Creştinismul ca telenovelă


Creştinismul a apărut ca religie de sine stătătoare după ce fondatorul ei, Isus Cristos a suferit o moarte violentă, iar urmaşii săi au fost persecutaţi de liderii religiei din care s-au desprins ulterior. Împrejurările desprinderii de religia mamă au fost marcate de conflict şi în acelaşi timp de multe evenimente miraculoase. Majoritatea informaţiilor despre acea perioadă provin din cărţile Scripturii creştine, Noul Testament. Faptele apostolilor ne descriu scene învăluite într-o aură de fantastic, fiinţele angelice intervenind în desfăşurarea logică a evenimentelor. Avem de-a face cu teleportare, morţi subite şi misterioase. Dacă avem impresia că îngerii abundă în Vechiul Testament, ne înşelăm. Noul Testament este şi mai populat cu astfel de fiinţe. Credem că în Vechiul Testament avem de-a face cu situaţii extrem de tensionate (exodul, perioada judecătorilor, cucerirea Ierusalimului, reconstruirea Templului şi a zidurilor oraşului). Hei, n-ați văzut nimic! Dramatismul situaţiilor depăşeşte orice imaginaţie în Noul Testament.

Şi statisticile suferă de aceleaşi simptome. În Vechiul Testament nu se pune accentul pe trecerea de la o altă religie la cea iudaică. Cu toate că  cifrele sunt importante, ele nu sunt elocvente în această direcţie. În Noul Testament apare o mutaţie. Există mii de convertiţi la foarte puţin timp după moartea şi învierea lui Isus Cristos. Ba mai mult, destinul discipolilor acestuia îl întrece parcă pe cel a fondatorului. Dacă el a pierdut lupta cu “establishmentul” iudeu, aceştia o câştigă. Ei extind graniţele noii religii după ce pleacă pe urmele diasporei iudee. Situaţiile “pe muchie de cuţit” se ţin lanţ. Răsturnările de situaţie, morţi sau salvări miraculoase continuă să însoţească un scenariu destul de alambicat, dirijat în teren cu indicaţii de la centru.

Este vorba de o mega-producţie extrem de complexă. De ce să nu recunoaştem că după ce citeşti Noul Testament nu se poate să nu remarci că stai în faţa unui document programatic. Acesta va marca următoarele două mii de ani, iar la nivel planetar va avea un impact nemaiîntîlnit. Pare să fie scenariul unui „action movie”, care nu este reprodus identic, în fiecare zi de la 12 la 24, duminica şi la matineu, ci este trăit două zeci şi patru de ore din două zeci şi patru, şapte zile pe săptămînă, douăsprezece luni pe an, for better, for worse, for richer, for poorer… til death do us part.

Cu toate acestea, aş vrea să pun o întrebare ce mi se pare legitimă: Ce din creştinismul contemporan mai are oare legătură directă sau organică cu acel creştinism denumit “primar”?

Ţin minte că atunci cînd am devenit creştin, comparam biserica în care mă aflam cu biserica ideală prezentă în Faptele apostolilor 4. După aproape trei zeci de ani de creştinism pot să fac o altă comparaţie. În comparaţie cu biserica primară a cărei descriere şi a cărui dinamism s-ar putea foarte bine înscrie la capitolul filmelor de acţiune, în general biserica din ziua de azi se încadrează la fel de lejer în categoria “telenovelelor”. Multora li s-ar părea această catalogare o jignire, dar să nu uităm că acest gen de entertainment este prezent pe fiecare canal de televiziune, având un mare succes, mai ales printre o anumită categorie a participanţilor activi la viaţa creştină. A devenit oare creştinismul de azi un creştinism mai efemininat şi de aceea a devenit mai artistic, în loc să îşi păstreze aura de action movie?

Genul “action” presupune risc, un anumit grad de improvizare, ritm alert, violenţă, rezistenţă, multă, multă mişcare şi iniţiativă personală. Acest stil este vecin cu moartea, dar vrea să protejeze, să apere viaţa sau valorile morale creştine. În comparaţie cu acest tip de creştinism, în cel tip „telenovelă” eroul principal dacă nu e jmeker, atunci e un diplomat versat ce în final învinge nu datorită calităţilor sale extraordinare de luptător, ci în primul rînd datorită aranjamentelor, a răsturnărilor de situaţie datorate jocurilor de culise. El nu se sacrifică, dar face tot ce este necesar, nu se dă în lături de la nimic şi recurge chiar şi la ilegalităţi pentru a-şi atinge ţelul. Pe lîngă eroul creştinismului tip „action movie” care tranşează toate problemele direct, cinstit şi rapid, eroii „telenovelelor” creştine manipulează caracterele mai labile, se înhăitează episodic cu cîte o scursură a societăţii sau chiar fac pact cu diavolul.

În Noul Testament acţiunile se desfăşurau totdeauna în teren, nu în sala de clasă. Dacă atunci trebuia să te lupţi, să te rogi, să mergi, în general să faci, acum este destul să prezinţi în power-point, să pui un film, să povesteşti despre acţiune, ca într-un studiou. Dacă Pavel a scăpat cu viaţă din naufragiu, acum nu mai e cazul, dacă atunci creştinii mergeau să vindece, acum bolnavii sunt aduşi la biserică. Cei ce au nevoie de vindecare vin pe platou sau stau acasa şi touch the screen. Atunci creştinii se luptau cu forţele naturii dezlănţuite, acum ei le simulează în scenete, atunci scoteau afară duhuri, acum se roagă împotriva duhului întunerecului. Nu mai fuge nimeni după carul vreunui famen etiopean ca să-i predice evanghelia, eventual poate fuge după maşina vreunui finanţist, doar-doar i-or mai pica nişte arginţi pentru contrucţia bisericii. Azi nimeni nu mai botează fără o pregătire temeinică, haine albe, apă încălzită, haine de schimb şi uscător electric de păr – adică fără riscuri. Atunci nimeni nu era împiedicat să fie botezat, dacă se găsea apă şi aceasta nu era acoperită de gheaţă.

Azi lucrurile s-au schimbat. Dacă nu crede exact ce credem noi, bietul convertit poate aştepta mult și bine. Nimeni nu mai botează „on the spot”. Nimeni nu îşi asumă riscul misiunii sau nimeni nu mai riscă misiunea de dragul mîntuirii sufletului unui om. Totul este împins ca în telenovele undeva în jurul episodului 1579. De ce?

 

Întîmplări ciudate (1)


Totdeauna îmi plăcea „tăierea porcului”. Nu numai pentru că de obicei mama mă învoia în ziua respectivă de la şcoală sau de dragul szekey gulaşului de la prînz şi a urechii de porc bine pîrjolite, ci şi din alte motive. Printre altele era vorba, aşa cum spune şi G. Călinescu în Istoria literaturii române, de atmosfera tipică a satului românesc. Seara pe la ora şapte mîncam pecie (adică carne) şi cîrnaţ rumenit la focul mic în tipsia cu untură clocotită, la care se adăuga maioş fiert în gigantica căldare de afară şi apoi jumeri încă calde. Pe masă mai erau felii uriaşe de pîine  proaspătă coaptă la pec (adică brutar) şi castraveţi sau ardei acri de închideai instinctiv ochii cînd muşcai din ei. Nu tu supă, piure sau alte umpluturi de genul ăsta, ce nu îşi aveau rostul la aşa eveniment.

Cei mai în vîrstă începeau cu câte un păhărel de ţuică de prună (peste cea cu care biruiseră frigul din timpul zilei) şi continuau cu vin roşu în timpul mesei. Niciodată nu se făcea exces – doar atît cît să aibă toată lumea un pic de chef. Nimeni nu cînta, nimeni nu înjura. Nu se fuma, nici nu se ruga nimeni înainte sau după masă. Eram toţi ortodocşi. De fiecare dată se nimerea la pomana porcului cel puţin un unchi sau o mătuşă, care bineînţeles rămînea şi la masă. Doar unchiul Avram înainte de a despica porcul îi cresta cu cuţitul, pe capul bine pîrlit şi şurluit, o  cruce mare. Astfel porcul arăta ca un cruciat… mort.

Toată lumea mînca în bucătărie, o cămăruţă, cu pămînt pe jos şi cu două ferestre mici prin care abia se vedea afară. Din bucătărie dădeai spre „horn”, încăperea neagră în care se afumau mai apoi slănina, şunca şi cîrnaţii. Căldura cuptorului ţărănesc, combinată cu mirosul cîrnaţului ce sfîrîia, alcătuiau o combinaţie irezistibilă. Dar pe lîngă toate astea, mai exista ceva ce făcea ca acele seri să fie atractive pentru un orăşean: povestirile.

O dată, bunica a povestit cum într-o noapte s-a întîlnit cu „Fata bisericii” din Micălaca. Nu mai ţin minte cum de bunica se găsea pe uliţa principală a satului (strada Renaşterii) în toiul nopţii. Nu ne-a spus şi nici noi nu am întrebat. Dar, ceea ce i se întîmplase mi s-a părut straniu. „Fata bisericii” era o apariţie uriaşă de vreo patru-cinci metri, o fată gigantică, cu părul negru, despletit. Fata părea dezorientată şi a întrebat-o pe bunica cît era ceasu’. Cum bunica ştia cine era personajul, a sesizat pericolul. Cu toate că nu ne-a spus exact care era anume, glasul ei grav, pauzele semnificative şi gesturile mai domoale lăsau să se ghicească că îi era o frică de moarte.

Dînd dovadă de înţelepciunea proverbială a poporului nostru, bunica a minţit arătarea spunîndu-i că era ora …patru. „Se făcea de ziuă şi a trebuit să plece să nu o prindă dimineaţa, a explicat bunica, altfel m-ar fi luat cu ea.” Am fost fascinat de povestirea ei şi l-am întrebat pe tata dacă asemenea lucruri erau adevărate. Tata mi-a făcut semn că „discutăm noi mai tărziu”. Era un semn din acela pe care toţi părinţi ştiu să îl facă copiilor cînd abordează în public un subiect mai incomod.

A doua zi mi-a spus că bunica avea nişte probleme psihice. N-am prea înţeles eu prea bine despre ce era vorba, dar parcă voia să îmi comunice că bunica nu era „întreagă”. Trebuie să fi fost adevărat sau poate cel puţin era o explicaţie destul de bună pentru manifestarea bunicii, pentru că tata era fiul ei. Nu ar fi putut spune despre propria mamă că e …ştiţi dumneavoastră cum!

Dar povestirile nu s-au oprit aici…