Muzică şi muzică


Nu pretind că sunt un specialist în domeniu. Nu am fost şi nu sunt. Am făcut pian la şase ani, dar nu eram un talent ce merita investiţia. Aşa că nu am mai continuat. Apoi părinţii m-au înscris la şcoala populară de artă. Good joke! Am fost de vreo cîteva ori, am învăţat teorie şi cam atît. Eu voiam la pian, la vioară mă voia „pila” cu care discutase tata. Am rămas la vioară, dar am plecat cu toată familia undeva într-o staţiune balneară, aşa că am reapărut doar la examen. Am fost şi la examen. După ce am ieşit tata mi-a spus:

– „Înaintea ta a fost un copil pe care l-am auzit cum a cîntat prin uşă. Pe tine nu te-am auzit deloc.” Era perfect adevărat. Le-am cîntat mai în şoaptă celebrul şlagăr al copilăriei, învăţat pe la patru ani, „Raţa trece Dunărea!” Eram paralizat de frică în faţa comisiei formată din vreo cinci adulţi, nişte căpcăuni ce voiau să mă mănînce de viu, nu să testeze abilităţile mele în domeniu muzicii. A fost ultima întîlnire cu muzica de performanţă. Dar nu ultima din viaţa mea.

Cea mai hazlie dintre ele a fost prin clasa a doua sau a treia cînd la „Muzică” am învăţat Hora Unirii. Am fost scos la „răspuns”. Am început să cînt şi cînd colo, spre hazul întregii clase în loc de „Hai să dăm mînă cu mînă cei cu inima romînă…” a ieşit „Hai să dăm mînă cu mînă cei cu patru la romînă şi cu cinci la geo…”. Învăţătorul să cadă pe spate de rîs. Mi-a mai dat o şansă. Am profitat de ea şi la a doua strofă era să continui cu  „Să-nvîrtim hora unirii pe marginea farfuriei…”, dar m-am oprit la timp. Am luat 9.

Apoi, într-a cincea am făcut muzică cu Moş Ageu, pe numele său adevărat Ageu Sever. Îi fusese profesor şi tatălui meu la Liceul Comercial. Avea un indicator de lemn cu care indica măsura şi ne altoia atunci cînd o luam razna. Cîteodată pentru acelaşi scop folosea un liniar destul de gros. Din cauza acestor instrumente diabolice colegul meu de clasă Velin Mircea îl poreclise Aghiuţă. Făceam muzică în Sala festivă a liceului, aşa că îl pîndeam să vedem dacă vine. Atunci ne fugărea pe toţi. Ne arăta el „Aghiuţă”! Eu învăţam pe de rost solfegiul şi ca să nu mă încurc îl cîntam cu partitura pusă invers. Dacă încercam să folosesc partitura eram pierdut. De, eram timid!

Apoi a venit o profă tînără ce ne-a plăcut. Am început să am note mai bune şi discutam despre compozitori. Fără nici o legătură cu muzica, profa a dispărut pentru o lună-două. Apoi a revenit cu nasul drept: îşi făcuse o operaţie estetică. Eram fascinaţi de nasul ei cel nou. La fel şi ea.

Banul ce nu îl ai e scump


Părinţii mei se întrebau cîteodată, mai în glumă, mai în serios, prin anii 60, ce ar face cu un milion de lei. Pe vremea aia doar tata lucra la C.F.R., iar mama mai apuca o slujbă rău plătită, de cele mai multe ori în industria uşoară. La un moment dat a lucrat la „Artex” în centru Aradului, într-o clădire veche, impunătoare, la etajul doi. Eu mă jucam cu una dintre maşinile ce bobinau fire sub privirea extrem de severă a supraveghetoarei de schimb. Apoi m-am dus tot în clădirea aia la cămin. Nu ştiu dacă am rezistat o săptămînă. Nici nu îmi aduc aminte cît a rezistat ea. Apoi ştiu că a lucrat acasă. Făcea flori artificiale. Bucătăria era plină de petale, stamine, tulpine, etc. M-a ajutat mai tîrziu la botanică. Decupa petalele, le îndoia cu o unealtă încălzită pe aragaz, apoi rula hîrtia verde creponată pe sîrma tulpinelor. În cele din urmă venea „domnul” Imre ce aduna totul şi aducea de lucru. Într-una din zile cînd ne plimbam prin oraş, mi-a arătat casa „domnului” Imre. Era o vilă impresionantă! Ce ştiam eu, la cei şapte ani ai mei, despre cum se făceau banii?

Îmi mai aduc aminte că după somnul obligatoriu de prînz, mama îmi dădea o cană de lapte cu o felie de pîine neagră proaspătă. Eu puneam sare pe pîine. Ce bună era pîinea aia!

Prima mare achiziţie a familiei: un dulap triplu, lustruit. S-au chinuit de numa-numa cu el pe scări pînă la etajul doi. Noroc că scările erau largi. Dar chiar şi aşa a sărit o aşchie de la unul dintre picioarele dulapului. Niciodată nu m-am întrebat cît a costat dulapul. A doua mare achiziţie a fost motocicleta K 175 a tatei. O sumă enormă: 9998 de lei. Să mai spună cineva că numai capitaliştii îţi dădeau iluzia preţului corect! Spre dezamăgirea mea era verde, fără urmă de crom. În afara ghidonului, a jenţilor şi a insignei (doi iepuraşi) totul era vopsit într-un verde închis aproape militar. De cîte ori nu am rămas cu ochii la Simsonul cu ataş, la Jawa sport sau la MZ-ul din interiorul Magazinului universal! Costau peste 13000 de lei. Dar cum arătau… îţi luau ochii. Următoarea achiziţie majoră absolut necesară odată cu apariţia mortocicletei a fost Ileana. Da, era maşina de cusut Ileana pe care am cumpărat-o de la „Lanţul”, magazinul unde găseai mai tot ce îţi trebuia pentru casă. După ce au renunţat să o tragă pe trotuar pentru că îţi dădea impresia că se desface în bucăţi, mama şi tata au luat-o pe sus. Era grea şi incomod de dus. Tata era nervos. De ce oare? Pe stradă lumea îl întreba cît a costat, dar el nu avea chef să răspundă. Oamenii ne priveau admirativ. Pe semne că tata avea un salar mare.

Google?


Foarte multe ţări înainte de a fi atacate sunt criticate. De obicei America critică lipsa drepturilor omului. Acum o face prin Google şi ţara criticată este China. Google spune că se va retrage din China. Să fie oare adevărat? Poate da, poate nu. Poate i s-a oferit ceva sau altceva. Sau poate că un anumit servicu secret aranjează ceva cu Google. Poate i s-au oferit avantaje altundeva. Sau poate este o capcană în care va cădea cine ştie cine. De cînd cu Internetul, lucrurile se desfăşoară mai repede, mai pe de desupt şi dincolo de imaginaţie. Cine îşi poate imagina ce va urma?