Publicaţiile copilăriei (1)



Cum tata era ceferist şi toată familia citea înainte de a împlini eu şapte ani, adică de a merge la şcoală, toţi aveam fişe la biblioteca de la Clubul CFR Arad. Acesta se găsea pe strada Cloşca, o stradă foarte liniştită din centru. Se învecina cu Casa copilului, de fapt casa „băieţilor” căci numai băieţi erau acolo. Cîteodată, cînd îi mai aşteptam pe ai mei să îşi găsescă cărţi, îi priveam. Preferam să mă adăpostesc în spatele ferestrei. Nimeni nu zîmbea. De multe ori se băteau. Cei mari, cam de 12 ani îi băteau pe cei mici, aparent fără motiv. Toţi aveau uniforme. Toţi erau tunşi la fel, de cele mai multe ori zero. Mai toţi aveau o privire sălbatică. Toţi, fără excepţie erau slabi. Era o gălăgie în curtea lor ca un vuiet continuu. Poarta era ferecată. Dacă mă vedeau în curtea clubului aveam parte de atenţia lor specială. Nu că aş fi dorit. Eram doar o victimă relativ accesibilă.

Tot în acea perioadă am apărut într-un articol din ziarul local „Flacăra Roşie”. Eram cititor fruntaş, împreună cu cei din familia mea. Explicaţia era cît se poate de simplă: pentru a nu exista un dezechilibru în fişe, adică un cititor să ia patru-cinci cărţi şi altul nimic, bibliotecara înregistra cărţile în fişele întregii familii. Aşa că oricare din familia noastră putea duce acasă cîte zece-douăsprezece cărţi. Dar pe lîngă cărţi, la club mai existau şi ziare. Se putea citi în sala de lectură saptămînalul „Magazinul”, ce apărea sîmbăta şi probabil şi altele ce nu mă interesau pe mine la acea vîrstă. Dar din clasa I trebuia ca fiecare elev să facă abonament (era o normă pe clasă) la „Arici-Pogonici” şi/sau la „Luminiţa”. Puteai să faci abonament la şcoală sau acasă. Dacă îl făceai acasă aduceai dovada. Poştaşul nostru avea totdeauna o mănuşă neagră pe mîna stîngă. Era un tip cam la cincizeci de ani, cărunt şi foarte calm şi tăcut. Avea o tolbă tradiţională şi pe lîngă scrisori, ilustrate sau abonamentele la ziare şi reviste mai avea timbre, plicuri cu timbre pentru colecţie, dar la el plăteai şi abonamentul la radio (şi mai tîrziu la televizor), ce era trimestrial. Arici Pogonici era format A5, iar Luminiţa A4, ambele cu latura mare pe orizontală. Ilustraţiile cele mai frumoase erau cele semnate de Coca Creţoiu. Erau fel de fel de poveşti, întîmplări cu animale, jocuri, poezii, ghicitori. Una dintre poveşti ele era Prinţişorul Fir-de-Aţă. Alta era cu o cursă auto a animalelor. Existau desene la care trebuia să găseşti diferenţele, etc. La sfîrşit de an mama cosea toate numerele astfel că aveam o colecţie de Arici Pogonici. Pentru cei puţin mai mari exista revista „Cravata roşie” şi ziarul „Scînteia pionierului”. La Cravata m-am abonat prin clasa a V-a. La Scînteia pionierului era abonată sora mea, cu ceva timp înainte că era mai mare cu şase ani. Nu îmi aduc aminte de prea multe din publicaţiile astea. Dar îmi aduc foarte bine că verişoara mea primară de la Pecica, Alina avea acasă o colecţie de Vaillant. Era format mare, cît un ziar obişnuit, color, şi de fiecare dată cînd mergeam la ei în vizită, dacă mă întrebau ce voiam, o ceream. Mă prăpădeam de rîs, chiar dacă pînă în clasa a IV-a nu ştiam o boabă de franceză. Cîteodată rădeam cu gura pînă la urechi, fără ca să scot vreun zgomot, încît îi enervam pe cei mari. Ton-Ton, Pif, Hercule şi alţi eroi mă făceau să rîd de numa-numa. Din clasa a v-a am început să vînez împreună cu un coleg Pifurile la chioşcuri. Erau 4.25 lei. Cîteodată luam la rînd toate chioşcurile din centru. Vînzătoarele erau exasperate. Dar nu le iertam pentru că minţeau cu neruşinare. La ora 10 nu a sosit. La 10 şi un sfert dispăruse. Dar eu le filam, era clar că le puseseră deoparte pentru altcineva. Mai dădeam de cîte un Roudoudou şi Riquiqui, dar nu erau aşa hazoase.

Mai ţin minte că de ziua mea, pe la şapte-opt ani, tata mi-a făcut cadou o revistă Uniunea Sovietică, în care era prezentat contructorul de avioane Tupolev. Era o revistă groasă, plină de poze, chiar şi color, hîrtie groasă velină. În fiecare număr exista cel puţin o reproducere a unei picturi clasice aflate în muzeele din URSS. Cînd am văzut toate avioanele alea, de la primul biplan, la Tu 104, am hotărît să mă fac „constructor de avioane”. Ca Tupolev.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s