Întîmplări ciudate (2)


Dacă ne gîndim bine fiecare dintre noi îşi aduce aminte de cel puţin o „întîmplare ciudată”. Prima care am trăit-o era pe vremea cînd în Arad funcţiona Baia comunală, Simoy. Era o clădire cu un punct termic propriu, cu văni de marmură adînci, în încăperi de circa 12 metri pătraţi. Plăteai un bilet, parcă patru lei. Cînd suna cineva care terminase baia, femeile care deserveau locul deschideau uşa de metal cu un şperaclu lung si solid şi intrai. Ţi se dădeau două cearceafuri. Înăuntru aveai o sfoară de care dacă trăgeai declanşai soneria şi la capătul coridorului pe un panou apărea numărul băii. Erau cam 20 pe fiecare latură a clădirii. Te lasă cam 30 de minute, după care erai atenţionat cu o bătaie în uşă că ar cam trebui să termini. Băiaşa se asigura că vana ţi-e spălată şi că eşti încuiat.

Exista o caserie, unde lucra mama unui coleg de clasă, o frizerie şi încă ceva. Aceasta era baia comună. O zi pentru bărbaţi, alta pentru femei. Plăteai acelaşi bilet şi intrai. Îţi lăsai hainele la garderobă, primeai un petec cu care iţi mascai anumite părţi mai importante ale corpului şi un cearceaf. Dacă voiai al doilea după ce te ştergeai, îi dădeai tipului cu cearceafurile un leu, neoficial, şi primeai al doilea cearceaf, în care te înfăşureai ca într-o togă. Ca urmare baia era plină de senatori romani. O tempora! Existau mai multe feluri de bazine: cu apă caldă, cu rece, o încăpere cu abur fiebinte şi una cu abur uscat duşuri, şi la etaj o sală cu paturi şi pături unde puteai să te odihneşti. La parter mai era, o încăpere mai mare cu mese şi scaune unde puteai să comanzi de la un ghişeu, a unui bufet T.A.P.L. ceva de băut sau ceva mîncare rece. Tot acolo era un cîntar alb metalic.

Frizeria de la parter avea două  sau trei scaune, dar mai era o sală mică de masaj şi pedichiură şi bineînţeles personalul aferent. Pedichiuriştii umblau peste tot cu cutia lor de lemn în care îşi ţineau ustensilele. În baia cumună nu aveai probleme cu nimeni. Puteai să stai de dimineaţa pînă seara. Dar cine voia să facă asta? Eu nu. De multe ori stăteam şi doă ore la rînd numai să nu dau ochii cu boşorogii de la comun. Era un teren cam ciudat pentru un băiat de 8 ani. Şi era prea cald, ceea ce nu îmi plăcea. De obicei era mare aglomeraţie sîmbata şi vinerea. Pe atunci în Arad existau foarte puţine blocuri şi clădiri mai vechi cu încălzire centrală, aşa că mai toată lumea, proletariatul, dar şi intelectualii se ducea pentru o baie bună la baia oraşului. Ăsta era nivelul nostru de trai. Erau familii la care care intrau bărbaţii (tatăl, fii) într-o baie, femeile (mama, surorile) în alta. Băiaşa lua cam un leu bacşiş de fiecare uşă deschisă. Într-o zi aglomerată făcea peste 100 de lei, ceea ce era foarte mult. Mai ales că bacşişul era înfierat ca o practică a vechiului regim şi trebuia extirpat.

Înt-o dimineaţa m-am dus şi eu cu tata la baie şi m-a „convins” să mergem la comun. Ne-am îmbăiat, am stat puţin să ne „aburim” şi apoi transfiguraţi în senator senior şi senator junior am poposit la bufet. Tata a găsit imediat cu cine să stea de vorbă. Nu mai ţin minte cine era, dar ei doi discutau ca de la egal la egal la masa noastră. Mi-am rotit privirea prin sală, era cam de şase pe şase, poate nu chiar patrată. Erau prezenţi cam şase-şapte, hai să zicem zece „senatori”. Asta cu tot cu plebeul de la ghişeu. Am rămas cu ochii în ochii unui individ de circa 50 de ani undeva peste masa noastră, într-un unghi de vreo 15-20 de grade spre stînga. Era cel puţin pe la patru metri distanţă. În toată sala nu exista alt copil. Mă privea cu capul înclinat în jos, uşor pieziş, stînd pe cîntar. Nu dădea impresia că ar fi fost incomodat sau deranjat de ceva anume sau de cineva anume.

În acel moment am primit comanda să mă ridic, să mă duc direct la el şi să îl cîntăresc. Nu, nu s-a rostit nici un cuvînt, nu s-a schiţat nici cel mai mic gest. Nu a existat niciun fel de body-language. Privirea sa extrem de pătrunzătore îmi comunica totul. Urma să mă ridic de pe scaun, să mă duc la el. Nu trebuia să îl întreb ce voia. Ştiam precis. Trebuia să îl cîntăresc. Nu avea nevoie de „ajutorul” meu, ci îmi poruncea să fac ceea ce el voia. Eram speriat, aproape înfricoşat. Am simţit ceva ce nu mai simţisem vreotdată. Ceva rece, dur, imposibil de rezistat. Nu am înţeles ce era. Nu ştiam ce mi se întîmpla. Probabil eram hipnotizat. Totuşi, eram cît se poate de lucid. Îmi era frică, dacă nu groază. Nu ştiu exact ce s-a întîmplat în momentul următor, dar cumva eye-contactul s-a rupt. Am scăpat de imperativul chemării lui. Am schimbat cîteva cuvinte cu tatăl meu şi apoi m-am uitat din nou la acel bărbat în vîrstă. Privirea i s-a schimbat. Stătea de vorbă cu cineva. A lăsat ochii în jos ca şi cînd nimic din ceea ce am experimentat nu s-a întîmplat cu adevărat. Am avut doar impresia? Nu cred.

Cîţiva ani mai tărziu…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s