Societatea de studii istorice din Romania


Societatea de studii istorice din Romania

Comunicat

Societatea de Studii Istorice din România (SSIR) a iniţiat o petiţie, semnată de nume importante ale societăţii civile, pentru reducerea pensiilor foştilor activişti comunişti de rang înalt şi a responsabililor din aparatul represiv al Securităţii. Lista de semnatari rămâne deschisă, iar adeziunile pot fi trimise în continuare la adresa asociatiassir@yahoo.com, sub forma: nume, profesie, oraşul de rezidenţă. Lista completă a semnatarilor petiţiei se găseşte pe site-ul http://ssir.org.ro/

În contextul dezbaterilor legate de legea unică a pensiilor, SSIR şi semnatarii petiţiei solicită Guvernului României să găsească o formulă legală şi constituţională prin care pensiile celor responsabili pentru nelegiuirile regimului comunist să fie reduse. În plan european, Polonia reprezintă exemplul cel mai recent. De la 1 ianuarie 2010, pensiile a peste 24.000 de oficiali comunişti şi ofiţeri ai poliţiei politice din Polonia au fost diminuate cu peste 50%.

Măsura ar constitui un gest reparatoriu faţă de victimele comunismului şi un semn că încălcarea drepturilor omului, a legilor şi normelor democratice nu rămâne nesancţionată. Solicitarea a fost formulată de mai multe ori până acum, în forme uşor diferite, de către Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006), Grupul pentru Dialog Social (2007) şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (2008).

În prezent, pensiile foştilor activişti comunişti şi angajaţi ai Securităţii sunt de câteva ori mai mari decât pensia medie. Reamintim că angajaţii Securităţii au fost pensionaţi după o lege specială, care i-a favorizat în raport cu restul populaţiei. Activiştii şi securiştii au făcut parte dintr-un sistem de privilegii înainte de 1989 şi au rămas privilegiaţi şi după revoluţie.

Printre semnatarii petiţiei se regăsesc nume sonore ale societăţii civile precum: Gabriel Liiceanu, Norman Manea, Dumitru Ţepeneag, Ana Blandiana, Dan Petrescu, Dan Lungu, Caius Dobrescu, Liviu Antonesei, Nicolae Manolescu, Nestor Ratesh, Carmen Muşat, Liviu Tofan, Michael Shafir, Vladimir Tismăneanu, Daniel Barbu, Cristian Preda, Andrei Pippidi, Mihnea Berindei, Leon Volovici, Dennis Deletant, Andrei Oişteanu, Marius Oprea, Dragoş Petrescu, Dinu Zamfirescu, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Cristian Pîrvulescu, Smaranda Enache, Victor Rebengiuc

PETIŢIE PENTRU REDUCEREA PENSIILOR FOŞTILOR SECURIŞTI ŞI ACTIVIŞTI COMUNIŞTI DE RANG ÎNALT


PETIŢIE PENTRU REDUCEREA PENSIILOR FOŞTILOR SECURIŞTI ŞI ACTIVIŞTI COMUNIŞTI DE RANG ÎNALT

 Prin această petiţie, readucem în atenţie solicitarea societăţii civile de reducere a pensiilor foştilor activişti comunişti de rang înalt şi a responsabililor din aparatul represiv al Securităţii.

Această cerere a fost formulată de mai multe ori până acum, în forme uşor diferite, de către Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006), Grupul pentru Dialog Social (2007) şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (2008). Comisia Prezidenţială, care a declarat regimul comunist ca “ilegitim şi criminal”, recomanda, în Raportul Final, ca “foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai Miliţiei şi ai Ministerului de Interne, ai «Justiţiei» comuniste, foştii torţionari să nu poată beneficia de pensii peste nivelul minim al populaţiei”. Grupul pentru Dialog Social a cerut, la rându-i, printr-un comunicat, „reducerea cuantumului pensiilor foştilor securişti la nivelul unei pensii medii din sistemul public”. În fine, IICCR a iniţiat un proiect de lege prin care se stabilea ca pensiile responsabililor regimului comunist implicaţi în acte de represiune pe motive politice să fie reduse la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară.

În prezent, pensiile foştilor activişti comunişti şi angajaţi ai Securităţii sunt de câteva ori mai mari decât pensia medie. Reamintim că angajaţii Securităţii au fost pensionaţi după o lege specială, care i-a favorizat în raport cu restul populaţiei. Activiştii şi securiştii au făcut parte dintr-un sistem de privilegii înainte de 1989 şi au rămas privilegiaţi şi după revoluţie. Considerăm că este profund imoral ca promotorii unui sistem criminal să se bucure de impunitate într-un regim democratic şi, în plus, să beneficieze de favoruri. Orice reformă care vizează modernizarea statului nu poate fi compatibilă cu onorarea acelora care au transformat statul în instrument de represiune politică, în perioada 1948-1989.

În contextul dezbaterilor legate de legea unică a pensiilor, solicităm Guvernului României să găsească, împreună cu societatea civilă şi instituţiile academice care se ocupă de studiul comunismului, o formulă legală, în acord cu Constituţia României, prin care pensiile celor responsabili pentru nelegiuirile regimului comunist să fie reduse. Există precedente şi soluţii legale practicate în alte ţări ieşite de sub dictaturi, înregistrate în literatura de specialitate privind aşa-numita „justiţie de tranziţie”. Reducerea sau chiar eliminarea pensiilor s-au numărat printre măsurile luate în Europa după 1945 împotriva responsabililor nazişti şi a colaboratorilor acestora din ţările aliate. Câteva din statele est-europene post-comuniste au recurs, de asemenea, la sancţionarea celor responsabili de abuzurile comunismului prin reducerea pensiilor. Germania este cel mai cunoscut exemplu, iar Polonia, cel mai recent. De la 1 ianuarie 2010, pensiile a peste 24.000 de oficiali comunişti şi ofiţeri ai poliţiei politice din Polonia au fost diminuate cu peste 50%.  

În condiţiile în care România a condamnat oficial regimul comunist, a venit vremea ca măsurile concrete de decomunizare să fie puse în practică. Este nevoie de acestea ca semn reparatoriu faţă de victimele comunismului şi pentru a arăta că încălcarea drepturilor omului, a legilor şi normelor democratice nu rămâne nesancţionată.

Petiţie iniţiată de Societatea de Studii Istorice din România, Iaşi, 12 ianuarie 2010

Revista


„Când eram copil mi se părea că singurul motiv pentru care merita să dorm erau visele. De fiecare dată când mă culcam adormeam cu o fantezie care speram că se va transforma într-un vis frumos. Pe la patru ani visam la trenuleţul care era prea scump pentru ca părinţii să mi-l poată cumpăra, pe la patrusprezece ani visam la impresia bună pe care aş face-o asupra colegilor mei la şcoală, iar pe la 16 ani adormeam cu imaginea fetei pe care o iubeam, dar care nu m-a băgat niciodată în seamă. Până şi ineficienţa echipei naţionale de fotbal m-a făcut să visez: intram pe teren în minutul 85 pentru a egala din primul contact cu balonul ca mai apoi să fiu faultat în careu în minutul 89 şi să marchez prin transformarea loviturii de la unsprezece metri. Fără să mi se impună în fiecare seară visam ceva pozitiv, frumos, ceva care îmi doream foarte mult. Nu pot să spun că toate dorinţele mele s-au transformat toate în vise, dar am avut parte în viaţa mea de câteva vise deosebite pe care nu le voi uita niciodată.

 Am crescut şi am dat zdravăn nas-în nas cu realitatea şi cu nevoiele unui adult. Dar, unele vise le-am transformat în realitate. De exemplu, primul salar mi-a adus semicursiera la care visam din copilărie. Am întâlnit fata visurilor mele, alta decît cea din visele mele de adolescent şi căsnicia noastră a devenit un vis împlinit. Am ajuns să visăm cum ar fi casa noastră şi copiii noştri. Şi acest vis s-a transformat în realitate: acum avem o casă şi copii şi cred că ne putem considera o familie fericită.

 Există oare o legătura între vise, transpunerea lor în realitate şi fericirea noastră? Pentru unii fericirea este realizarea la maturitate a viselor din vremea copilăriei. Din păcate mulţi dintre noi uităm de visele copilăriei şi suntem marcaţi de realitatea dură a vieţii.”

Cam aşa suna prima parte a editorialului revistei Tranzit Magazin 24 în urmă cu patru ani de zile. Articolele erau însă scrise de deţinuţi şi de personal, apariţia revistei era sponsorizată de Europa pentru Europa, asociaţia creştină fondată de Graham Giles şi se ocupa cu reintegrarea deţinuţilor. N-a fost să fie. Revista s-a blocat din ambiţii deşarte. Dar dincolo de acest eşec, o revistă poate să apară acum mult mai uşor şi ieftin. Apar reviste pe Scribd.com sau Scribd.ro. Poate fi pentru deţinuţi. Dacă începem o să reiau accesul la Penitenciarul de maximă siguranţă din Arad şi o să îi provoc să scrie. Dacă vor, dacă mi se aprobă.

Who’s in?

Aş vrea să încep o astfel de revistă. Cine mai vrea? Opinii?

Jurnal prefect ungur in Oltenia


Ziua 1:
cred ca azi fost zi liber la ei. nu venit nici un bucat angajat.
plimbat birou la lung si lat.
deschis fiset act oficial, plin bautur tulbur.
oare tinut la ei dosare unde?
Ziua 2:
ieri nu fost liber.
verificat calendar, ieri fost miercur.
nu lucreaz miercur la ei?
nici azi venit nimeni
vrut dat telefon, nu gasit aia, agend
tot sertar plin beutur acel tulbur.
Ziua 10:
azi fost un secretara, zis ceva care nu inteles la mine si plecat nervos. oi,oi, oi!
gustat o pahar beutur seif.
reu, putin acrisor.
Ziua 20:
aici nimeni nu vorbesc ungureste.
toti nervos ca nu pricep la ei.
oare politic corect invatat eu romanesc?
hm, beutur acela tulbur nu chiar rau.
Ziua 30:
descoperit intamplare un caset muzik folcloric, prinde bine invatat romanesc. azi putut spune director apa-canal-investitii europene „Dunare daca n-aveam/ jiul Dunare-l faceam …la noi”
simpatica baiat
beut cu el putin beutur tulbur exceptional.
Ziua 100:
ce dracu sa muncesti fiecare zi?
m-am dat lovit si am drojdit cu nea Stelica, subprefectu.
Ziua 200:
fatalica, treaba merge struna
fura toti in prefectura
puseram un cd cu Ciobanca si ne facuram muci
il trimisai pe Stelica la Segarcea, dupa vreo doua vedre de molan, sa nu ramanem pe uscat.
Ziua 300:
nenica, astia din UDMR chiar ma enerveaza
ma sunara de la partid , sa ma-ntrebe cum stam cu nu-s ce investitie
o sa-l intreb pe stelica, cand se-ntoarce cu cisterna de la Panciu
restul la http://www.glumetzul.ro/text26/jurnal+de+prefect+ungur+in+oltenia

Îl ştiţi pe pe Gore? Da’ pe Buriceanu?


Pe vremea cînd încă mai exista cooperativa Higiena existau şi astfel de cazuri ca cel descris în clip. Apropos de violenţă, în întreaga mea copilărie am avut habar doar de două evenimente sîngeroase: o crimă ce s-a petrecut pe Malul Mureşului, în Parcul copiilor şi erau atît de mulţi oameni împrejur de nu-ţi puteai închipui… Al doilea, cînd cineva s-a aruncat din turnul (identic cu cel al casei in care locuiam) de deasupra restaurantului Boulevard (se afla pe bulevardul Republicii) – actualul McDonald’s şi s-a zdrobit de caldarîm. Accidentele de circulaţie erau extrem de rare din două motive: unu, n-avea cine să se ciocnească (ştiam pe dinafară nu numai toate autoturismele, ci şi toate camioanele, tramvaiele şi autobuzele din Arad) şi doi, lumea mergea pe jos sau cu tramvaiul. Prin anii ’60 se mai spunea că Aradul ocupa locul doi în Europa la numărul de biciclete, după Amsterdam. Dar cred că era un mit inventat de olandezi. De ciudă! Bătăile erau inexistente, violenţa verbală idem. Miliţia era respectată. Pobeda cu punte 4 ori 4 a Securităţii te făcea să îţi treacă fiori pe şira spinării. Plutonierul Buriceanu (aproape doi metri, circa 100 de kile, roşu în obraji, i se putea citi originea sănătoasă în priviri…) de la Circulaţie, era spaima Aradului în materie. L-am văzut în acţiune. Călărea un M gri-albăstrui sovietic, cu ataş, copie aproape identică a BMW-urilor din timpul războiului. Făcuse un mic filtru lîngă primărie. Noi cei mici îl admiram în acţiune: a oprit pînă şi o femeie ce mergea liniştită pe bicicletă, i-a luat de pe ghidon doniţa cu care transportase laptele la clienţi şi i-a aruncat-o taman pe spaţiul verde. Asta ca să se înveţe minte şi să nu mai îşi pună astfel de obiecte grele pe ghidon care puteau să o împiedice să ţină direcţia, să cauzeze accidente şi să moară. Femeia era siderată. Apoi am aflat că a fost degradat şi a făcut un pic de …facultate. Ca Gore. A revenit spăşit pe străzi după cîtva timp. Apoi a dispărut… total.