Istoria, aşa cum o ştiu, reloaded


Îmi amintesc de o tabără pionierească la Păuleşti, în Argeş. Acolo ne-au învăţat „Trei culori” şi „Pe-al nostru steag” (am aflat mai tîrziu că e şi imnul Albaniei) . Apoi ne-au plimbat cu autobuzele prin Piteşti să dăm poporului de ştire că poţi să strigi în gura mare că eşti român. Lumea se uita la noi ciudat. Nu a existat niciun fel de reacţie, fie ea pozitivă sau negativă.

Apoi am avut parte de prima vizită de lucru la Arad. Am stat cu toată clasa să aşteptăm trecerea „tovarăşului” prin faţa primăriei. Era prin 1966-67. A trecut într-o maşină decapotabilă americană. Era împreună cu Maurer. Lumea arunca flori în faţa maşinii. Părea că o fac din proprie iniţiativă. În faţa cortegiului, dintr-o maşină BMW albastră, un maior de miliţie gras şi tânăr în uniformă ne atenţiona la microfon, stând tolănit ca un belfer lîngă şofer: „Aplaudaţi, aplaudaţi!” Şi am aplaudat…

A doua zi a avut loc adunarea din faţa primăriei. Elevilor li s-a dat liber de la şcoală. Evident s-a dat liber şi se la orice activitate economică, aşa că şi mama era acasă. Locuiam la ultimul etaj, exact lîngă primărie. Nu ne-am mai obosit să ne ducem în faţa primăriei. I-am putut vedea cum s-au dat jos din maşini şi s-au dus spre balcon. Scena balconului va deveni în viitor clasică în istoriografia românească. Păreau oameni obişnuiţi. Am observat cum erau date din mână-n mână nişte plicuri albe. Explicaţia? Cetăţenii mai curajoşi sau mai disperaţi au reuşit să-i strecoare secretarului general al PCR cererile. El le dădea altora din suită. Ce păreau supăraţi.

Apoi a început evenimentul. Nu-l vedeam dar îl auzeam. Mulţimea aplauda furtunos. Se strigau lozinci şi chiar strigături populare ce întrerupeau şi discursul lui Ceauşescu. Mi se părea interesant şi emoţionant. Nu ştiu cum s-a terminat, dar mulţimea s-a împrăştiat după un timp.

Apoi mama m-a trimis să cumpăr o căpăţînă de varză de la aprozar sau de la piaţă. La aprozar n-am găsit, aşa că am plecat la piaţă. Se putea circula lejer. Pe drumul de întoarcere, pe strada Eminescu, pe contrasens, apare aceiaşi limuzină decapotabilă cu cei doi ce făceau cu mîna oamenilor de pe trotuar. Cu aproximativ trei-patru zeci de metri în faţa mea, nu mai era nimeni. În urma mea, pustiu! M-am oprit şi eu, am pus toartele plasei de plastic pe mîna dreaptă şi cu varza veştedă atîrnînd, am început anemic să aplaud (ce m-o fi apucat?), în vreme ce cei doi se uitau la mine, singurul aplaudac din raza lor vizuală. Se îndreptau spre aeroport. Păreau obosiţi. Plictisiţi. Nu le-am putut citi nimic altceva în priviri. N-au schiţau un zîmbet copilului aflat în faţa lor. Dar ne-am privit reciproc în ochi. Însă nu a fost o confruntare. Dar se pregătea una…

În liceu materia istoriei a fost o dezamăgire. Am făcut un singur an. Proful era prea ocupat să-şi citească cursurile de la facultatea de drept ca să ne mai dea nouă câte ceva. Colegii au observat că avea un favorit mai lung cu trei centimentri din cauză că îşi ţinea capul înclinat. Probabil şi atunci când se barberea. Noroc cu biblioteca municipală şi cu librăriile în care uneori se mai găseau cărţi bune. Atunci am început să achiziţionez cărţi de istorie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s