Alternativa romanului lui Jules Verne «Căpitan la 15 ani» în Republica Socialistă România: muncă voluntară pe şantierul de îmbunătăţiri funciare (1)


Aveam cincisprezece ani. Citisem în urmă cu cîţiva ani « Căpitan la 15 ani ». Jules Verne m-a lăsat cu senzaţia că atunci cînd voi împlini 15 ani voi putea să le dovedesc tuturor că sunt în stare să comand chiar şi o navă. Am împlinit vîrsta, dar parcă nu se mai arăta nava cu pricina. Pe vremea aceea aveam o droaie de cursuri în fiecare zi. Chiar şi sîmbăta. Ţin minte că în primul trimestru aveam ore marţi după-masa şi miercuri dimineaţa. Cînd să mai înveţi ? O zi pe săptămînă făceam practică în atelierul de lăcătuşerie al liceului. Dar, în fine, a venit şi vacanţa mare.

După terminarea primului an de liceu, uteceul ne-a convocat la muncă voluntară, pe un şantier de îmbunătăţiri funciare. Ii spuneam muncă volumusai. Nu eram plătiţi. Ni s-a atras atenţia că nu putem lipsi. Părinţii au înţeles. Ei erau de fapt mai convinşi ca noi.

Luni dimineaţa ne-am întîlnit cu toţi colegii la capătul liniei de tramvai spre Pecica. Eram o sută patruzeci de băieţi. Aveam bagaje pentru o săptămînă. Era prezent chiar şi Schultze, cu toate că suferea cu inima. Au sosit nişte buceaguri albastre şi ne-au dus la Turnu, la numai 12 km de Arad.

Am fost cazaţi în nişte barăci tipice de şantier. Cam două zeci de metri lungime, patru lăţime. La mijloc se intra într-un hol. In faţă erau cele două uşi ale camerelor unde dormeau profesorii supraveghetori şi instructorul de la UTC. Din partea şcolii era un prof mai în vîrstă, totdeauna cu capsa pusă şi un prof mai tînăr, de mate. Din partea uteceului un tip tînăr, mai rotunjor, Buda nu-mai-ştiu-cum.

Pe dreapta şi stînga se făceau alte două uşi unde erau două dormitoare cu paturi de lemn etajate. Aul şi beul erau în dreapta, ceul şi deul, adică noi, eram în stînga bărăcii. Între paturi exista un spaţiu destul de mare. Aveam şi nişte geamuri prăpădite. Bagajele pe sub paturi, prin paturi, pe unde se nimerea. Interesant că nimănui nu i-a dispărut nimic, cu toate că nu exista pază, planton sau aşa ceva.

Sala de mese era în altă baracă. Latrinele erau la cîţiva paşi depărtare, dar nu ne-au deranjat. Mai exista un spălător în aer liber şi mai era încă o baracă pentru tractorişti, buldozerişti, etc. N-aveam treabă cu ei. Nici ei cu noi. Bucătăresele erau două unguroaice din sat. Una masivă pe la 40 plus, alta sfrijită pe la 20 minus – ani, nu kilograme. Dimineaţa pîine cu marmeladă şi surogat de cafea de o calitate vecină cu Auschwitzul. Pîinea era bună pe post de proiectil perforant anti-tanc. La prînz supă, extrem de fierbinte şi un felul doi nedefinit ca formă şi culoare. Tot aşteptam să se răcească. Puteam noi să tot aşteptăm. Ciudată supă, ciudat felul doi. După un timp ne-am prins că buzele ne frigeau pentru că era şi extrem de …iute. Vesela desprecheată. Aproape nu găseai două linguri la fel. Să nu mai vorbim de farfurii. Erau de tablă. Oricît de săraci am fost, acasă sau la bunici nu am văzut o singură farfurie de tablă. Singurele articole stas, deci identice, din sala de mese a şantierului, erau « cănile » : adică borcanele destul de slinoase de 400 de grame ce ţineau loc şi de pahare.

Nu mai ţin minte ce mîncam seara. Oricum nu prea conta. În pauza de zece ne dădeau o brînză triunghi şi o felie de pîine. Apa se aducea în bidoane de aluminiu sau în marmite militare. Asta era la liber pînă se termina. Apa o beam din nişte căni tot de aluminiu cu care mă voi reîntîlni în armată.

Programul de lucru începea dimineaţa la opt şi se termina la ora unu. Mergeam şi veneam cu camionul. Sarcina noastră era să taluzăm canalele de irigaţie ce fuseseră săpate cu utilaje mecanice, de la nivelul drumului pînă la nivelul apei. Uneori era un canal mai mic, alteori unul mai mare. Mărimea taluzului era direct proporţională cu adîncimea canalului. Venea instructorul şi îţi măsura norma: cam 10-15 metri liniari, în funcţie de cît de accidentat era terenul şi cît de mare era suprafaţa taluzului. Nu se exagera, dar trebuia să ai ceva vînă, ca să-i « îndeplineşti »  norma.

Avatar nu se întoarce


avatarSuccesul unui film este exploatat. Există urmări care te provoacă să vezi ce s-a mai întîmplat cu un personaj anume sau eşti curios să vezi ce s-a mai inventat în materie. De exemplu, Bond a devenit clasic în materie de „action-movie”. Unele filme au fost mai reuşite, altele mai puţin. Apoi, în materie de science fiction, Alien. Te tot mirai cum reuşeşte să supravieţuiască şi să se reproducă fiinţa extraterestră. Terminator se înscrie undeva între cele două genuri. Apoi a apărut un film excepţional: Matrix. Successul său de casă a fost exploatat prin producerea mai multor filme ce continuau tema iniţială. Dar dincolo de genul filmelor, sintagmele cum ar fi: „se întoarce”, „contra-atacă”, „se răzbună”, etc., marchează de cele mai multe ori succesul de casă a unui film.

Recent a apărut şi Avatar. Am văzut Avatar a doua oară. De data asta cu copiii. Prima dată nu am vrut să îl văd, dar am cedat stăruinţelelor. Mi s-a spus că este un film extraordinar. Am luat avertizarea ca atare. După ce l-am văzut prima dată nu am fost prea impresionat. Dar totuşi aveam impresia că marchează ceea ce a marcat Matrix în materie de film.

Dar l-am văzut a doua oară. Katarsis? Nu prea. Subiectul? Un basm exotic american. Clasica poveste a luptei dintre bine şi rău. Scenariu? Povestea tipic americană, good guys-bad guys, putea fi pus în operă oriunde s-au bătut americanii, dar în special în Coreea, Vietnam sau mai recent Orientul Mijlociu. Sincer? Am văzut filme mult mai incitante, mai inspirate şi mai ieftine la categoria asta. Nimic imprevizibil, nimic implicit sau psihologic. Nimic necontrolabil. Efecte? În afară de 3D, nu m-a impresionat cu nimic nou. Elicopterele, elicoptere, decolerea-aterizarea verticală, veche din secolul trecut, mitraliere, tunuri şi rachete generaţie 1990, …gaze. M-aş fi aşteptat la niscaiva tehnologie stealth, comunicare telepatică, cel puţin lasere şi arme neconvenţionale cu unde milimetrice sau ceva asemănător. Prezenţa arsenalului uman pe Pandora anului 2154 semăna mai degrabă cu varianta bugetului de criză a Pentagonului în rezolvarea unui conflict local undeva în lumea a treia în secolul XX. În afară de mediul neprielnic şi de carnasierele copiate după tipare terestre, Pandora nu era cu mult mai periculoasă decît …Pandora elenismului mitic. În ciuda avertizărilor colonelului, întruchiparea militarului îngust, task-orientated, Pandora nu şi-a respectat statutul de planetă a morţii.

Va lua Avatar premii? Fără doar şi poate! Poate va impune ceva nou în materie de „political correct”, dar ne va marca Avatar conştiinţa, fie numai pentru un scurt interval de timp? Nu cred! Am impresia că nu se va ridica la nivelul fenomenului Matrix. De ce? După film nu am căutat noi semnificaţii. Nu am căutat prin dicţionare termeni neînţeleşi. Nu am făcut prea multe conexiuni cu evenimente trecute, prezente sau viitoare. De ce? Pentru că Avarat este un film explicit. Ce se vede, se şi întîmplă. Nimic psihologic, nimic subtil. Totul este previzibil. Nici măcar nu bănuieşti că ar putea exista o altă desfăşurare a evenimentelor. Spectatorul Avatarului nu are nevoie să gîndească prea mult. Au făcut-o pentru el cei ce au realizat filmul. Avatar este o reţetă de larg consum. Nimic de zis, este o reţetă frumoasă, dar destul de scumpă pentru o lume aflată în criză. Atrage acum Avatar, dar va avea oare o urmare de genul Matrix Revolution, un „Avatar se întoarce”? Mă îndoiesc. Să fi murit deja Avatar? Mi se pare că da! Dar cine ştie, nu sunt tocmai specialist în domeniu. S-ar putea ca Avatar să renască din propria-i cenuşă. Cam ca şi Pasărea Phoenix.

Ultimul ştiulete, ultimul congres, ultima şansă (1)


Autobuzele erau pline ochi: eram cam toţi de la proiectare, înghesuiţi şi ambalaţi în haine de scandal. Nimeni n-ar fi dat doi bani pe noi cum arătam, dar totuşi eram cei mai buni dintre cei mai buni care gândeam tehnologia unor produse exportate. Treceam prin sate pustii şi după ce ne-au legănat pe nişte drumuri pline de praf autobuzele s-au oprit între lanuri de porumb. Eram înconjuraţi de miliţieni nervoşi,  grăniceri cu cîini lup şi responsabili de partid. Oamenii muncii, puţin mai tehnici şi mai intelectuali, erau păziţi ca o comoară. Câinii la fel de nervoşi ca şi miliţienii ne lătrau, scena semănând cu lagărele de concentrare naziste văzute în filmele redegiste ale copilăriei. Însoţit de privirile noastre lacome deja de libertate, în zare se pierdea un tren. Am întins mâna şi i-am  şoptit lui Rudi mai mult şuierând: “Libertyyyyyyy!” – a căscat nişte ochi băiatul de parcă ar fi văzut pământul făgăduinţei. După un moment de tăcere miliţienii au început să răcnească şi câini lor să latre parcă mai în ton cu modelele naziste mai sus-amintite. Ni s-a făcut frică. În rolul principal s-a afirmat un tip ce nici măcar nu a coborât din aroul 243 indicându-ne ca unor sclavi ce şi unde să culegem. Hainele-i albe se asortau cu adidaşii imaculaţi. Nu prea părea ieşit la cules de porumb. Trăgea dintr-un Kent superlong. Din buzunarul tricoului îi răsărea un pachet cartonat, valuta forte a socialismului biruitor la oraşe şi sate. Doar că nu îl puteai fuma numai dacă îl cumpărai în valută forte de la „shop” sau pe mulţi lei de la bişniţari.

După vreo trei zile lucrurile s-au mai relaxat. Un grănicer îmbrăcat ca vai de el, cu cisme de cauciuc în picioare de parcă era din armata spulberată a vreunei ţări bananiere, zicea că dacă ar vedea pe cineva mergând spre fâşie la cinci metri de el, nici nu s-ar mai obosi să facă ceva. Avea o privire ciudată. Să îl crezi? Era senin şi chiar cald în octombrie. În partea ungurească se vedea Bătania, cu acoperişul bisericii ortodoxe strălucind în bătaia soarelui. Puteai să îl atingi cu mâna, sau cel puţin aşa credeam. Trenurile continuau să se piardă în zare urmărite de privirile noastre. Mâncam pîine cu slană, mai rupem dintr-un gogoşar şi îl petreceam cu privirea. Noroc cu vasodilatantul de 35 de grade. După masa de o oră, ne ghemuiam în tulei şi jucam cărţi până la venirea autobuzelor. Îi lăsam pe alţii, mai membrii şi mai membrane …de partid să culeagă porumbul. După câteva zile n-a mai fost atâta motorină, aşa că autobuzele nu mai plecau, ci ne aşteptau să terminăm. Aşa terminam mai repede şi bântuiam prin oraş, poate mai găsim ceva de mâncare în afară de adidaşi şi tacâmuri.

Peste două zile Karcsi mă sună pe la ora zece seara.

– Şti ce mănânc?

– ???

– Ficat de gâscă cu pâine albă proaspătă.

– Eşti nebun!

– Şti ce beau?

– Apă!

– Nem! Coca-cola!

– !!!

– Şti de unde sun?

– ???

– Din Bekescsaba!

A rămas în lanul de porumb într-una din zile şi a luat-o la picior până a dat de Bătania. De acolo a fost mai uşor. Încă unul care s-a lăsat de socialism şi de drumul spre viitorul de aur al întregii omeniri, comunismul.

Apoi a venit frigul şi doar bărbaţii au mai fost chemaţi. Câtă grijă pentru sexul slab şi frumos din partea partidului… Am ajuns pe la ora 9 în câmp doar ca să constatăm că recolta fusese incendiată, iar tipul cu adidaşi a venit să ne dea aceiaşi lecţie de agricultură. Care lecţie, care cultură, care agricultură? Simţeam toţi cum ne creşte tensiunea. Nu mai vorbesc de adrenalină. De la cel mai mic şi neimplicat, până la secretarul de partid. Înjurăturile creşteau ca frecvenţă, semnificaţie şi implicaţii juridice. Dacă “cineva” ne-ar fi ascultat, ne-ar fi legat pentru mulţi ani. Dacă cineva ne-ar fi dat arme am fi lichidat tot ce se numea conducere de partid şi de stat în Arad. Pe loc. Ce mai proces, Marea Adunare Naţională, avocaţi ai apărării! Domnia terorii din perioada Revoluţei Franceze ar fi părut o simplă joacă de copii. Dar nu s-a întâmplat nici una nici alta. În cele din urmă am ajuns tot acasă, tot mâncând aceeaşi mâncare mizeră şi tot aşteptând să vină apa caldă şi curentul. Instinctul de conservare era mai puternic. Până când?

Azi e ultima zi al congresului al treisprezecelea pecere. Toată lumea vorbeşte că l-ar lăsa în locul lui pe Nicu, că poate după Honecker şi Cehoslovacia nu va mai fi re-ales. Pe la ora 10 am pus monitorul color al calculatorului pe dulapul cel mare al atelierului aşa să îl vadă toată lumea. Toţi eram cu sufletul la gură. Primul moment de suspans s-a terminat când Dăscălescu a anunţat că “tovarăşul” a fost reales. Al doilea s-a încheiat cu nişte înjurături pe înfundate când după un discurs în care tot îi căuta aprobator privirea “tovarăşei”, tovarăşul nu şi-a dat demisia.

……………………………………………………………………………………………………………………..

La Timişoara se trage în populaţia care luptă cu miliţia, securitatea şi armata. Toată ziua fluier “Deşteaptă-te române!” la serviciu. Aproape toţi avem priviri triste şi sufletele indignate. Apar primii morţi la Arad, un copil de câteva luni aflat în braţele unui cuplu tânăr care vizitase nişte rude este omorât de un glonte rătăcit. Ne adunăm doi unguri, un român, un evreu şi ne apucăm de conspirat. Unul ştia să conducă un tab. Eu eram trăgător destul de bun. Vom încerca să capturăm un tab. Vom face cocteiluri molotov. Păstrăm regulile conspiraţiei, nu ne vom lăsa duşi de mulţime. Ştim ce vrem. Studenţii arădeni vin cu veşti proaspete: Timişoara s-a săturat de comunism şi foame. Cere judecarea lui Ceauşescu pentru morţii ei. M-am dus să stau de vorbă cu un coleg ce fusese în delegaţie la Timişoara dar n-a mai apărut la lucru. Confirmare totală. Armata s-a retras în cazărmi. La tv budapesta un reporter sună pe cineva din Timişoara şi vorbeşte cu persoana respectivă în limba maghiară. Spre final îi spune acestuia să repete totul în limba română. Am decis să nu mai merg a doua zi la serviciu. Am vorbit cam multe. Azi e 20 decembrie. Seara Ceauşescu vine din Iran, dar nu este arestat pe aeroport. Apare la tv livid si flancat de Dăscălescu şi un general. Minciuni ca şi cele din ziare: imixtiune străină şi huligani la Timişoara.