Între teorie şi practică, în România (1): în vacanță de la LBC


Tocmai terminam anul doi la L.B.C., actualul L.S.T. Pe atunci mergeam în fiecare joi după-masa la Her Majesty Prison Bovingdon. Cu Cristi Sigheartău, Hazel (acum Bartlett) şi încă doi colegi, un englez mai în vîrstă şi un negru, despre care nu prea ştiu ce naţionalitate era. Singurul lucru notabil a fost că într-o zi ne-a spus mie şi lui Cristi că strămoşii lui ne-au fost nouă (NOUĂ!!!) sclavi. Am rămas mască.

Stăteam de vorbă cu deţinuţii, încercăm să legăm un dialog cu cei ce veneau la capelă, unde capelanul, un bătrînel simpatic ne instruise să nu le spunem deţinuţilor că „sunt liberi” chiar dacă sunt sub cheie.

Dar, pe lîngă asta mai era nevoie să fac şase săptămîni de practică într-o biserică. Orice biserică. Am trimis vorbă unui prieten din Vîrfurile, judeţul Arad că voi poposi la ei. Acolo pastorul venea doar sîmbăta şi apoi pleca acasă. Exista biserica, dar el deţinea remote-controll-ul. Pe lîngă asta am convins doi prieteni, pe Markus Buhler, elveţian din Basel şi pe Philip Duce, englez, Ph.D. în chimie parcă, să ne însoţească. Markus a zburat cu noi duminică dimineaţa de pe Heathrow. Phil urma să vină după o lună, singur, iar eu aveam să îl aştept în Bucureşti. De data asta pînă la Bucureşti ne mai însoţeau Daniel Bulzan, ce tocmai absolvise şi Alexandru Neagoe, coleg de an. Fiecare se îndrepta spre casă. Primul undeva spre nord-vest, al doilea spre sud-vest. Din Bucureşti urma să luăm trenul.

Am decolat de pe Heathrow spre Otopeni pe la ora 14. Ca de obicei, decolarea a întîrziat. După vreo două ore de la decolare am survolat Budapesta şi peste încă vreo două zeci de minute, aeronava s-a înclinat pe dreapta, schimbîndu-şi direcţia. I-am spus lui Markus:

– Suntem deasupra Aradului. Elveţianul zîmbi înţelegător aprobînd din cap muţeşte. Apoi uitîndu-se pe hublou, fără să vadă nimic din cauza norilor:

– Yeah! …course! Nu-şi termină bine vorba că în difuzoarele Airbusului nou-nouţ auzirăm vocea calmă şi caldă a căpitanului ce ne comunica într-o engleză mai românească:

– „Vă anunţăm că tocmai am intrat în spaţiul aerian al României şi suntem deasupra Aradului. Vom ateriza în circa trei zeci de minute. Temperatura…”

Markus rămase cu gura căscată. Zîmbeam

– „How could you possible know …that?”  Nu puteam să-l dezamăgesc.

– „I’ve just felt it, you know…”

Ce să-i mai povestesc de copilăria în Arad unde urmăream minute în şir orice ce mişca pe cer? Vedeam avioanele apropiindu-se şi nu a trecut mult timp pînă am constatat că exista parcă un punct fix de la care toate virau spre dreapta. Era redirecţionarea impusă de staţia de dirijare a traficului aerian de la sol, aflată aproape de Fabrica de strunguri la care am lucrat. Îi vedeam antenele de pe balconul garsonierei mele aflate la ultimul etaj în Confecţii.

Aterizăm cu bine pe Otopeni. Luăm autobutul şi ajungem la Institutul baptist de pe strada Berzei. Am cerut să fim găzduiţi peste noapte. Alexandru Neagoe era celebru acolo. În urmă cu ceva timp, pe cînd fusese student aici, a fost exmatriculat pe motiv că lua ore particulare de limba greacă de la un adventist. Ce să faci? Ecumenist baptist bucureştean!

Dăm ochii cu mai-marii norodului. Unul dintre ei era dr. Gheorghiţă, de la Oradea. Pentru o noapte ni s-a cerut o sumă impresionantă în dolari. Pentru nişte studenţi, chiar în străinătate, era jaf la drumul mare. În cele din urmă am plătit echivalentul a zece dolari US în lei. Dar Markus n-a scăpat. Nici baptiştii nu îşi vindeau ieftin ţara.

Am lăsat bagajele în cameră, unde totul duhnea a mucegai, păturile şi lenjeria fiind de la „ajutoare”, am făcut cîteva comentarii despre calitatea paturilor şi am plecat să îi arătăm lui Markus împrejurimile.

Primul drum a fost la Casa Poporului. Era cam întunerec şi peste 30 de grade Celsius. Am făcut cinste cu cîte o coca-cola de la un chioşc minuscul. Era prima coca-cola fierbinte băută de Markus. Ne-am culcat abosiţi de călătorie, praf şi căldură. Probabil că am fi murit în somn! Noroc cu ţînţarii ce ne mai trezeau din cînd în cînd şi cu tramvaiele ce luau curba chiar sub ferestrele dormitorului.

A doua zi am luat trenul de la Gara de Nord. Abia cînd am ajuns la Vîrfurile mi-am dat seama că ceasul de mînă clasic, cumpărat cu două lire sterline de la un car-boot sale, a dispărut din buzunarul genţii. Probabil pe aeroport.

Dali, Ceauşescu şi suprarealismul „de partid şi de stat”


Dali, Ceauşescu şi suprarealismul „de partid şi de stat”

 http://www.pntcd.ro-usa.com/modules.php?name=News&file=print&sid=2087

La începutul lunii aprilie 1974, Dali, aflat la New York, abia auzise despre moartea fostului preşedinte francez Pompidou şi terminase de scris te­legrama de condoleanţe, când, la un moment dat, a fost şocat de un text intitulat „Le sceptre”, apãrut în „Le Monde”. În subtext, îşi amin­teşte criticul de artã Radu Varia, jurnaliştii francezi lãsau sã se înţeleagã o moralã trist-amarã: lui Ceauşescu, „doar sceptru-i mai lipsea”. 
Dali s-a hotãrât sã-i scrie lui Ceauşescu. O telegramã dalinianã, conceputã în tehnica „paranoia-criticã” prin care alãturarea unor cuvinte, obiecte sau imagini desprinse din realitatea imediatã creeazã efecte bizare de irealitate purã. „Apreciez profund actul dumneavoastrã istoric de instituire a sceptrului prezidenţial. Al dumnea­voastrã respectuos, SALVADOR DALI”. Atât. 
„Telegrama a cãzut ca o bombã la Bucureşti. Cei de la «Scânteia» şi de la CC erau teribil de speriaţi. Nu ştiau ce sã facã. Se întrebau dacã nu cumva a fost trimisã în derâdere. Dar dacã era scrisã cu bunã intenţie şi Conducãtorul afla cã n-a fost publicatã? Pânã la urmã, au tipãrit-o în «Scânteia», alãturi de telegramele unor regi şi preşedinţi de seamã. Oricum, cititorii români au murit de râs”, spune criticul Radu Varia, omul care a fost 25 de ani prieten cu „divinul şi genialul Dali”. 
Criticul român îşi amin­teşte cã întâmplarea cu telegrama şi sceptrul, de un suprarealism involuntar grandios, i-a amuzat copios pe amândoi: „Era în stilul lui. Dali se punea bine cu toţi dictatorii: cu Mussolini, cu Stalin, cu Hitler, cu Mao, cu Franco. Şi, pe urmã, spunea: «Îmi cer scuze, dar cine sã-mi mai dea decoraţii?!»”. Şi tot Radu Varia spune cã Dali s-a „proclamat, într-un poem dedicat României, „catolic, apostolic, roman şi român”.