David Beckham’s new religious tattoo


Duminică am predicat despre călăuzire. Am amintit în treacăt şi tatuajele. Ieri am primit vizita unor prieteni mai tineri. Unul dintre ei ar vrea să îşi tatueze un verset. Dar, iată că David Beckham şi-a tatuat ceva: Isus stînd pe cruce, destul de mare. Îl puteţi vedea la:  http://www.telegraph.co.uk/sport/football/davidbeckham/6972337/David-Beckhams-new-religious-tattoo.html

Oare despre ce este vorba la Beckham? O reacţie la islam, să zicem… O reacţie la ateism? O adaptare la religiozitatea Americii sau cine ştie, poate chiar vrea să ne facă să credem că tatuajul înseamnă mai mult decît o simplă imagine. Nu cred că este vorba despre teribilism sau publicitate. Dar s-ar putea să mă înşel. 

Eu am doar un mic tatuaj. Extrem de mic. Pe mîna dreaptă. Pe cînd eram la liceu şi lucram la o planşă, am făcut o mişcare greşită şi m-am poment că tocul cu peniţă topografică muiată în tuş îmi atîrna sub degetul mare de la mîna cu pricina. Accident. Dar urma a rămas pînă în ziua de azi. Niciodată nu am cochetat cu tatuajele. Niciodată nu m-au tentat. Bunicul meu ce făcuse armata la austro-unguri avea tatuată o stea cu multe colţuri şi ceva scris in interiorul ei. Mi-a spus că a fost foarte dureros. Teama s-a înfiripat. Am văzut apoi tatuaje hidoase: un mig 15, un tanc, o fată „ciudată” şi celebra cifră cinci de pe zar. Mai recent unul dintre  deţinuţii de la penitenciarul de maximă securitate din Arad avea fiecare deget tatuat. Şi nu numai. Nu am avut curajul să îl întreb de ce s-a tatuat şi ce reprezintă semnele. Era treaba lui.

Eu nu m-aş mai tatua. Tu ţi-ai tatua un verset, o imagine biblică sau altceva?

Călăuzire, îndrumare sau şansă (4)


 Subiectiv şi obiectiv

Una dintre colecţiile de scrieri antice în care omul găseşte principii pentru luarea deciziilor şi exemple de călăuzire (atât pozitive, cât şi negative) este Biblia. Această carte este o colecţie de scrieri inspirate cuprinse în două volume: Vechiul Testament şi Noul Testament. Primul testament sau legământ se referă la tratatul încheiat de Dumnezeu cu poporul Israel, iar al doilea, Noul Testament se referă la tratatul încheiat tot de Dumnezeu cu toate naţiunile pământului prin persoana lui Isus Cristos.  

În prima carte din Vechiul Testament aflăm că şarpele vine la Eva şi-i vorbeşte. Probabil că era un lucru obişnuit ca toate animalele sau cel puţin unele dintre acestea să vorbească (cu toate că nu se specifică limba) sau cel puţin să comunice într-un anumit  mod, evident inteligibil şi sofisticat, cu omul. Deci, diavolul, alias şarpele, îi face Evei o propunere: să încalce una dintre cele două porunci restrictive date de Dumnezeu. Ea prevedea că omul va muri dacă va mânca din fructele pomului aflat în mijlocul paradisului. Cu toate acestea, scopul propus de şarpe era unul pozitiv, adică progresul, asemănarea cu Dumnezeu în plus faţă de asemănarea iniţială (…să facem om după chipul şi asemănarea noastră…). Dincolo de acţiunea aflată în curs de desfăşurare (mâncarea fructului oprit) ce ducea la un deznodământ (deosebirea binelui şi a răului) în urma unei călăuziri (consilierea şarpelui) şi a unei decizii (luate de Eva şi apoi şi de Adam), de remarcat că şarpele nu a fost autorul unui preambul absolut necesar pentru luarea unei decizii în cunoştiinţă de cauză de către cea dintâi muritoare. Şarpele a ascuns în mod deliberat că el însuşi a fost victima unei astfel de călăuziri iniţiale al cărui autor fusese, a unei decizii ce o luase (probabil) înainte de creerea omului şi că stipularea expresă a celor două porunci restrictive era adresată doar omului.[1] Consecinţa a fost că Eva a luat prima decizie istorică pentru omenire fără să se consulte cu Adam sau cu altcineva, fără să facă o şedinţă de brainstorming sau un search pe Google şi fără să ceară un oarecare timp de gândire. Evident că fără experienţă şi în lipsa unei călăuziri adecvate ea ia o decizie eronată cu efect negativ aproape imediat, care are urmare pe durata întregii sale vieţi pe pământ. Această decizie a fost bazată pe ceea ce Evei i s-a spus, pe ceea ce ochii ei au perceput ca bun şi creierul a decis ce era folositor. Această decizie aparent obiectivă avea să afecteze nu numai viaţa ei, ci şi viaţa lui Adam şi apoi a tuturor copiiilor lor şi în cele din urmă întreg pământul şi istoria sa. Cei doi aveau să fie alungaţi din paradis, aveau să fie blestemaţi să îşi câştige cu greutate traiul de zi cu zi şi să piardă accesul direct la Dumnezeu.

UN PUNCT DE VEDERE JUST, VENIT DIN AUSTRALIA


Am primit acest text via Cosmin Giurgiu, fondatorul Rescue. Nu ştiu sigur dacă este punctul de vedere al primului ministru al Australiei. Înclin să cred că nu ar fi atît de categoric şi direct. În Australia există  o controversă despre ce a spus şi ce nu a spus pm cu privire la acest subiect şi la faptul că adesea i-au fost atribuite cuvinte a cărui autor nu era. Deci textul ce circulă pe net:

UN PUNCT DE VEDERE JUST, VENIT DIN AUSTRALIA
Fragment din discursul premierului Australiei, Kevin Rudd, cu privire la problema imigranţilor şi a obiceiurilor lor. Am redat textul aşa cum l-am primit, pe mail, de la un bun prieten, cu traducere în româneşte pentru cei care nu înţeleg foarte bine engleza.
 
 “IMMIGRANTS, NOT AUSTRALIANS, MUST ADAPT. Take It Or Leave It. I am tired of this nation worrying about whether we are offending some individual or their culture. Since the terrorist attacks on Bali , we have experienced a surge in patriotism by the majority of Australians.

“IMIGRANTII SI NU AUSTRALIENII TREBUIE SA SE ADAPTEZE. Asta e, va convine sau nu. Sunt satul de ingrijorarea acestei natiuni in privinta ofensarii unor indivizi sau a culturii acestora. De la atacul terorist din Bali incoace suntem martorii unui val de patriotism venit din partea majoritatii australienilor.
This culture has been developed over two centuries of struggles, trials and victories by millions of men and women who have sought freedom’
Aceasta cultura s-a creat in peste doua secole de zbateri, incercari si victorii a milioane de barbati si femei in cautarea libertatii.
We speak mainly ENGLISH, not Spanish, Lebanese, Arabic, Chinese, Japanese, Russian, or any other language. Therefore, if you wish to become part of our society, learn the language!
Vorbim mai cu seama ENGLEZA, nu spaniola, libaneza, araba, chineza, japoneza, rusa sau orice alta limba. In consecinta, daca doriti sa fiti parte a acestei societati, invatati limba!

Most Australians believe in God. This is not some Christian, right wing, political push, but a fact, because Christian men and women, on Christian principles, founded this nation, and this is clearly documented. It is certainly appropriate to display it on the walls of our schools. If God offends you, then I suggest you consider another part of the world as your new home, because God is part of our culture.
Majoritatea australienilor cred in Dumnezeu. Asta nu e vreo aripa crestina de dreapta sau o presiune politica, ci un fapt, intrucat barbati si femei de credinta crestina, pe principii crestine, au fondat aceasta natiune, ceea ce este clar documentat. E cu siguranta adecvat a se afisa asta pe peretii scolilor noastre. Daca Dumnezeu este o ofensa pentru voi, va sugerez sa considerati o alta parte a lumii ca fiind casa voastra, intrucat Dumnezeu este parte a culturii noastre.

We will accept your beliefs, and will not question why. All we ask is that you accept ours, and live in harmony and peaceful enjoyment with us.
Vom accepta credintele voastre fara a va intreba de ce. Tot ce va cerem este sa o acceptati pe a noastra si sa traiti cu noi in armonie si bucurie pasnica.
This is OUR COUNTRY, OUR LAND, and OUR LIFESTYLE, and we will allow you every opportunity to enjoy all this. But once you are done complaining, whining, and griping about Our Flag, Our Pledge, Our Christian beliefs, or Our Way of Life, I highly encourage you take advantage of one other great Australian freedom, ‘THE RIGHT TO LEAVE’.
Aceasta este PATRIA NOASTRA, PAMANTUL NOSTRU si STILUL NOSTRU DE VIATA si va vom permite orice oportunitate pentru a va bucura de toate acestea. Dar imediat ce incetati a va mai plange, vaita si ingrozi de Steagul nostru, de Onoarea noastra, de crezul nostru Crestin, de Stilul nostru de Viata, va recomand cu caldura sa profitati de o alta mare liberatate australiana, LIBERATATEA DE A PLECA.
If you aren’t happy here then LEAVE. We didn’t force you to come here. You asked to be here. So accept the country YOU accepted.”
Daca nu sunteti fericiti aici, atunci PLECATI. Nu v-am obligat noi sa veniti aici. Voi ati solicitat sa fiti aici. Asadar, acceptati tara pe care VOI ati dorit-o.”
Prime Minister Kevin Rudd – Australia

O explicaţie plauzibilă


În lucrarea sa Criza identităţilor. Interpretarea unei mutaţii, Claude Dubar, analizează felul cum Norbert Elias, în La société de la court, Calman-Lévy, Paris, 1974 (ed. I 1969) descrie centralizarea societăţii franceze în jurul curţii de la Versaille a regelui Ludovic XIV. „Această centralizare impune transformarea loialităţilor cavalereşti (de cele mai multe ori de factură militară, deci publică) în loialitatea faţă de curte. Dobândirea, păstrarea şi eficacitatea acestei loialităţi era dependentă nu numai de serviciile făcute regelui şi curţii ci de prezenţa la curte.  Astfel că aprecierea individului se făcea prin stăpânirea etichetei, implicând un constant control de sine.” [1]

„Curtea va servi drept model şi de referinţă pentru alte grupuri sociale din regat… Un nou mod de socializare este astfel aplicat, mod care privilegiază o nouă formă de identificare a lui EU, de integrare în noua formă a lui NOI. … Socializarea nu mai este reproducerea vechilor roluri comunitare întemeiate pe respectul tradiţiilor, ci desprinderea unor noi roluri societare, a statutelor care permit o recunoaştere societară. Este, de asemenea, cucerirea progresivă a unui control de sine, care implică dobândirea “bunelor maniere” (de a mânca, a bea, a vorbi, a se comporta în public,…) şi deci controlul emoţiilor. Societatea de curte permite construcţia unei configuraţii NOI-EU, în cadrul căreia, relaţiile sociale nu mai sunt orientate spre respectul “colectiv” al tradiţiei, ci spre competiţia “individualizată” pe baza diferenţei personale.”[2]

 În cele de mai sus Dubar expune motivele pentru care a existat o tranziţie de la statul şi curtea de tip feudal militar la statul şi curtea feudală târzie de tip centralizat în care apropierea şi influenţa faţă de persoana şi anturajul regelui indicau importanţa individului. Trecerea de la influenţa bazată pe puterea militară şi efectul acesteia, la influenţa ce decurgea din angrenarea într-un anturaj select cu un comportament stilat şi rafinat a marcat o schimbare esenţială şi ireversibilă. Militarii au continuat să aducă servicii, dar influenţa lor şi implicit a comportamentului lor, s-a micşorat.

În ceea ce priveşte Biserica şi evoluţia ei de la o mişcare de tip “low church” de grupuri mici cu o dinamică mare, se pun multe întrebări cum în relativ scurt timp Biserica, adunarea credincioşilor pentru închinare şi învăţătură a ajuns o instituţie cu forme rigide sau standardizate de închinare, cu funcţii extrem de bine ierarhizate. Trecerea de la Biserica apostolică, la cea a Părinţilor apostolici, dar şi ulterior la Biserica urmaşilor acestora, consemnează în primă fază, trecerea de la trei denumiri pentru acelaşi oficiu în Biserică, la trei oficii ale slujirii în Biserică: cel al episcopului, al diaconilor şi a presbiterilor. Episcopul monarhic s-a constituit ca instituţie cândva prin secolul al doilea şi în secolul al treilea al creştinismului.

Se poate presupune cu destulă certitudine că o evoluţie similară cu cea de la curtea regelui Franţei Ludovic XIV a marcat şi Biserica între secolele II şi IV. La ieşirea sa din ilegalitate aceasta avea formată curtea episcopului care a imitat în mare parte transformarea după modelul centralizării curţii monarhice, dar în concordanţă cu necesităţile Bisericii. Pe lîngă slujitorii consacraţi după modelul din Noul Testament, Biserica avea nevoie de un alt tip de slujitori care să facă faţă noilor realităţi ecleziale, politice şi sociale.

Istoricii Bisericii afirmă că la curtea viitorului împărat Constantin cel mare exista cel puţin un episcop pe nume Hosius, ce în mod evident era familiarizat cu anturajul, practicile şi politica pusă în slujba puterii. Heraldul împărăţiei creştine, Eusebius, prin menţiunea epifaniei din preziua bătăliei împotriva lui Maxentius, nu face decât să confirme linia imperială pe care intrase deja Biserica.


[1] C. Dubar, Criza identităţilor. Interpretarea unei mutaţii, 28, citând din Norbert Elias, La société de la court, Calman-Lévy, Paris, 1974 (ed. I 1969).

[2] Dubar, Idem, 29.

S-a schimbat situaţia în bisericile noastre?


Iată un text datat 14.12.2004. Nu a fost publicat, dar am impresia că exceptând unele date referitoare la cîteva personaje din politica ţării noastre, nu s-a prea schimbat mare lucru. Am făcut schimbări minime, de exprimare, nu de fond.

Ma gîndeam în urmă cu două zile la cît de bucuroşi, cît de plini de speranţă au fost unii dintre noi la auzirea ştirii că Adrian Năstase nu va fi preşedinte. Poate ar fi trebuit să ne bucurăm că am scăpat şi de bunicuţa de la Cotroceni. Totuşi eu m-am bucurat mai puţin decît atunci cînd a fost ales Constantinescu. Speram că PSD-ul să se desfiinţeze, speram că ţara să o ia spre o democraţie de tip occidental. Speram. Am rămas cu un gust amar pentru că am investit prea mult emoţional. Ce a urmat cunoaşte toată lumea.

 Mă gîndesc ce mult influenţează opinia publică unele declaraţii care trimit spre o curăţenie morală şi ruperea cu trecutul comunist: gata cu marea corupţie, gata cu clientela politică, vom avea libertatea presei, ne vom alinia cu axa Washighton- Londra!

 M-am gîndit cînd, unde şi de ce va apare şi la noi în biserici un om, sau poate mai mulţi, care să spună lucrurilor pe nume şi să fie primit cel puţin ca Ioan Botezătorul? Cînd se va termina cu corupţia spirituală, cînd se va termina cu manipularea credincioşilor, cînd va exista şi la noi libertatea cuvîntului, a presei, cînd vom scăpa de baronii locali sau de cei dinafară? Cred că ştiţi toţi despre ce vorbesc. Sau să vă dau un exemplu: în urmă cu mai bine de cinci ani am stat de vorbă cu un american pripăşit pe la noi în căutarea aventurii spirituale. În afara limbii române am abordat şi unele subiecte dureroase din ţara noastră. Printre altele am discutat şi despre un personaj sus-pus din cultul baptist. La îndoielile mele referitoare la probitatea morală a acelui personaj influent americanul a răspuns fără echivoc: noi ştim cine e cutare, dar misiunea mea a hotărît în ciuda a ceea ce ştim, să lucreze cu el. Nu a fost exprimată o părere de rău, ci o simplă concluzie, rece ca moartea.

 Nu l-am mai văzut pe american după ce am exprimat dubii cu privire la utilitatea trimiterii unei echipe romîneşti într-o ţară musulmană, să facă treabă. Dar personajul din discuţia anterioară nu a devenit invizibil, nici alţii ca el. Nici amploarea procedeelor de manipulare a bisericilor nu s-a restrîns. Ştiţi ceva despre libertatea presei bisericeşti? Oare cînd va veni cineva ce va pune întrebări şi care va aştepta răspunsuri la acele întrebări? Cine îşi va suma responsabilitatea unei înnoiri a Bisericii din Romania: mastodonţii care au avut viziuni des abandonate, cei care şi-au însuşit proiecte de dragul faimei şi a banilor, politicienii noştri ecleziali? Am ajuns aici pentru că la o anumită vreme am spus nu, în loc să spunem da, sau am spus da, în loc să spunem nu, dar suntem aici. Ce e de făcut?

 Poate credeţi că sunt un Zoro baptist. Cu vreo doi ani înainte de revoluţie m-a întrebat cineva de ce nu plec? Am răspuns că vreau să văd sfîrşitul, că va fi foarte interesant. A fost la vremea respectivă. Dar de atunci (1990) şi pînă acum cred că s-au făcut mai multe greşeli, sau dacă vreţi, compromisuri, decît sub comunişti. Dacă tot e libertate!

 Cînd vom schimba ceva? În urmă cu cîţiva ani la conducere au apărut oameni noi, dar ce au făcut ei pentru biserica din Romînia? Ce a beneficiat credinciosul de rînd? Ce s-a schimbat după comunism? Mă tem că nu prea multe în bine. Ce sperăm, că va veni un Băsescu evenghelic? Iertaţi-mă dar nu am auzit cîntînd cucuveaua pe unde am fost: Arad, Oradea, Bucureşti, Timişoara.

 Să aşteptăm o altă schimbare de generaţie? Cred că sunt prea bătrîn pentru aşa ceva.

Am aflat cum îl cheamă pe Dracul. Dar Dracul ne va lua banii!


Puţini dintre noi ştiu că Şeitan este drac în limba turcă. Aşa că dacă cumva aţi crezut că dracul nu există, v-aţi înşelat. Prenumele său este Mihai şi este ministrul muncii în guvernul României. Ştim unde activează: mai ales în clădirea guvernului din Bucureşti. Dacă daţi search pe Google, veţi afla mai multe amănunte despre dracu. Unele tradiţii spun că fiecare dintre noi are un înger păzitor. În curînd vom constata că avem şi un drac …muncitor (cum am putea să îi spunem altfel dacă e la ministerul muncii?). Spre deosebire de îngerul nostru păzitor, despre care nu ştim mai nimic, am aflat că dracul are multe de spus şi de făcut în direcţia banilor noştri. De exemplu el a afirmat că „Este vorba despre drepturile exclusive de autor, nu este vorba si de cei care au si contracte de munca, de creatorii care fac carti sau spectacole. Este vorba despre cei care sunt platiti exclusiv pe drepturi de autor sau conventii civile”, citat de Mediafax

Cum se putea altcumva cînd, înţelepciunea poporului român ne-a avertizat de mult că „banu-i ochiul dracului”?