Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (3)


– Măi Alexandre, să nu faci vreo prostie! – spuse tov. Ţigan, tehnician la Sculărie, primul loc unde am lucrat în fabrică, acum, comandantul gărzii de onoare.

– Prostie? Ce prostie să fac?

M-am uitat la el ca la felul trei, el n-a mai zis nimic. Eram în primul rînd, aşa că îi era frică că poate am emoţii. Toţi eram cam stresaţi, aşa că nu m-a prea preocupat întrebarea lui. Înainte de a apare suita au întrat două maşini cu indivizi ce te ucideau cu privirea. Nu ar fi fost nevoie să scoată vreo armă. Deodată, ni se comandă:

– Gardă, pentru inspecţie, 3-5 paşi înainte, marş! Armele la control!

Fiind în primul rînd am executat cinci paşi, m-am oprit, am ridicat arma la şold, am dezasigurat-o şi am tras de închizător, ţinînd-o tot la şold. Colegii mei au executat identic comanda. S-a verificat ca nu cumva să avem cartuş pe ţeavă! Era o jignire! A noastră, ca gardă de onoare, a inteligenţei noastre, dacă cineva credea că în cazul în care am dori să îl lichidăm pe „cel mai iubit fiu al poporului” am fi atît de proşti încît am pune cartuşul pe ţeavă atît de repede. După inspecţia armamentului s-a dat comanda, „În formaţie, marş!” Fierbea sîngele în noi. Cel puţin în mine.

Apoi, imnul de întîmpinare şi comanda: „Gardă drepţi! Gardă, cu onor spre stînga, prezentaţi, arm!” Carabinele săltară spre cer poposind în faţa nasurilor noastre ce priveau spre stînga. Mănuşile albe se mişcară pentru prima dată la unison. Alinierea era perfectă. Baionetele străluceau în lumina soarelui de dimineaţă. Aro azuriu intră în intreprindere. El şi ea coborîră. Am observat doi cîini mari negri ce păreau foarte prietenoşi cu ei în maşină. Ceauşescu se apropie, comandantul nostru bate cinci paşi de defilare spre el şi îi prezintă raportul. Ceauşescu îl priveşte ascultîndul cu atenţie, apoi se întoarce spre noi şi spune la microfon, privindu-mă în ochi, aceiaşi ochi care mă priviră din limuzina decapotabilă alături de Maurer cu cincisprezece ani mai devreme:

– Bună ziua luptători din Gărzile patriotice! La care noi răspundem cu o voce tunătoare:

– Să trăiţi tovarăşul preşedinte!

El şi ea pleacă să viziteze intreprinderea. Noi aşteptăm. Facem haz de raportul comadantului nostru, care fîstîcit, se autointitulase în loc de locotenent în rezervă, locotenent „tehnic”! Voie bună, atmosfera mai destinsă. Apoi, iar apare Ceauşescu, noi repetăm figura de la sosire, de data asta cu onor spre dreapta. El se apropie de microfon şi ţine un mini-discurs în care pomeneşte de realizările intreprinderii, noi ura, de trei ori, se urcă în maşină şi dispare cu consoarta după ce strînge mîini în stînga şi în dreapta. Dăm armamentul la magazie, mai pierdem puţin vremea prin intreprindere şi apoi acasă. A doua zi era duminică, sîmbetele încă se mai lucrau.

După o săptămînă, luni dimineaţa la intrare, cine era de serviciu la poartă? Aţi ghicit, locotenentul „tehnic” Ţigan. Mă abordează direct strîngîndu-mi călduros mîna, dar cu o mină spăşită:

– Alex, să mă ierţi pentru treaba aia de săptămîna trecută!

– Care treabă tov. Ţigan, că habar n-am despre ce vorbiţi?

– Ei, şti tu, aia de la vizită, cu „să nu faci vreo prostie!” Şi mă luă deoparte, din şuvoiul de oameni ce intrau pe poarta întreprinderii.

– Măi,îţi spun, dar să nu mai spui la nimeni! Să ai grijă! M-a chemat şeful Securităţii la el şi m-a întrebat: „Ce caută ăsta în primul rînd?” I-am spus:”Păi ăsta totdeauna a fost în primul rînd.” Şi el a zis, „Voi nu ştiţi că ăsta are de gînd să fugă din ţară?”

– Ce? Şi pe unde credea că o să fug, pe sub nasu’ lui Ceauşescu? Am făcut haz de necaz, i-am spus că nu e nimic de iertat, să fie sănătos. Dar mi-au apărut întrebări ce-mi loveau tîmplele ca două ciocane nemiloase: dacă şeful Securităţii (probabil din Arad) m-a identificat din privire, în uniforma dizgraţioasă, cu bereta ce te făcea să araţi mai degrabă a Che Guevara decît a tine însuţi, era grav! Cine ştie cît m-a privit, pe mine sau fotografia mea? Cine ştie de cît timp eram supravegheat, turnat (că altfel cum să fi aflat că „vreau să fug din ţară”) şi cine ştie cine m-a turnat?

Ciudat! Deci eram luat la ochi de Secu. Bine de ştiut. Că în rest?

Urmarea a fost că, la ceva timp, m-am înscris la o excursie de cîteva zile cu ACR-ul în Bulgaria. N-am primit aprobare de la serviciul paşapoarte, după care am aflat (prin nişte cunoştiinţe) că am interdicţie de a părăsi teritoriul R.S.R.  Eram prizonier în propria mea ţară! Împreună cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi cu tovarăşa Elena Ceauşescu, ne îndreptam spre „visul de aur al întregii omeniri, spre comunism”! Doar că aveam perspective diferite despre ce avea să însemne asta…

4 comentarii la “Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (3)

  1. Am descoperit blogul dumneavoastra acum cateva zile. Nu incerc sa va flatez, dar sunteti un povestitor talentat, cu un fin simt al umorului. E o adevarata placere si relaxare sa va citesc.

    Prin bogatia detaliilor cu care este presarata povestirea, prin stilul vioi mentinut de dialog, reusiti efectiv sa transpuneti cititorul in acele timpuri.

    Mai scrieti!

    • mă bucură aprecierea ta! am tot ezitat să îmi fac un blog. am publicat şi pe scribd, ca să testez dacă citeşte cineva, dincolo de lumea noastră destul de mică. mă tem că blogul e cam autobiografic, dar ăsta sunt.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s