D-ale justiţiei, doamna aia cu cîntaru


Posted on China Daily by constance 6891

ATTORNEY: What gear were you in at the moment of the impact?
WITNESS:    Gucci sweats and Reeboks.

ATTORNEY: This myasthenia gravis, does it affect your memory at all?
WITNESS:    Yes.
ATTORNEY:  And in what ways does it affect your memory?
WITNESS:     I forget.
ATTORNEY:  You forget? Can you give us an example of something you forgot?

ATTORNEY: Now doctor, isn’t it true that when a person dies in his sleep, he doesn’t know about it until the next morning?
WITNESS:   Did you actually pass the bar exam?

ATTORNEY: The youngest son, the twenty-year-old, how old is he?
WITNESS:    Uh, he’s twenty-one.

ATTORNEY: How was your first marriage terminated?
WITNESS:    By death.
ATTORNEY: And by whose death was it terminated?
WITNESS:    Now, whose death do you suppose terminated it?

ATTORNEY: Can you describe the individual?
WITNESS:    He was about medium height and had a beard.
ATTORNEY: Was this a male or a female?
WITNESS:    Guess.

ATTORNEY: Is your appearance here this morning pursuant to a depositionnotice which I sent to your attorney?
WITNESS:    No, this is how I dress when I go to work.

ATTORNEY: Doctor, how many of your autopsies have you performed on dead people?
WITNESS:    All my autopsies were performed on dead people. Would you  like to rephrase that question?

ATTORNEY: ALL your responses MUST be oral, okay? What school did you go to?
WITNESS:    Oral.

ATTORNEY: Do you recall the time that you examined the body?
WITNESS:    The autopsy started around 8:30 PM.
ATTORNEY: And Mr. Denton was dead at the time?
WITNESS:    No, he was sitting up on the table wondering why I was doing an autopsy on him!

And now, the best for last:

ATTORNEY: Doctor, before you performed the autopsy, did you check for a pulse?
WITNESS:    No.
ATTORNEY: Did you check for blood pressure?
WITNESS:    No.
ATTORNEY: Did you check for breathing?
WITNESS:    No
ATTORNEY: So, then it is possible that the patient was alive when you began the autopsy?
WITNESS:    No.
ATTORNEY: How can you be so sure, Doctor?
WITNESS:    Because his brain was sitting on my desk in a jar.
ATTORNEY: I see, but could the patient have still been alive,  nevertheless?
WITNESS:   Yes, it is possible that he could have been alive and practicing law.

Heeere’s Muhammed!


În Brussels Journal, Thomas Landen (http://www.brusselsjournal.com/node/4256) afirma saptămîna trecută că trebuie ca europenii să îşi apere identitatea, integritatea şi principiile moştenite de la părinţii ce citeau Biblia, nu Coranul. De exemplu Landen spune că Biblia cerea ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, viaţă pentru viaţă reducînd aria răzbunării în conformitate cu actul ce determină răzbunarea sau pedeapsa. O caricatură pentru o caricatură ar fi normal. Dar Coranul nu limitează în acest domeniu, din contră, cere o viaţă (Westergaard) pentru o caricatură, nici o viaţă (Rushdie) pentru o carte, o viaţă (van Gogh) pentru un film sau o viaţă (Wilders) pentru o declaraţie politică . Oricine “jigneşte” islamul, Coranul, pe Allah sau pe Profetul lui, merită pedeapsa capitală.

Musulmanii nu vor ceda, nici nu vor pleca din Europa. Ce vom face? Ne vom confrunta? Poate. Dar pînă atunci ar trebui să căutăm soluţii. Ne putem întîlni şi discuta atunci cînd luăm în considerare Biblia şi Coranul. Unde? La jumătatea drumului? https://i0.wp.com/www.filmsy.com/wp-content/uploads/2006/10/TheShining1980.jpg

Despre Istoria Bisericii, curs, examene, note (1)


Ieri a fost ultima zi de cursuri. Am pus Istoria Bisericii în cui pînă pe semestrul II. Mă văd cu studenţii la examen, pe 1 februarie, ora 10. Dar ziua de ieri nu a fost ultima în care mă întîlnesc cu studenţi sau cu foşti studenţi. Mă mai văd pe Facebook şi mai povestim despre cursul ce l-am predat din 1994. Într-o discuţie recentă cineva spunea că la mine  se tremura la examen. Probabil. La mine s-au făcut cele mai multe contestaţii şi chiar eu am încurajat acest lucru. Democraţia şi corectitudinea trebuiau promovate. Şi încă mai trebuie.

De-a lungul anilor de predare a cursului de Istoria Bisercii am trecut prin mai multe faze. Prima a fost cea în care cursul era sfînt. Atunci am declanşat primul şoc. De fapt, dacă mă gîndesc, primul şoc a fost la prima sesiune de examene, în iarna 1995. Era oral. Pentru teologie, dublă specializare trăgeai un bilet cu două subiecte. Le ştiai luai 10. Nu le ştiai, picai. Nu trebuia să vorbeşti mai mult de trei minute ca să îmi dau seama dacă ştiai sau nu subiectele. Îmi aduc aminte că o studentă a început să prezinte primul subiect şi am oprit-o relativ repede. A început al doilea subiect şi şi acolo i-am spus după scurt timp să se oprească. Deja îi trecusem nota în momentul cînd nu s-a uitat la mîna mea. Cum studenţii erau adunaţi în sala de lingă cea în care se dădea examenul, se puteau auzi efectele notelor date. Studenta a ieşit după ce şi-a luat indexul închis, dar cu nota trecută. Apoi am auzit o bubuitură! Sărise în sus de bucurie că luase zece. „Mi-a dat 10, mi-a dat 10!” -urmat de „Să văd!Să văd!” Mi-ar fi plăcut să îi văd figura. Era primul zece la Istoria Bisericii.

La teologie pastorală era mai draconic: trăgeai un bilet, răspundeai bine, luai 7. Dacă voiai să treci mai departe mai trăgeai un bilet şi răspundeai la alegerea mea, la unul dintre subiectele de pe bilet: luai nota 9, te calificai pentru 10. În caz că nu ştiai, picai. Dacă ai răspuns bine şi voiai zece, trebuia să mai răspunzi la încă o întrebare ce o formulam eu. În caz că nu ştiai, picai! Asta era metodologia din documentaţia cursului, nu era un secret. Acum mă simt ca Augustin scriind Retractări! Bieţii studenţi. Mai ales că au avut de-a face cu profi din SUA, ce dădeau 10 aşa cum dădeam eu 6.

Am predat, vorba vine, şi la ultimul an de studii, o altă disciplină. Erau studenţi de cîţiva ani… La auzul notelor, în majoritatea lor 7, am fost avertizat de unul dintre studenţi cu care mă cunoşteam de mult timp, că „s-ar putea să am probleme, că unora nu le convine să le stric mediile.”  Pentru mine conta să fiu obiectiv şi ei să demonstreze că ştiu. Ah, ce a făcut din mine şcoala britanică! Au rămas cu mediile şifonate. Ulterior cînd instituţia a angajat dintre ei preparatori, mă tot tachinau.

Apoi a urmat faza a două. Subiectul era mai important şi discutam despre Istoria Bisericii, mai relaxant şi poate mai interesant. Asta după cîţiva ani de la prima fază. În cele din urmă am ajuns la faza a treia şi ultima, discutăm despre ce propune studentul şi ce are el nevoie, cursul oricum îl învaţă dacă merită proful. Asta se întîmplă de cîţiva ani.

Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (3)


– Măi Alexandre, să nu faci vreo prostie! – spuse tov. Ţigan, tehnician la Sculărie, primul loc unde am lucrat în fabrică, acum, comandantul gărzii de onoare.

– Prostie? Ce prostie să fac?

M-am uitat la el ca la felul trei, el n-a mai zis nimic. Eram în primul rînd, aşa că îi era frică că poate am emoţii. Toţi eram cam stresaţi, aşa că nu m-a prea preocupat întrebarea lui. Înainte de a apare suita au întrat două maşini cu indivizi ce te ucideau cu privirea. Nu ar fi fost nevoie să scoată vreo armă. Deodată, ni se comandă:

– Gardă, pentru inspecţie, 3-5 paşi înainte, marş! Armele la control!

Fiind în primul rînd am executat cinci paşi, m-am oprit, am ridicat arma la şold, am dezasigurat-o şi am tras de închizător, ţinînd-o tot la şold. Colegii mei au executat identic comanda. S-a verificat ca nu cumva să avem cartuş pe ţeavă! Era o jignire! A noastră, ca gardă de onoare, a inteligenţei noastre, dacă cineva credea că în cazul în care am dori să îl lichidăm pe „cel mai iubit fiu al poporului” am fi atît de proşti încît am pune cartuşul pe ţeavă atît de repede. După inspecţia armamentului s-a dat comanda, „În formaţie, marş!” Fierbea sîngele în noi. Cel puţin în mine.

Apoi, imnul de întîmpinare şi comanda: „Gardă drepţi! Gardă, cu onor spre stînga, prezentaţi, arm!” Carabinele săltară spre cer poposind în faţa nasurilor noastre ce priveau spre stînga. Mănuşile albe se mişcară pentru prima dată la unison. Alinierea era perfectă. Baionetele străluceau în lumina soarelui de dimineaţă. Aro azuriu intră în intreprindere. El şi ea coborîră. Am observat doi cîini mari negri ce păreau foarte prietenoşi cu ei în maşină. Ceauşescu se apropie, comandantul nostru bate cinci paşi de defilare spre el şi îi prezintă raportul. Ceauşescu îl priveşte ascultîndul cu atenţie, apoi se întoarce spre noi şi spune la microfon, privindu-mă în ochi, aceiaşi ochi care mă priviră din limuzina decapotabilă alături de Maurer cu cincisprezece ani mai devreme:

– Bună ziua luptători din Gărzile patriotice! La care noi răspundem cu o voce tunătoare:

– Să trăiţi tovarăşul preşedinte!

El şi ea pleacă să viziteze intreprinderea. Noi aşteptăm. Facem haz de raportul comadantului nostru, care fîstîcit, se autointitulase în loc de locotenent în rezervă, locotenent „tehnic”! Voie bună, atmosfera mai destinsă. Apoi, iar apare Ceauşescu, noi repetăm figura de la sosire, de data asta cu onor spre dreapta. El se apropie de microfon şi ţine un mini-discurs în care pomeneşte de realizările intreprinderii, noi ura, de trei ori, se urcă în maşină şi dispare cu consoarta după ce strînge mîini în stînga şi în dreapta. Dăm armamentul la magazie, mai pierdem puţin vremea prin intreprindere şi apoi acasă. A doua zi era duminică, sîmbetele încă se mai lucrau.

După o săptămînă, luni dimineaţa la intrare, cine era de serviciu la poartă? Aţi ghicit, locotenentul „tehnic” Ţigan. Mă abordează direct strîngîndu-mi călduros mîna, dar cu o mină spăşită:

– Alex, să mă ierţi pentru treaba aia de săptămîna trecută!

– Care treabă tov. Ţigan, că habar n-am despre ce vorbiţi?

– Ei, şti tu, aia de la vizită, cu „să nu faci vreo prostie!” Şi mă luă deoparte, din şuvoiul de oameni ce intrau pe poarta întreprinderii.

– Măi,îţi spun, dar să nu mai spui la nimeni! Să ai grijă! M-a chemat şeful Securităţii la el şi m-a întrebat: „Ce caută ăsta în primul rînd?” I-am spus:”Păi ăsta totdeauna a fost în primul rînd.” Şi el a zis, „Voi nu ştiţi că ăsta are de gînd să fugă din ţară?”

– Ce? Şi pe unde credea că o să fug, pe sub nasu’ lui Ceauşescu? Am făcut haz de necaz, i-am spus că nu e nimic de iertat, să fie sănătos. Dar mi-au apărut întrebări ce-mi loveau tîmplele ca două ciocane nemiloase: dacă şeful Securităţii (probabil din Arad) m-a identificat din privire, în uniforma dizgraţioasă, cu bereta ce te făcea să araţi mai degrabă a Che Guevara decît a tine însuţi, era grav! Cine ştie cît m-a privit, pe mine sau fotografia mea? Cine ştie de cît timp eram supravegheat, turnat (că altfel cum să fi aflat că „vreau să fug din ţară”) şi cine ştie cine m-a turnat?

Ciudat! Deci eram luat la ochi de Secu. Bine de ştiut. Că în rest?

Urmarea a fost că, la ceva timp, m-am înscris la o excursie de cîteva zile cu ACR-ul în Bulgaria. N-am primit aprobare de la serviciul paşapoarte, după care am aflat (prin nişte cunoştiinţe) că am interdicţie de a părăsi teritoriul R.S.R.  Eram prizonier în propria mea ţară! Împreună cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi cu tovarăşa Elena Ceauşescu, ne îndreptam spre „visul de aur al întregii omeniri, spre comunism”! Doar că aveam perspective diferite despre ce avea să însemne asta…

Mîine +5 C, temperatură tipică de iarnă


Tot nu se încălzeşte vreme! Tot ies afară în fiecare zi, mă uit la ceas, mă uit la cer şi zic cu uimire şi ciudă:

Na, că nici azi nu s-a ‘ncălzit vremea! Cum zicea şi învăţătorul ăla bietu’ de l-au băgat la închisoare comuniştii prin 50 „că nu veneau americanii!”

De Alexandru Nădăban Publicat în meteo Etichetat

Haiti: enslaved by its dark history


N-am fost în Haiti şi probabil că nu o să ajung niciodată acolo. Ţara are o istorie şocantă, dar ce ţară nu a avut o istorie şocantă, Groenlanda? De obicei se pune accentul pe lucrurile negative (că noi suntem mai „buni” ca ei), dar dincolo de istoria ţării respective, oamenii rămîn oameni pentru Dumnezeu, poate şi pentru noi. Tot de pe Telegraph.co.uk o analiză destul de nagativă a istoriei prezentată de Ian Thomson, redată parţial de mine, după cum urmează. Însă sunt sigur că dincolo de lucrurile negative, în Haiti a existat şi oameni buni, bucurie, fericire şi frică de Dumnezeu.

For 200 years the Caribbean nation has suffered from natural disasters and violent rulers, says Ian Thomson, Telegraph.co.uk.

By any standards, Haiti represents a very great concentration of misery and dashed hopes. In January 1804 – a key date in the history of a bedevilled country – the African slaves overthrew their French masters and declared the world’s first black republic. Haiti became an emblem of slavery’s longed-for abolition. And the slave leader, Toussaint L’Ouverture, was hailed by William Wordsworth, among other Romantics, as a “morning star” of the Americas.

Since independence, however, emperors, kings and presidents-for-life have misruled the Caribbean nation through violence and theft of public funds. The constitution is made of paper, they say, but the bayonet is made of steel.

Now more than ever, the motto of the Haitian republic, “L’Union Fait la Force” (Strength Through Union) seems a grim joke. For two centuries since independence Haiti has been split on every side. Mulatto against black; the military against democracy; African animism against Christianity. Aid workers may now try to maintain a semblance of law and order in Port-au-Prince, but looting is likely as the city jails have reportedly broken open.

Haitians say they are hard to understand, but all nations enjoy that vanity. The truth is, Haiti is a country that was never meant to be. Forged in the crucible of French colonialism, it was once the most profitable slave colony the world had ever known. The glittering prosperity of Nantes and Bordeaux, Marseilles and Dieppe, derived in part from commerce with this sugar-rich dependency of the ancien regime.

The prospect of a free black state founded on the expulsion and possible murder of its white community by Toussaint L’Ouverture horrified French colonials, as it did the whole of the Western world. As Talleyrand wrote to a French general in Washington: “The existence of a negro people in arms, occupying a country which it has soiled by the most criminal acts, is a horrible spectacle for all white nations.”

It was not until 1862 that the United States acknowledged Haiti’s independence. The country had become a dangerous symbol of redemption for African peoples, of racial equality and – most unforgivable – of anti-colonialism. So Haiti became a pariah, excluded from the family of nations and trapped in a time warp where there was little room for progress. Haitians were thought to be incapable of self-government because they were black. In fact, Haiti may yet prove to be ungovernable.

The 1957-1971 dictatorship of François “Papa Doc” Duvalier instilled fear in the population. Indeed, Duvalier entertained more than an anthropological interest in Vodou (or voodoo, in the old orthography). His wardrobe of black suits and bowler hats lent him the aspect, it was believed, of the animist divinity Baron Samedi, who haunts the cemeteries in a top hat and tails, smoking a large cheroot like a graveyard Groucho Marx.

Duvalier’s private militia – the dreaded Tontons Macoute – earned him the nickname “Lucifer of the Antilles”. Yet many Haitians mourn his loss and still plot to restore his son, Jean-Claude “Baby Doc” Duvalier, to power from his exile in Paris. In the aftermath of the earthquake it is likely that increasing numbers will clamour for the return of a strong man.

Democracy could hardly arrive overnight for a people whose ancestors were snatched from Africa to slave for Europe. Duplicity or cunning are considered heroic virtues in Haiti. To overcome your adversity is the great affair in life and the pity of the country is that it thrives on the survival of the fittest.

owever, Haitians are just as likely to show extraordinary resilience and selflessness as they rally together and find consolation in Vodou. Haitians are 80 per cent Catholic and – so they say – 100 per cent Vodouist. Vodou (from the Dahomean vodu, “spirit” or “deity”) is a peaceable New World religion that marries elements of Catholicism with the rites and rituals of ancestral Africa.

For most Haitians, Vodou is the only way to rise above the misery of poverty and the devastation wreaked by hurricanes, mud slides, storms and now this humanitarian catastrophe. When a Haitian is possessed by a loa (spirit) he is taken out of himself and transformed. At night, Port-au-Prince is now said to flicker with candles, as swaying, homeless Haitians offer prayers to the loas in hope of deliverance.

Vodou also reflects the rage and ecstasy that threw off the shackles of slavery. On the night of August 15, 1791, a ceremony was held in the north of Haiti that marked the beginning of the revolt. A rain of burning cane straw, sweet-smelling, drifted over the plantations as the slaves set them ablaze. Toussaint L’Ouverture was said to have taken part in this Vodou-inspired uprising – proof that religion is not always an opium of the people, but a prelude to action.

Two centuries after independence, however, Haiti is the battered pauper of the Americas and unimaginably destitute after the earthquake. The world’s first black republic – only 17 years younger than the United States – remains in many ways a police state.

Jean-Bertrand Aristide, a president in whom the world invested much hope, was overthrown in 2004 and now lives under police protection in South Africa. His successor, President René Préval, has pledged to restore the rule of law. Yet his home – the National Palace – has been destroyed and now he may have to face the daunting tradition of dechoukaj – the ferocious settling of scores and violence that follows the overthrow of a president. In Haitian creole, dechoukaj means to pull a tree out of the ground, roots and all, so that it will never grow again. There may well be a desire to rid Haiti of the old power structure, once and for all, and bring some hope of change.

Şi noi, pînă cînd să nu avem faliţii noştri?


Parafrazîndu-l pe conul Iancu întreb: Dacă Austria îşi are faliţii ei, dacă America îşi are faliţii ei, dacă pînă şi Ungaria îşi are faliţii ei, noi de ce să nu avem faliţii noştri? Nu de alta dar am rămas în urmă.

Ne-a depăşit pînă şi Israelul… Israelul? Vai Doamne! Ţara Promisă? Ei totuşi se poate, pentru că poliţia din Israel a arestat un suspect, Goel Ratzon, 59 de ani, liderul unei secte ce probabil că este tatăl a foarte mulţi copii cu 30 de femei. El este acuzat de viol, lipsire de libertate (sclavie) şi incest. În apartamentele ocupate de sus-numitul erau 17 femei şi 39 de copii. Ciudat că nimeni nu a luat măsuri cînd anul trecut acelaşi personaj se lăuda cu 89 de moştenitori. Toţi copiii erau înregistraţi cu prenumele său, Goel, ce în ebraică înseamnă, dacă nu greşesc, mîntuitor.  Dacă individul este mîntuitorul, cam cum ar suna „evanghelia” sa?