Istoria aşa cum o ştiu eu, revolution


L-am văzut pe Dej cu cîţiva ani înainte de a-l vedea pe Ceauşescu. Acum sunt conştient de diferenţele pe care le-am observat.

Într-o dimineaţă senină de vară, mergeam cu mama mea pe bulevardul V.I.Lenin, pe care şi locuiam, spre policilinica C.F.R. de care aparţineam. Trebuia să mă vadă doctorul Cucui, bau-baul copilăriei mele. Deodată, în faţa unui bloc nou construit, singurul bloc la vremea aceea de pe strada mea, o mulţime de oameni. Mama a întrebat ce s-a întîmplat şi i s-a răspuns că a venit tovarăşul Dej şi vizitează blocul ce tocmai a fost dat în folosinţă.

Era un bloc cu trei etaje, cu o singură scară. Mama m-a luat cu ea, şi am început să urcăm scările până la etaj. Încă nu îm dau seama de ce a făcut aşa ceva. Comuniştii îi luaseră bunicului meu peste trei zeci de hectare de pămînt, o maşină agricolă (poate o semănătoare, nu ştiu exect ce era, dar încă îmi amintesc cum arata şi că mă jucam cu ea). Fratelui său, unchiului meu, i s-a luat un magazin deschis pe banii bunicului, împreună cu toată marfa. Dar mama nu era prea supărată. Era foarte curioasă şi bine dispusă, împreună cu cei vreo sută de curioşi, poate chiar mai puţini. Mulţimea celor care doreau să îl vadă pe Dej a blocat drumul. În cele din urmă, am coborât împreună de la etajul întîi. Eu nu l-am văzut, sau cel puţin nu ştiu să îl fi văzut. Probabil că nici ea, pentru că nu ţin minte să fi făcut caz de asta.

A doua zi am aflat că Dej şi suita sa luau masa la restaurantul Bulevard. Am stat cu cu tata şi mama la fereastra care dădea înspre centru, poate-poate vedem ceva. Nu a fost nici un fel de miting, nici o primire organizată, nimic să atragă atenţia. Apoi am văzut o limuzină decapotabilă, decapotată, luînd curba cu mare viteză în faţa primăriei. Nu ştiu dacă circulaţia era închisă, dar la vremea aceea ştiam cam toate maşinile din Arad. Nu mai era nici o maşină în piaţă. Nici un fel de gărzi sau ceva asemănător. Cel puţin nu vizibil. În limuzina (nu mi-am dat seama niciodată ce marcă era) neagră erau şase bărbaţi în cămaşă. Acceleraţia combinată cu virajul (ce nu era deloc strîns) a făcut ca maşina să se ridice pe două roţi. M-am tot mirat cum era posibil aşa ceva, avînd în vedere masa maşinii şi a încărcăturii. A urmat un moment de panică pentru ocupanţi, dar şoferul a redresat rapid limuzina şi am putut vedea zîmbete pe feţele lor. Ai mei au lăsat să scape un oh de surpriză, dar au zîmbit imediat şi ei. Fusese o cascadorie, o bravadă a şoferului, cine ştie. O fi fost demis, muştruluit sau şi mai rău? N-am aflat niciodată. Istoria nu mi-a spus nimic în cazul ăsta. Au exista doar cîţiva martori printre trecătorii neavizaţi şi obişnuitul miliţian din centru. Tatăl meu spuse cu o voce repezită:

– Uite, ăla e Dej!

– Care, care? – am întrebat foarte curios.

– Ăla de lîngă şofer.

M-am uitat. N-am putut reţine chipul, dar nici nu eram prea molipsit de curiozitatea părinţilor.

Apoi l-am văzut pe Dej în completările dintre jurnalul dinaintea filmului şi film, la cinematograf. Ţin minte că o dată fiind la bunici, la Micălaca s-a aflat că este film la cinematograful de la Micălaca Nouă, actuala zonă Mioriţa din Arad. M-am dus şi eu împreună cu ceilalţi copii de pe uliţă. L-am văzut pe Dej timp de o oră, poate şi mai mult. Filmul gratuit era Raportul la Congresul PMR. Nu mai ţin minte anul, dar era prin clasa a doua.

După câţiva ani ni s-a spus că a murit Dej. Ni s-a dat liber de la şcoală. Eram în clasa a patra. Era o zi destul de friguroasă, parcă în martie. Eram tot la Micălaca la bunici şi am urmărit înmormîntarea la televizor la una dintre vecine. Ea a plîns. Apoi am aflat că soţul ei lucra la Securitate. Înmormîntarea a ţinut mult. Cortegiul mi s-a părut prea lung, iar ceremonia prea plictisitoare. Eram copil…

Nu ştiam mai nimic despre politică. Am văzut filmul Setea. Am jucat ca figurant în Străinul, ce s-a filmat la Arad. Dar tata asculta Europa Liberă la Telefunkenul nostru. Cîteodată şi Vocea Americii. Eram pionier, la fel ca sora mea şi la şcoală ni s-a spus că poporul nostru se trage din daci şi romani. Dacii era harnici, blonzi şi viteji. Romanii era leneşi şi cruzi. Învăţătorul ne-a făcut testul cu lobul urechii pentru a vedea cine din ce strămoşi se trage. Cei leneşi „după ureche” erau stigmatizaţi.

Tot învăţătorul, care era instructor pe şcoală la pionieri ne-a spus că ţara noastră a fost eliberată de sub jugul fascist de către Armata Sovietică eliberatoare şi că regele a vrut să îi mulţumească armatei sovietice şi să îşi vadă mai departe de treabă. Dar nu i-a mers. Şi a fost alungat de popor. Astfel s-a pus capăt regimului burghezo-moşieresc. El ne-a învăţat să cîntăm „Republică măreaţă vatră”, Imnul R.P.R. şi Internaţionala. Apoi mi-a spus să nu mai vin la şcoală cu atlasul pe care îl aveam de la tatăl meu şi care era ediţie dinainte de război. Nu mi-a spus şi de ce. Dar am înţeles: România avea graniţe comune cu Cehoslovacia şi Polonia, graniţa cu R.S.F.R.S. era pe Nistru, iar cea cu Bulgaria avea un unghi ciudat: din cauza cvadrilaterului.