Publicaţiile copilăriei (1)



Cum tata era ceferist şi toată familia citea înainte de a împlini eu şapte ani, adică de a merge la şcoală, toţi aveam fişe la biblioteca de la Clubul CFR Arad. Acesta se găsea pe strada Cloşca, o stradă foarte liniştită din centru. Se învecina cu Casa copilului, de fapt casa „băieţilor” căci numai băieţi erau acolo. Cîteodată, cînd îi mai aşteptam pe ai mei să îşi găsescă cărţi, îi priveam. Preferam să mă adăpostesc în spatele ferestrei. Nimeni nu zîmbea. De multe ori se băteau. Cei mari, cam de 12 ani îi băteau pe cei mici, aparent fără motiv. Toţi aveau uniforme. Toţi erau tunşi la fel, de cele mai multe ori zero. Mai toţi aveau o privire sălbatică. Toţi, fără excepţie erau slabi. Era o gălăgie în curtea lor ca un vuiet continuu. Poarta era ferecată. Dacă mă vedeau în curtea clubului aveam parte de atenţia lor specială. Nu că aş fi dorit. Eram doar o victimă relativ accesibilă.

Tot în acea perioadă am apărut într-un articol din ziarul local „Flacăra Roşie”. Eram cititor fruntaş, împreună cu cei din familia mea. Explicaţia era cît se poate de simplă: pentru a nu exista un dezechilibru în fişe, adică un cititor să ia patru-cinci cărţi şi altul nimic, bibliotecara înregistra cărţile în fişele întregii familii. Aşa că oricare din familia noastră putea duce acasă cîte zece-douăsprezece cărţi. Dar pe lîngă cărţi, la club mai existau şi ziare. Se putea citi în sala de lectură saptămînalul „Magazinul”, ce apărea sîmbăta şi probabil şi altele ce nu mă interesau pe mine la acea vîrstă. Dar din clasa I trebuia ca fiecare elev să facă abonament (era o normă pe clasă) la „Arici-Pogonici” şi/sau la „Luminiţa”. Puteai să faci abonament la şcoală sau acasă. Dacă îl făceai acasă aduceai dovada. Poştaşul nostru avea totdeauna o mănuşă neagră pe mîna stîngă. Era un tip cam la cincizeci de ani, cărunt şi foarte calm şi tăcut. Avea o tolbă tradiţională şi pe lîngă scrisori, ilustrate sau abonamentele la ziare şi reviste mai avea timbre, plicuri cu timbre pentru colecţie, dar la el plăteai şi abonamentul la radio (şi mai tîrziu la televizor), ce era trimestrial. Arici Pogonici era format A5, iar Luminiţa A4, ambele cu latura mare pe orizontală. Ilustraţiile cele mai frumoase erau cele semnate de Coca Creţoiu. Erau fel de fel de poveşti, întîmplări cu animale, jocuri, poezii, ghicitori. Una dintre poveşti ele era Prinţişorul Fir-de-Aţă. Alta era cu o cursă auto a animalelor. Existau desene la care trebuia să găseşti diferenţele, etc. La sfîrşit de an mama cosea toate numerele astfel că aveam o colecţie de Arici Pogonici. Pentru cei puţin mai mari exista revista „Cravata roşie” şi ziarul „Scînteia pionierului”. La Cravata m-am abonat prin clasa a V-a. La Scînteia pionierului era abonată sora mea, cu ceva timp înainte că era mai mare cu şase ani. Nu îmi aduc aminte de prea multe din publicaţiile astea. Dar îmi aduc foarte bine că verişoara mea primară de la Pecica, Alina avea acasă o colecţie de Vaillant. Era format mare, cît un ziar obişnuit, color, şi de fiecare dată cînd mergeam la ei în vizită, dacă mă întrebau ce voiam, o ceream. Mă prăpădeam de rîs, chiar dacă pînă în clasa a IV-a nu ştiam o boabă de franceză. Cîteodată rădeam cu gura pînă la urechi, fără ca să scot vreun zgomot, încît îi enervam pe cei mari. Ton-Ton, Pif, Hercule şi alţi eroi mă făceau să rîd de numa-numa. Din clasa a v-a am început să vînez împreună cu un coleg Pifurile la chioşcuri. Erau 4.25 lei. Cîteodată luam la rînd toate chioşcurile din centru. Vînzătoarele erau exasperate. Dar nu le iertam pentru că minţeau cu neruşinare. La ora 10 nu a sosit. La 10 şi un sfert dispăruse. Dar eu le filam, era clar că le puseseră deoparte pentru altcineva. Mai dădeam de cîte un Roudoudou şi Riquiqui, dar nu erau aşa hazoase.

Mai ţin minte că de ziua mea, pe la şapte-opt ani, tata mi-a făcut cadou o revistă Uniunea Sovietică, în care era prezentat contructorul de avioane Tupolev. Era o revistă groasă, plină de poze, chiar şi color, hîrtie groasă velină. În fiecare număr exista cel puţin o reproducere a unei picturi clasice aflate în muzeele din URSS. Cînd am văzut toate avioanele alea, de la primul biplan, la Tu 104, am hotărît să mă fac „constructor de avioane”. Ca Tupolev.

Întîmplări ciudate (2)


Dacă ne gîndim bine fiecare dintre noi îşi aduce aminte de cel puţin o „întîmplare ciudată”. Prima care am trăit-o era pe vremea cînd în Arad funcţiona Baia comunală, Simoy. Era o clădire cu un punct termic propriu, cu văni de marmură adînci, în încăperi de circa 12 metri pătraţi. Plăteai un bilet, parcă patru lei. Cînd suna cineva care terminase baia, femeile care deserveau locul deschideau uşa de metal cu un şperaclu lung si solid şi intrai. Ţi se dădeau două cearceafuri. Înăuntru aveai o sfoară de care dacă trăgeai declanşai soneria şi la capătul coridorului pe un panou apărea numărul băii. Erau cam 20 pe fiecare latură a clădirii. Te lasă cam 30 de minute, după care erai atenţionat cu o bătaie în uşă că ar cam trebui să termini. Băiaşa se asigura că vana ţi-e spălată şi că eşti încuiat.

Exista o caserie, unde lucra mama unui coleg de clasă, o frizerie şi încă ceva. Aceasta era baia comună. O zi pentru bărbaţi, alta pentru femei. Plăteai acelaşi bilet şi intrai. Îţi lăsai hainele la garderobă, primeai un petec cu care iţi mascai anumite părţi mai importante ale corpului şi un cearceaf. Dacă voiai al doilea după ce te ştergeai, îi dădeai tipului cu cearceafurile un leu, neoficial, şi primeai al doilea cearceaf, în care te înfăşureai ca într-o togă. Ca urmare baia era plină de senatori romani. O tempora! Existau mai multe feluri de bazine: cu apă caldă, cu rece, o încăpere cu abur fiebinte şi una cu abur uscat duşuri, şi la etaj o sală cu paturi şi pături unde puteai să te odihneşti. La parter mai era, o încăpere mai mare cu mese şi scaune unde puteai să comanzi de la un ghişeu, a unui bufet T.A.P.L. ceva de băut sau ceva mîncare rece. Tot acolo era un cîntar alb metalic.

Frizeria de la parter avea două  sau trei scaune, dar mai era o sală mică de masaj şi pedichiură şi bineînţeles personalul aferent. Pedichiuriştii umblau peste tot cu cutia lor de lemn în care îşi ţineau ustensilele. În baia cumună nu aveai probleme cu nimeni. Puteai să stai de dimineaţa pînă seara. Dar cine voia să facă asta? Eu nu. De multe ori stăteam şi doă ore la rînd numai să nu dau ochii cu boşorogii de la comun. Era un teren cam ciudat pentru un băiat de 8 ani. Şi era prea cald, ceea ce nu îmi plăcea. De obicei era mare aglomeraţie sîmbata şi vinerea. Pe atunci în Arad existau foarte puţine blocuri şi clădiri mai vechi cu încălzire centrală, aşa că mai toată lumea, proletariatul, dar şi intelectualii se ducea pentru o baie bună la baia oraşului. Ăsta era nivelul nostru de trai. Erau familii la care care intrau bărbaţii (tatăl, fii) într-o baie, femeile (mama, surorile) în alta. Băiaşa lua cam un leu bacşiş de fiecare uşă deschisă. Într-o zi aglomerată făcea peste 100 de lei, ceea ce era foarte mult. Mai ales că bacşişul era înfierat ca o practică a vechiului regim şi trebuia extirpat.

Înt-o dimineaţa m-am dus şi eu cu tata la baie şi m-a „convins” să mergem la comun. Ne-am îmbăiat, am stat puţin să ne „aburim” şi apoi transfiguraţi în senator senior şi senator junior am poposit la bufet. Tata a găsit imediat cu cine să stea de vorbă. Nu mai ţin minte cine era, dar ei doi discutau ca de la egal la egal la masa noastră. Mi-am rotit privirea prin sală, era cam de şase pe şase, poate nu chiar patrată. Erau prezenţi cam şase-şapte, hai să zicem zece „senatori”. Asta cu tot cu plebeul de la ghişeu. Am rămas cu ochii în ochii unui individ de circa 50 de ani undeva peste masa noastră, într-un unghi de vreo 15-20 de grade spre stînga. Era cel puţin pe la patru metri distanţă. În toată sala nu exista alt copil. Mă privea cu capul înclinat în jos, uşor pieziş, stînd pe cîntar. Nu dădea impresia că ar fi fost incomodat sau deranjat de ceva anume sau de cineva anume.

În acel moment am primit comanda să mă ridic, să mă duc direct la el şi să îl cîntăresc. Nu, nu s-a rostit nici un cuvînt, nu s-a schiţat nici cel mai mic gest. Nu a existat niciun fel de body-language. Privirea sa extrem de pătrunzătore îmi comunica totul. Urma să mă ridic de pe scaun, să mă duc la el. Nu trebuia să îl întreb ce voia. Ştiam precis. Trebuia să îl cîntăresc. Nu avea nevoie de „ajutorul” meu, ci îmi poruncea să fac ceea ce el voia. Eram speriat, aproape înfricoşat. Am simţit ceva ce nu mai simţisem vreotdată. Ceva rece, dur, imposibil de rezistat. Nu am înţeles ce era. Nu ştiam ce mi se întîmpla. Probabil eram hipnotizat. Totuşi, eram cît se poate de lucid. Îmi era frică, dacă nu groază. Nu ştiu exact ce s-a întîmplat în momentul următor, dar cumva eye-contactul s-a rupt. Am scăpat de imperativul chemării lui. Am schimbat cîteva cuvinte cu tatăl meu şi apoi m-am uitat din nou la acel bărbat în vîrstă. Privirea i s-a schimbat. Stătea de vorbă cu cineva. A lăsat ochii în jos ca şi cînd nimic din ceea ce am experimentat nu s-a întîmplat cu adevărat. Am avut doar impresia? Nu cred.

Cîţiva ani mai tărziu…

Cold war sau Războiul rece al baptiştilor din România (1/6)


Războiul rece este un război nedeclarat, ascuns, fără declaraţii oficiale, fără mişcări de trupe la vedere. Se fac manevre pentru ca adversarul să aibă impresia că este atacat, dar totul este o maimuţăreală. Zvonurile constituie unul dintre cele mai folosite mijloace de inducere în eroare a adversarului. Dar în acelaşi timp ele constituie, atunci cînd au efect, cea mai ieftină şi eficientă momeală. Din cînd în cînd părţile emit declaraţii în care se acuză reciproc de vreun incident. Dacă au loc pierderi, nimeni nu recunoaşte nimic sau în cel mai bun caz incidentul a fost o provocare a părţii adverse. Am putea să spunem că războiul rece e un fel de teatru stresant, foarte scump, dar fără prea multe efecte.

Astfel caracterizat războiul rece, putem trage concluzia, înainte de a proba cu dovezi, că baptiştii din România duc un adevărat război rece? Dar împotriva cui este el îndreptat? În primul rînd el este îndreptat împotriva Satanei. În al doilea rînd el este războiul lor împotriva lor. Dar în acest ultim caz războiul este şi mai complicat.

Să vedem dacă putem dovedi că baptiştii duc un război rece împotriva Satanei. Este extrem de uşor de dovedit: baptiştii nu duc război direct, „cald” sau fierbinte împotriva Împărăţiei întunerecului. Dacă ar duce s-ar vedea, s-ar simţi, ar exista pierderi şi de o parte şi de alta. Ar exista  o mobilizare şi am fi cu toţii, cel puţin cei apţi să ţină o armă în mînă, pe poziţii. Am vedea efecte: dracii ar fugi sau ar tremura sau ne-ar ataca şi asta ne-ar face să reacţionăm. Dar, dracii parcă au dispărut! Noi ne vedem de şcoli, grădiniţe, şcoli, fundaţii, şcoli, asociaţii, şcoli, magazine, şcoli, fanfare, coruri, plimbări prin alte biserici, întruniri cu fraţii, cu copiii, cu mamele, cu căţeii şi purceii şi de şcoli. Chiar şi eu. Ce e de făcut?

Un baptist normal ar zice că pentru a începe un adevărat război trebuie să te înarmezi întîi. Apoi trebuie să îţi stabileşti strategia, tactica şi în cele din urmă să ataci. Ok. Am înţeles. Am făcut toate astea. Atunci rămîne probabil un singur lucru: cînd o să atac?

Alternativa romanului lui Jules Verne «Căpitan la 15 ani» în Republica Socialistă România: muncă voluntară pe şantierul de îmbunătăţiri funciare (3)


– Sigur, să se închidă geamurile, că tot intră ţânţarii.

– Las că te ţânţăresc eu! – a fost replica profului scos din parametri. S-a instalat o linişte şi mai apăsătoare. În acel moment, îşi face intrarea cu o faţă radiaosă Mureşan Dumitru, fiul directorului tehnic de la Fabrica de vagoane din Arad, poreclit Muri. Cu săpuniera într-o mînă şi cu prosopul în cealaltă, incitat de liniştea înmormîntală,  ne somă:

– Bau!!!

Colegul nostru care plecase la spălător înainte de incident şi care habar n-avea ce se întîmplase. Pentru el liniştea din dormitor era nefirească. Întreg dormitorul a erupt instantaneu îmntr-o explozie colosală de hohote de râs. Şaptezeci de ha-ha-ha-uri pe toate tonurile posibile, însoţite de gesturi şi care mai de care mai variate şi semnificative. Proful execută un la stînga-mprejur şi dispăru. De ciudă se încuie cu sticla de tărie în cămăruţa sa, până a doua zi dimineaţa.

A doua zi mergem la făcut baie: Kovalcsik Norberth, Zsivajnovits Carol şi cu mine. Ne ştiam din generală. Cu Norbi fusesem coleg de clasă din clasa I, cu Coarci, dintr-a patra. Era total cînd ajungeau profii în catalog la numele lui. Unul singur a ştiut cum să îl citească. Am găsit un canal de irigaţie îngust şi mai puţin adânc cu fundul nisipos. Cu nişte traverse găsite la faţa locului am făcut un mic baraj să creştem nivelul apei care curgea destul de repede şi să oprim toate murdăriile ce pluteau la suprafaţă. Scufundaţi în apa verde, dar caldă scotocim fundul canalului în vreme ce ne şi spălăm. Dăm peste nişte cartuşe de 7,62 intacte. Fascinaţi, împărţim cartuşele. Fabulăm asupra sursei: din război, dar nu arată prea vechi. Poate canalele de irigaţie pline cu apă nu erau altceva decît şanţuri …anti-tanc. Poate.

Ne întoarcem îmbăiaţi, inarmaţi şi destul de veseli pentru a mânca cina şi a bea un ceai mizer din borcanele de 400 de grame ce ne ţineau loc de căni. A doua zi era sâmbătă, zi scurtă şi după ce camioanele ne-au dus la marginea Aradului, am luat tramvaiul şi m-am pomenit în patul de acasă. Aproape inutil să mai spun că nu mai puteam dormi pe spate: ardea prea tare. Dar ce mai conta, eram acasă. Duminica a trecut ca un vis şi luni dimineaţa eram din nou la marginea oraşului aşteptând camionul. Ne-am revăzut parcă mai entuziasmaţi decât ne-am despărţit. Ce mai conta la 15 ani! Odată ajunşi pe şantier, am reînceput joaca de-a taluzarea. Norocul a dat peste noi după două zile când a început să plouă. A ţinut-o aşa încă două zile, iar a treia zi ne-au trimis acasă, că era prea mare paguba dacă ne mai dădeau şi de mâncare. N-am mai revenit pentru că solul era prea îmbibat cu apă ca să mai lucrăm. Pămîntul mustea de apă. Nu e rău să plouă vara!

Aşa s-a terminat munca nostră volu-musai la taluzarea canalelor de irigaţie din apropierea graniţei cu Ungaria, canale ce semănau cam tare a şanţuri anti-tanc. Visul de a comanda o corabie la 15 ani s-a sfîrşit înainte de a începe. În afară de asta, păcat că Zsivajnovits ne-a părăsit înainte de a termina liceul. S-a retras după ce i s-a descoperit o serioasă problemă coronariană. Unde mai pui că făcea judo de performanţă! Trupul i se odihneşte în cimitirul Eternitatea. După ce am terminat liceul Mureşan a murit într-un banal accident de maşină, aproape de Arad, pe cînd se ducea la o competiţie de porumbei călători. Norbi trăieşte de mulţi ani în Germania.

Conjugarea verbului „a găsi”: între micro şi macro (2)


În urmă cu cîţiva ani Al Quaida a lovit America. America nu s-a mulţumit să îi găsescă soldaţii la ea acasă, ci s-a dus să îi caute în Afganistan. Ştiau ei ce ştiau. Au bombardat Afganistanul pe care cu puţin în urmă tot America l-a înarmat să lupte împotriva sovieticilor. Şi l-a bombardat temeinic. Apoi au invadat Afganistanul ca să îi găsească şi să îi anihileze pe talibani şi pe membrii Al Quaida ce se aflau pe teritoriul său. Se presupunea că erau foarte mulţi ce voiau să moară cu americanii de gît. I-au căutat, dar nu prea i-au găsit. Cel mai căutat a fost Osama Ben Laden. Inutil să mai menţionez ceea ce cu toţii ştim: încă nu l-a găsit nimeni. Ce bine era dacă îl găseau şi se termina circul! Dar  n-a fost aşa de simplu. Aici micro s-a întîlnit cu macro. Pe de o parte individul, pe de altă parte statul. Şi ce stat! A cîştigat micro ce tindea să fie macro: Osama cu Al Quaida. Cu toate că spune că a cîştigat, America şi soldaţii ei n-au găsit ceea ce au căutat. Cred că se poate spune că a pierdut. Oare nu cumva toată afacerea asta se situează dincolo de percepţia obişnuită a individului vis-avis de teoria conspiraţiei?  

Păcat că nu l-au găsit pe Ben Laden, mare păcat! Dacă îl găseau nu mai era nevoie să atace Irakul. Americanii, întreaga alianţă ar fi vrut să găsească „arme de nimicire în masă”, adică arme atomice. Irakul a fost atacat a doua oară, a fost bombardat mai ceva ca Afganistanul, că cel puţin aici au avut ce să bombardeze. Apoi a fost invadat. Bush a zis că pericolul e mare şi armele se vor găsi. Pînă la urmă nu au găsit armele, dar l-au găsit pe Saddam, cu toate că s-a ascuns.

Cu tot respectul faţă de forţa militară a Americii, faţă de cei ce au căzut la datorie, scenariul seamănă cu cel a unui film poliţist prost, unde în lipsa dovezilor se încearcă plantarea unora false. Oricînd şi oricui. Ce mai contează? Scopul (bun) scuză mijloacele (rele)!

Dar revenind la teoria conspiraţiei, la cheltuielile enorme cauzate de întreţinerea unei armate ce nu se aprovizionează local, mă gîndesc încă la ceva: oare toată afacerea asta nu este cumva inspirată, dacă nu cumva orchestrată şi folosită de Rusia? Cine voia să plătească o poliţă Americii? Rusia! Pentru ce? Chiar pentru Afganistan! Chiar şi pentru Irak unde îşi vindeau armamentul. Cu foarte puţină imaginaţie o să ne putem închipui cum America slăbită de război va schimba macazul. Dar în ce direcţie? Şi cînd? Şi cine îi va lua locul?