Dear Sir, Drop dead!


To the Bishop of Ely, who had failed to take note of a royal suggestion, from Elisabeth I

„You know what you were before I made you what you are now. If you do not immediately comply with my request, I will unfrock you, by God.”

Cum am cunoscut-o pe Tanti Milly (2)


Nu am mai avut permisul suspendat, aşa că m-a consolat rapid. Era profesionist: el îl avea mai mult suspendat decît ne. Cum poate să stea un carnet de conducere românesc suspendat şase săptămîni? Doar nu o fi învăţat ioga şi levitaţie în Nepal!

Introbăgăm în casă mobila, aragazul, frigiderul şi copilul personal. Trecuse de ora zece. Încuiem cam tot ce e de încuiat, mai puţin mîţa pe care o degajăm cu un şut bine plasat acolo unde coada este mai groasă prin uşa întredeschisă şi ne punem pe sforăit. Odată cu casa am moştenit şi un cîine negru, talie mijlocie, păr mare, lucios, coadă sănătoasă. Lanţul era cam ruginit! Ce să sforăi! N-am putut dormi toată noaptea. Afară se auzea un scîrţîit aproape continuu. Am deschis fereastra, că dacă deschideam uşa, iar ne invada mîţa şi ar fi trebuit să cotrobăim după ea tot restul nopţii ca s-o capturăm. Ce putea scîrţii afară? Vreo fantomă cu lanţ cu bilă din Piful copilăriei? Aş! De unde? De fapt am constat că scîrţîitul este alternativ, pe două voci.

Semăna cu Trio Grigoriu,
dar dacă mă gîndesc mai bine semăna cu Giani Morandi

în duet cu surorile Kesler.

Ne-am prins destul de rapid, pe la ora două dimineaţa, de unde provenea scîrţîitul pe două tonuri: cînd scîrţîia lanţul cîinelui, cînd scîrţia cîinele. Lanţul că nu era uns, iar cîinele, probabil de foame, că nu i-am dat nimic de mîncare toată noaptea. Am închis fereastra, ne-am culcat. Au început nişte zgomote suspecte în casă. Ceva se mişca prin cameră. Am căscat ochii, degeaba! Am căscat gura, nu am prins nimic. Am mişcat mîna, tot aşa. „Ce se mişca” nu avea habar de ochii mei, de gura mea, de mîna mea. Parcă nu existam. Parcă aş fi fost omul invizibil. Păi normal, că era cam întunerec. Dar zgomotele se amplificară şi am putut în final să le localizez. Veneau de sub noi, de sub pat. Aprind lumina. Adică apăs pe comutatorul electric şi filamentul becului ce atîrna din tavan, devine incandescent şi luminează. Zgomotul amuţeşte. Încerc ca tot omul cu frică de Dumnezeu, într-o casă nouă să văd ce e sub pat.

Aveam impresia ca trăiam un deja-vu al copilăriei mele cînd făceam o săritură uriaşă pentru a ateriza în pat înainte de culcare, ca nu cumva să mă prindă de picior „cine era sub pat”. Poate era împlinirea tip self-fălfild profesii, a celor spuse de mătuşa mea dinspre tată, căsătorită cu unchiul meu, ce în zona Apusenilor i se spune unchioaia. Mi-a spus pe cînd împlineam patru anişori: „Măi băiete, ce ţi-aş face eu de-ai fi tu copilul meu!” – sau ceva asemănător… Sau poate că i-a spus-o lui Ion a lu Rogozanu, de venea pă bicicletă de la birt. Ei, ce mai contează că a trecut cam multişor de-atunci.

Nu, nu e adevărat, nu îmi era frică, (nici atunci, nici acum) că doar făcusem armata, trăsesem la revoluţie (dar nu în cine trebuia, şi uite că s-a umplut parlamentul de ei!) şi mai trăsesem în urmă cu două zile un loz în plic, dar nu fusese cîştigător. Pagubă-n şompinion! Dar acum, era ceva ce făcuse zgomot domle de nu puteam dormi, nici eu, nici consoarta personală. Să stingem becul (vorba vine, de fapt întrerupeam fluxul de curent electric generat de la o centrală la fel de electrică, ce trecea prin filamentul becului, ce… filament, lumină, jumătate particulă, juma undă… ştiţi dvs!) că poate nu mai face. Zis şi făcut. Am făcut noi asta, dar a făcut şi chestia aia ce făcea mai înainte, adică larmă.

Repetăm procedura. Deja mă vedeam secretar de partid pe intreprindere, dînd îndemnuri oamenilor muncii: mai încercăm o dată tovarăşi, poate de data asta merge! Îmi lipsea numai halatul şi carnetul de partid, în rest aveam de toate. Îmi mai lipsea însă inspiraţia. Totuşi, luîndu-mi instantaneu pulsul de la mîna dreaptă (că eram stîngaci) şi punîndu-mi-l la mîna stîngă lîngă ceasul de mînă, am constatat că aveam expiraţia normală şi mi-am dat seama cît de mult contează asta pe timp de noapte. În acel moment mi-a revenit inspiraţia. L-am binecuvîntat în gînd pe Moş Ageu, fostul meu prof de muzică din clasă a V-a ce m-a învăţat să ciulesc urechile şi să prind melodia. Era clar. Melodia era compusă în fa minor, era un alegro, ma non tropo, dacă nu chiar un andante vivace. Maestre, muzica! Aveam vietăţi subpodelene, nu subpămîntene. Erau şoareci. Alergau pe sub podele de parcă reeditau cursa lui Fitipaldi la Monza cînd devenise campion mondial. Măi, şoarecii ăştia se uitau la televizor nu glumă! Am dat cu pumnul în podea. Nimic. Am dat cu piciorul, s-a crăpat podeaua.

Am sărit cu amîndouă picioarele, podelele au luat-o în jos şi s-au blocat sub nivelul pragului de la cameră. În aceal moment critic şi fatidic, am fost victima (io?) unui potop post-deluvian de grad interplanetar: nu unul, nu doi, ci trei (TREI!!!) şoricei o zbughiră dinspre prag spre mine. Am putut să mă feresc de primul şi al doilea aidoma lui Neo din Matrix de gloanţele matricienilor. Eram aproape căzut pe spate, cînd în filmul de groază ce se derula cu încetinitorul un al treilea şoricel îmi intră (vorba vine!), mai degrabă se înfipse cu boticul minuscul şi tremurător, cu mustăţile lui cu tot, cu codiţa arcuindă ce îi depăşise urechiuşele, exact sub papucul din piciorul meu drept. Acum eram din nou dreptaci. Colac peste pupăză, sau în versiunea rurală actuală, şobolan peste şoarece, din deschizătura cauzată de deplasarea podelei se năpusti pe urmele şoriceilor un ditamai şobolanul, de mîţa mea încuiată afară fugi de nu am găsit-o trei zile, că tot nu am căutat-o. Şocul şobolanului şovăi şăgalnic şalele-mi, şi-n şiragul şurluitor şerpuind şmenos şoarecii şicanară şmenul. Şvedeţi, ştiu şfranceză! Am dat în bîlbîială.

Atunci cineva bătu în poartă. De trei ori. Cine putea fi la ora aceea? Hingherii! Bine ar fi fost. I-aş fi pupat pe dinţi.

Apocalipsa din 2012 – interpretare eronată a inscripţiilor Maya


Ne-am liniştit. Putem să ne vedem de treabă. După alinierea planetelor din anii 80, anxietatea produsă de trecerea la anul 2000, am scăpat şi de 2012.

Aşteptăm cu teamă 2022 şi 2222. Mă tot gîndesc ce să fac pînă atunci.

Poate să mă îngrijorez. A, nu! Pentru asta am scris Călăuzire, îndrumare sau şansă (5). În curînd!

Eu fur, tu furi, el moare de foame. Noi furăm, voi furaţi, lor le ia „statul” banii sau pămîntul. Sau amîndouă!


Pe Mediafax a apărut ştirea cum că „Persoanelor care au terenuri agricole, dar nu le folosesc, ar trebui penalizate, a declarat ministrul Finanţelor Publice, Sebastian Vlădescu, prezent la deschiderea şedinţei de marţi a Bursei de Valori Bucureşti.”

Aceasta nu este o idee nouă. Ea a fost vehiculată şi în urmă cu circa zece ani. Dar atunci erau alţii la putere.

Am stat de vorbă cu un agricultor serios. Cînd mi-a spus cît cheltuie să cultive un hectar de pămînt arabil, m-am crucit. Şi vă rog să mă credeţi că nu mă crucesc prea des, nici nu sunt superstiţios din fire. Prietenul meu cheltuia destul de mult, cu toate că cultiva o suprafaţă mare şi folosea mijloace moderne şi competitive pentru pregătirea terenului şi pentru recoltare.  

Oare ce vrea domnul ministru, respectiv „statul” român de la cei ce au pămînt şi nu îl cultivă?

Nu îmi pasă de cei ce au cumpărat pămînt şi vor să îl revîndă atunci cînd îi va creşte preţul. În schimb, îmi pasă de urmaşii ţăranilor români, cărora statul comunist le-a confiscat pămîntul, care le-a confiscat semănătorile, tractorul sau chiar caii şi căruţa. Aceştia au plătit cu vîrf şi îndesat jaful legal al „statului” muncitorilor şi ţăranilor. După 1989 unii dintre cei păgubiţi, dacă mai erau înviaţă, sau urmaşii acestora au primit pămîntul înapoi: vie, ogor, livadă. Chiar şi pădure. Plus o vacă sau ceva cu care au „intrat” de bună voie în colectiv. Dar majoritatea urmaşilor ţăranilor jefuiţi de statul comunist nu au primit înapoi foloasele trase de acest stat samavolnic de pe urma folosirii pămîntului, maşinilor, animalelor lor. Aş vrea să ştiu la cît se ridică această sumă, ce ar trebui returnată proprietarilor jefuiţi. Poate calculează dl ministru. Ce ar fi să cerem toţi urmaşii ţăranilor români această compensaţie? Să dăm „statul” român în judecată. În plus, această generaţie de urmaşi ai celor jefuiţi cu acte în regulă nu mai puteau fizic sau nu mai ştiau, sau nu mai aveau cu ce să lucreze pămîntul retrocedat. Cei mai mulţi au scăpat de binefacere, aşa că au vîndut aproape pe nimica ceea ce au primit. Aşa s-au îmbogăţit unii care deţin judeţe întregi de pămînt cultivabil. Aşa au pus mîna pe pămîntul ţării străinii încă înainte de a intra România în EU. Acum mai sunt foarte puţini ţărani ce mai deţin pămînt. Cu menţiunea că la mijloacele ce le au, tractor sau cai, semănătoare, combină, le iese foarte scump să cultive pămîntul. Statul nu dă prea multe subvenţii, şi le dă la o anumită suprafaţă de pămînt. Dar preţul de producţie al cerealelor aproape că depăşeşte preţul de achiziţie al cerealelor din Ungaria, de exemplu. Deci, pentru aceşti ţărani nu este rentabil să mai cultive pămîntul sau nu mai este rentabil să cultive „tot” pămîntul care îl deţin în proprietate. Şi aici intervine dl ministru de finanţe, adică „statul” care vrea să îi penalizeze, că n-are ţara bani! Cei care nu au bani să îşi cultive pămîntul să fie amendaţi! Adică dacă nu au bani, să le mai luăm şi banii care nu pot să îi facă! Să îi aducem în starea în care să îşi vîndă (bineînţeles preţurile hectarului de pîmănt va scădea dacă statul va aplica amenzi pentru necultivarea terenurilor) pămîntul pe nimic. Cine va profita? Cei care au bani, chiar dacă nu sunt agricultori. Şi străinii. Şi statul! Statul cui? Al meu? Nu! Al lor! Al dlui ministru, al celorlalţi domni şi doamne care fac valuri ca să poată pescui legal în ape tulburi.

Atenţie ţărani români: vi se va fura pămîntul! Legal!