Fabulă (1)


A fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit… Aşa începeau de obicei poveştile copilăriei noastre. Aş începe şi eu dar mă tem că am trecut de acest stadiu al vieţii. Însă aş vrea să vă spun şi eu o poveste, ceva mai actuală, ceva mai pentru adulţi. Nu vă faceţi probleme, nu schimbaţi postul, nu este o poveste XXX.

Cum mulţi s-au apucat să scrie o istorie, şi cum fiecare este obiectiv sau chiar foarte obiectiv în ceea ce scrie, vreau să scriu şi eu o istorie. În primul rînd, o declar subiectivă, pentru că, ce truda, cum pot să fiu eu obiectiv? În al doilea rînd, o declar a bisericii baptiste, că de alte biserici n-am habar. Deocamdată. Şi în al treilea rînd, şi ultimul, o declar imaginară, ca nu cumva cineva să se simtă lezat. Ba şi mai mult, o să o prezint ca pe o fabulă, pentru ca să fim cu toţii în siguranţă. Eu – că o scriu, ei – că au făcut istoria şi dumneavoastră – că o citiţi. Aşa mi-e frică de comentarii nasoale, de ameninţări cu confiscarea cailor de la bicicletele copiilor, încît, hai să v-o spun verde în faţă, ca la baptiştii romîni, m-am săturat de istorie obiectivă!

Deci, iată prima exprimare. Nu ştiu cîte vor fi, că nu le-am numărat, dar promit că o să mă las de acest obicei doar după ce nu voi mai putea da cu nasu-n taste din cauză că am degetele inflamate de atîta scris. Datorită faptului că istoria mea este imaginară şi subiectivă, m-am introdus şi eu ca martor al evenimentelor.

E drept că în familie aveam şi cîteva oiţe, dar acestea nu mi-au comunicat vestea bună. Aveau în program lucruri mult mai importante. Unul dintre berbeci, un unchi, era ceva predicator, mai mult plecat de acasă. Casa le era vraişte, mirosea a urină de nepoţei, dar ce conta! Mîncarea lor nu avea gust şi mă miram cum de puteau mânca aşa ceva. Normal ei erau oi, eu eram lup. Încă nu ajunsesem la vîrsta comunicării. Bine şi aşa. După un timp am aflat că şi unul dintre mieii berbecului ajunsese pastor la cea mai mare adunare de oi din Arad. Apoi pe la 16 ani am crezut că îmi place să cînt la chitară. Unul dintre berbecii activi din biserică, mi-a promis, mama a vorbit cu el, o chitară, să nu mai dăm bani pe una nouă. L-am aşteptat în faţa intrării din biserică, că înăuntru mirosea prea tare a oaie şi nu am putut suporta. L-am zărit după ceva timp şi l-am contactat, că uitase de mine. Eram doar un mic lup fără importanţă. Era tot numai un zîmbet. A spus să aştept. Am tot aşteptat, am aşteptat, apoi am plecat acasă, în lumea lupilor. Berbecul a uitat de mine. Pariez că dacă tata ar fi fost un lup important n-ar fi uitat!

Dar să încep cu începutul. Nu pot să demarez înainte de a povesti primul meu contact adevărat cu biserica, ca să vă daţi seama de perspectiva mea.

Eram un lup tînăr, de vreo 28 de ani. Eram tare nefericit. Mi-am dat seama că dacă voi continua aşa voi da de dracu. Mă tot zbăteam în blana mea şi chiar am încercat să mi-o schimb, dar mi-am dat seama că năravul se ţinea scai de mine. În cele din urmă am strigat către Domnul. I-am promis că dacă mă va scăpa, mă voi boteza. Nu ştiam eu prea bine ce înseamnă, dar auzisem că unor lupi mai bătrîni le-a reuşit figura: s-au transformat. Ei, stimaţi fraţi şi surori (oiţe şi lupi) lăsaţi răutăţile gratuite! Nu s-au transformat în lupi mari şi frumoşi, ci în oiţe mici şi nevinovate. Zis şi făcut. Am spus o rugăciune, Domnul a intervenit (jur!) şi m-a salvat din starea nenorocită de lup. Însă nu m-am transformat instantaneu în oiţă.

Dar eram într-o stare intermediară. Voiam să fiu oiţă, dar nu ştiam prea bine cum. Atunci am apelat la o oaie cu experienţă care m-a călăuzit pe drumul salvării. Ce e adevărat, e adevărat! Cu ajutorul oaiei respective, o oaie activă în biserică, o oaie cu creierul destupat, aş putea spune o oaie intelectuală sau mai bine spus un berbec intelectual, am ajuns să fiu transformat într-o oiţă mică şi nevinovată. De fapt într-un mieluţ. Era prin anul de graţie 1882. Simţeam că plutesc în noua mea blăniţă.

Eram fericit. Dumnezeu îmi vorbea, mă sfătuia, mă disciplina, mă ducea la ape limpezi şi la păşuni verzi. Nu se vedea nici un lup. Deocamdată. Ba chiar am făcut cunoştiinţă cu alţi mieluşei şi alte mioare şi berbeci pentru că am început să merg la adunare. Era frumos. Mi-am schimbat blăniţa şi am început să îmi schimb şi năravurile. Am învăţat să mă rog şi să cînt. Am învăţat să citesc Biblia şi să am timp de părtăşie cu Domnul, în fiecare dimineaţa. Domnul îmi răspundea la rugăciuni. Nu la toate, dar eram foarte mulţumit. Dumnezeu mă transformase dintr-un lup nenorocit într-un berbecuţ a cărui viaţă avea semnificaţie. Aveam noi prieteni, aveam o nouă direcţie spirituală, viaţa mea avea sens: ştiam de unde vin şi încotro mă îndrept. Mă simţeam iertat de toate păcatele vieţii mele de lup. Mă simţeam bine. Pentru prima dată în viaţă eram împlinit pentru că îl găsisem pe Dumnezeu. Sau mai bine zis, el mă găsise. Ei, ce conta, la vremea aceea eram şi naiv.

Disclaimer: orice asemănare cu oile sau berbecii încă în viaţă nu este pur întîmplătoare, ci intenţioanată.