Tanti Milli iz ă stiudănt! (2)


Tovarăşa Bilinuţă zîmbi, dar probabil că nu trebuia. Băbătia trase la piept cu un gest posesiv, ziarul Scînteia. Tov. Bilinuţă încercă să dreagă situaţia şi îi întinse mîna băbătiei, doar-doar s-o îndura şi i-o da o mînă de ajutor. Ea de jos şi băbătia de sus. Aceasta întinse mîna şi spuse:

– Mili, …a lu Bota. Dumnieta?

– Bilinuţă Carmen, de la Timişoara. Şi adăugă cu un aer oarecum şăgalnic:

– Domnişoară!

După un scurt moment de stînjeneală tovărăşească nedeterminată logistic, adică nimeni nu mai ştia ce să spună sau ce să facă că nu era pe aproape nici un cadru de partid care să dea indicaţii sau să ia iniţiativa, tov. Bilinuţă sări brusc în picioare, la fel de brusc cum şi căzuse.

– Fac un reportaj cu sătenii. Pentru Radio Timişoara. Să spun ţării cum merge cu campania agricolă şi să raportez tovarăşului Cincu care este stadiul. Cînd va ajunge toată recolta în hambarele poporului…

Baba o privea pe tovarăşă cum o privea Irinel Columbeanu pe Monica cînd mîncară francfurteri prăjiţi la Francfurt în pasaj, în picioare, de se duse ei să îşi ia el  maşină şi îl filmară ăia de îl deteră pe post. Mai de mult. Convinsă că încă vorbea româneşte, dar că nu este înţeleasă de săteancă, tov. Bilinuţă încercă să-şi adapteze accentul la respectiva zonă folclorică:

– Da sătienii – şi aici făcu o pauză semnificativă, se uită întrebător la săteancă agitîndu-şi ochii ca şi cînd ar privi peste umărul acesteia, dar nu putea – colectiviştii… indie îs? C-am fost pă cîmp şi n-am văzt pă nima? 

Săteanca noastră întoarse capul în direcţia cu pricina şi întinse mîna spre o direcţie, destul de vagă, dacă ar fi să se fi luat cineva după amplitudinea vibraţiilor membrului mai-sus amintit, undeva în spate.

– Apăi, io am gătat, că m-a ajutat niepoată-me, Sida. Da amu dragă, s-o dus la Căminu cultural. Acle ni…

În acelaşi moment, concomitent şi deodată, de sub Scînteia din 12 octombrie ceva colorat se prelinse şi ateriză aproape fără zgomot la picioarele celor două personaje. Cîinele din curte începu să latre ca lovit de streche. Era o carte roşie pe care tov. Bilinuţa o ridică cu uimire şi citind ce scria pe copertă, o întrebă pe nană Mili:

– Manual de limba engleză pentru clasa V-a.  Editura Didactică, Bucureşti, 1966? Dar dumneavoastră învăţaţi limba engleză?

O lua cu ameţeli.

– Ies mai diă.

– Hat nem igoz! Nu-i adevărat! Nu pot să cred! Nu am auzit bine! Tovarăşei Bilinuţă i se părea că se învîrte prea repede pămîntul, că totul devine de un alb lăptos, aidoma albului de pe drapelul tricolor al republicii. Undeva un motan în călduri începu să miaune. Jalnic!

Continuă interogatoriul, uitînd să repornească magnetofonul oprit în şocul căderii anterioare (sau posterioare).

– Da, unde-s toţi cei ce trebuiau să strîngă recolta, să o …magazie, siloz, …pătule?

– Et ză comiuniti houm! Ăăă, ăasta… – agitîndu-şi mîna cu Scînteia şi încercînd, cu o mină vinovată (vinovată, dar încă nu pe deplin dovedită) să recupereze manualul aproape confiscat –  la Căminu cultural, dragă!

– Nu se poate! Da ce fac acolo?

– Învaţă inglezăştie! – declară emfatic nană Mili.

– Dar recolta – de acum tov. Bilinuţă începu să îşi imagineze feţele tuturor de la radio, de la raion şi de la regiune cînd vor auzi toată conversaţia – recolta, cine o strînge?

– Meibi …ză studenţ!

– Nu se poate!

– Auu tu! – să nu-mi spuie mie Tanti Milly, dacă n-o fi aşe!

 Tov Bilinuţă rupse contactul cu lumea exterioră şi se refugie în lumea sa interioară, undeva departe de o realitate atît de străină. Undeva, într-o altă realitate, un cocoş prinse să măcăie. Nu, era claxonul imeseului.

Fabulă (2)


Şi pe cînd mă simţeam aşa de bine, am cerut să fiu şi cufundat în apă, devenind oficial o mioară cufundată în apă în numele Tatălui, Fiului şi al Duhului Sfînt. Trecutul meu ortodox, n-a rezistat şi s-a topit de parcă n-ar fi existat vreodată. N-am simţit nici un fel de remuşcări. Nici nu aveam de ce, că o oiţă nu re-muşcă. Şi am învăţat toate cele de prin bisericuţa în care mă închinam. Dar am sesizat că existau două feluri de creştinism. Unul era normal, ca în Biblie, mai ales în Noul Testament, dar unul mirosea a vechi, a reguli de tip „nu face asta, nu face aia”. Adică noi oile nu aveam aceleaşi reguli? NU era vorba de libertatea în Cristos? Nu toate oiţele erau ca mine? Nu. Nu aveam voie să intrăm într-un bar. Dar dacă ne era sete? Nu contează. Dacă ne vede o oaie mai slabă şi crede că ne-am dat cu …lupii? Da nu mă duceam eu prin baruri, nici cînd eram lup! Nu contează. Nu e voie să faci aşa ceva, Doamne fereşte! E păcat.

Berbecul care se ocupa de mine, era însă o oaie mai destupată şi mi-a spus (reproduc din memorie): „Chestia cu băutura este o monedă pe care o bat păstorii! Nu găseşti aşa ceva în Biblie” Nu am căutat să văd, dacă e adevărat sau nu, dacă scrie sau nu acolo că nu eram o oaie sugativă. Ca să îmi demonstreze,  mi-a turnat un pic de vin, cam de două degete pe fundul paharului şi am băut împreună. La fel s-a petrecut şi în casa prietenului său, care e păstor acum, la fel ca el. Apoi mi-a povestit cum un berbec important s-a dus la mare cu oile familiale. În drum spre casă s-a oprit la munte, într-o Poiană. În staulul său se făcuse un legămînt ca nimeni să nu mai bea alcool, ca în Vechiul Testament. Au mers la restaurant să mănînce. Se gîndeau să comande şi ceva  vin sau bere, că era cald. Dar a zis: „Dacă mă vede vreo oaie? Oile nu au voie să bea!” Şi n-a comandat. Bravo lui, că după cinci minute apare un berbecuţ din propriu-i staul, aflat în concediu, care-l salută foarte călduros. Acum, era el un fel de Petru iudaizator, dar cel puţin era cu iudaizatorii lui. În rest semăna mai mult cu Pavel. Dar cine mai ştie că a fost demult, acum un secol, prin 1887.

Asta mi-a dat de înţeles că existau două măsuri. Una pentru oile mai speriate, tradiţionale, conservatoare şi legaliste, dar foarte, foarte credicioase şi alta pentru oile normale, cărora nu le e frică de lupi, ba chiar mai dau o raită printre lupi să îi pună la grea încercare. După un timp am înţeles că exista un fel de lege nescrisă, mai ales printre oiţele din a treia sau a patra generaţie. Cred că era secretă, că n-am văzut-o scrisă pe undeva, nici măcar în Biblie. Era valabilă şi la îmbrăcăminte şi blăniţă.  Trebuia să se vadă că eşti oiţă, nu lup. Nu puteai să îţi vopseşti părul cenuşiu, că semănai prea tare a lup. Chestia asta se aplica mai mult oiţelor ce behăiau subţire şi purtau batic. Am obiectat că nu contează părul, ci năravul. Atunci un berbec mai experimentat îmi povesteşte o istorie (cu tîlc): „Într-o zi mă întîlnesc cu sora cutare pe stradă. Era tare vopsită în obraji. Am oprit-o imediat şi am întrebat-o: „Auzi soră dragă, da de ce te dai cu ruj?” No, ca să fiu mîndră! „Da tu soră nu ştii că mîndria merge înaintea căderii?”” A rămas mască. Nu sora, eu!

O altă sursă mai dogmatică i-a mai spus „Dacă vrea să se penseze, n-are decît, dacă nu se acceptă aşa cum a făcut-o Dumnezeu.” Very adînc… Dar într-o zi am păţit-o şi eu. Megeam pe stradă ca o oiţă biruitoare pe bulevardul lupilor-fără-de-scăpare, treceam chiar prin faţa sediului Miliţiei şi Securităţii statului, adică al IGP-ului. Eram cu Biblia sub braţ şi cu pulovărul legat cu mînecile de mijloc, că tocmai dăduse soarele de primăvară. Eram fericit. Îi sfidam pe cei din clădire, pe cei din afara clădirii. Nu mai eram lup! Cînd un berbec maghiar (eram aproape de staulul lor) pe la vreo cinci zeci de ani plus, mă abordează lăudîndu-mă că merg „aşa” cu Biblia, dar că nu îmi stă bine cu pulovărul „aşa”, că „aşa” numai lumea-l poartă. M-am uitat de jur împrejur şi n-am văzut nici o lume cu pulovărul pus ca mine şi i-am comunicat. Nu se aştepta la asta. Nici nu cred că l-am convins. Dar ce-mi păsa mie? Eram o oiţă liberă.

Apoi am avut un şoc şi mai mare cînd într-o zi, fiul păstorului s-a urcat la amvon şi ne-a spus tuturor oiţelor că trebuie să-i aducem pe lupi la biserică să se pocăiască. Mda, yes, course! M-a cam pierdut. Credeam că eu trebuie să le ofer lupilor vestea cea bună, că Dumnezeu a murit pentru ei, că sunt iertaţi, că pot să devină oiţe direct, fără biserică, numai prin credinţi, prin har, prin Isus Cristos, Mijlocitorul în faţa Tatălui şi apoi pot să facă cunoştiinţă cu alte mioare deja transformate, la biserică. Aveam  o impresie greşită. Nu se făcea aşa ceva! Mi se transmitea oficial, de la purtătorul de cuvînt că greşeam amarnic. Ce era de făcut? O oaie cu experienţă, care fusese lup ca mine, îmi puse mîna pe umăr şi mă linişti spunîndu-mi: „Aşa are el impresia!” Am răsuflat uşurat.

Cîndva a venit în vizită la noi la biserică, preşedintele uniunii oiţelor scăldate. Verişoara mea, o oiţă mult mai tradiţională, mi-a spus că e „berbec frumos” (de gustibus…). Păstorul nostru l-a lăudat că a predicat evanghelia şi numai evanghelia. După ceva timp a mai venit un alt preşedinte, un berbec grec ce ne-a anunţat că suntem oiţe baptiste. Că parcă nu avuseseră grijă lupii să ştim ce suntem! Şi cam atît. A, nu! O dată pe an sau de două ori se strîngeau alimente pentru seminar. Zacuscă, gemuri, murături, cîrnat, slănină, etc. Ca să aibă berbecuţii studenţi ce mînca. În naivitatea mea i-am spus berbecului care mă „echipa” că parcă aş vrea să mă duc şi eu la seminar. Mi-a spus să stau bine că nu merită. N-am prea înţeles. Ştia el ce ştia, avea dreptate. Cel puţin în cazul ăsta.

Disclaimer: orice asemănare cu oile sau berbecii încă în viaţă nu este pur întîmplătoare, ci intenţionată. Dar nu uitaţi, este o fabulă, acţiunea ei avînd loc între anul de graţie 1882 şi 1910. Deocamdată. Mărturisesc că nu mărturisesc strîmb, ci totul este adevărat. Dar fabulele, ca şi istoria poate fi interpretată de cine e rău intenţionat. Nu interpretez, povestesc ceea ce am trăit ca oiţă într-o viaţă anterioară.