcă?

Istoria, aşa cum o ştiu, se întoarce


Cea mai mare dezamăgire şi cea mai mare împlinire a a clasei a V-a fost tot istoria. De data aceasta Istoria antică. A apărut un prof, primul meu prof de istorie. Nimeni nu l-a văzut până atunci în şcoală, Şcoala medie nr. 2, „Olga Bancic” din Arad. Am aflat că lucra de fapt la muzeu, muzeu ce se afla vis-avis de şcoală. A predat despre obiectul şi metodele folosite în studiul istoriei şi alte lucruri la fel de plictisitoare pentru mine. A două oră a ascultat. Eu încercasem să învăţ, dar n-am reuşit să reţin atâtea noţiuni abstracte despre o materie atât de dragă. Rezultatul a fost catastrofal: prima notă, primul patru. Fostul meu învăţător, Pundeev Leonid (mai apoi profesorul meu de educaţie fizică) a fost consternat, toţi învăţătorii fiind curioşi să vadă cum se descurcă elevii lor ce au trecut în „ciclul 2”. Rezultatul: n-am mai învăţat, cu toate că după o altă săptămână proful meu a fost înlocuit de o profă, mai în vârstă, mai calmă şi mai moale. Tot nu am învăţat. Apoi surpriză: sunt scos la răspuns împreună cu un alt coleg. Eu cu mâna pe sus să-i spun profei că am un 4 mare şi lat. Noroc că nu m-a lăsat să vorbesc. Era vorba despre Egipt. Îmi vine rândul. Colegul meu, Moisă Virgil a luat un 7. Mă întreabă şi pe mine ceva, apoi altceva şi iau un …8! Nu era rău pentru nici măcar un minut investit. În procesul trecerii notelor din caietul ce ţinea loc de catalog patru dispăruse! Ce fenomen benefic! Rezultatul pe termen lung, un an de zile, a fost că am fost cel mai bun elev dintre toate clasele de a V-a la istorie.  Aceasta a fost şi satisfacţia la finele clasei a V-a. Am avut doar un singur 8, acela si parcă doi de 9.

Următorul meu prof de istorie a fost Bibi, adică Teodorescu. Rubicond, serios, mare povestitor al păţaniilor sale, din vremea studenţiei când făcea box şi bineînţeles al istoriei, sever şi cu principii pedagogice stricte, Bibi a băgat spaima în toată şcoala şi i-a făcut pe toţi să mănînce istoria. Avea cam două, trei note: 10, 9 şi 4. Ştiai, luai 10 sau 9. Nu ştiai, ştiai ceva, tot acolo, luai 4. Nu conta că ai o notă, două sau zece. Puteai fi ascultat oricând. Caietul de notiţe era sfînt. Când preda se auzea musca. Şi azi mai ţin minte modul cum începea o lecţie: 1. Titlul. 2. Condiţiile externe. 3. Condiţiile interne. 4. Desfăşurarea. 5. Concluzii. Tabla trebuia să fie lună, creta întreagă şi buretele stors. Altfel elevul de serviciu era absent. Trebuia să dai carnetul şi caietul cînd îţi dădea nota din mână în mînă pînă la catedră. Dacă voiai să o iei spre catedră te făcea să încremeşti doar cu o privire, a la Mihai cînd gîdea a încercat să-i taie capul pe cînd era ban de Craiova. Nu voiai să rişti aşa ceva. Ba pe unii mai îndărătnici, îi chema în cabinetul de hărţi şi colegii lor povesteau că mari ţipete se auzeau înainte de a ieşi elevul de acolo. Bănuiesc că nu ţipa Bibi.

Din păcate a sfârşit-o rău, în datorii, prin şanţuri, datorită băuturii. Avea două fete ce nu mai voiau să ştie de el. Idolul meu a căzut de pe soclu. Vor urma alţii.

Freda Holland, m-ar fi putut salva şi pe mine


Freda Holland, o soră medicală, a salvat din materinitatea ce era mistuită de foc 15 noi-născuţi. Întâmplător sau nu, la vremea aceea eram şi eu nou-născut, de zece zile. Mă aflam la Lipova în spital. Acum mă întreb ce fel de medalie ar fi primit pentru aceiaşi faptă pe vremea lui Dej. Dar pe vremea aceea nu erau atâţia nou-născuţi într-o maternitatea mică ca cea din Lipova. Aşa că, probabil că ar fi salvat, cam trei, să zicem cinci nou-născuţi. Presupunând că focul a izbucnit din cauze ce nu au depins de angajaţii maternităţii, probabil că Freda Holland nu ar fi fost acuzată de neglijenţă în serviciu, sabotaj sau mai rău, subminarea viitorului luminos al patriei noastre. Dar ce bine că Freda Holland era cetăţean britanic, nu român. A trăit 96 de ani, cu  mult peste aşteptările din ţara noastră. Oare cu ce ar fi fost răsplătită de ţara noastră în secolul XXI? Dar unde mai vezi români care salvează pe cineva din foc pe gratis? Oare nu sunt un pic idealist?

Deci aşa după cum spune Telegraph.co.uk,  Freda Holland who has died aged 96, was awarded the George Medal for her efforts to save 15 newborn babies in a fire at a maternity hospital in 1954.

Then a nursing sister aged 41, she and a colleague were on night duty at the Dellwood nursing home in Reading, Berkshire, when the fire broke out in the early hours of Easter Sunday, April 18.

The infants – none more than nine days old – were lying in their cots when Sister Holland, making a routine check at 3.55am, opened the door of the first-floor night nursery and found it full of smoke. „There were flames in one corner of the room,” reported The Daily Telegraph. „Two of the cots were on fire and the bedding was smouldering.”

Clasping a handkerchief over her face, Freda Holland dashed into the nursery and seized the nearest baby, Christopher Boulton, who had been born six hours earlier, from his blazing cot – only to see the child die in her arms.

Undaunted, she turned back into the flames, beating them away with her nurse’s cap, and managed to scoop up all 14 remaining babies from their cribs, one by one, passing them to her colleague, 28-year-old Sister Margaret Thomas, who was standing in the doorway.

In the course of the rescue, Freda Holland was badly burned on her face and arms and was choking on the dense, black smoke. „So thick were the smoke clouds in which Sister Holland had worked,” the Telegraph noted, „that firemen had to use breathing apparatus.”

As she lifted the last child clear, Freda Holland collapsed in a coma. She was treated at a nearby hospital for severe burns and the effects of smoke inhalation. In a neighbouring ward, three of the worst-affected babies had been placed in oxygen tents, but two died from smoke poisoning.