Fabulă (2)


Şi pe cînd mă simţeam aşa de bine, am cerut să fiu şi cufundat în apă, devenind oficial o mioară cufundată în apă în numele Tatălui, Fiului şi al Duhului Sfînt. Trecutul meu ortodox, n-a rezistat şi s-a topit de parcă n-ar fi existat vreodată. N-am simţit nici un fel de remuşcări. Nici nu aveam de ce, că o oiţă nu re-muşcă. Şi am învăţat toate cele de prin bisericuţa în care mă închinam. Dar am sesizat că existau două feluri de creştinism. Unul era normal, ca în Biblie, mai ales în Noul Testament, dar unul mirosea a vechi, a reguli de tip „nu face asta, nu face aia”. Adică noi oile nu aveam aceleaşi reguli? NU era vorba de libertatea în Cristos? Nu toate oiţele erau ca mine? Nu. Nu aveam voie să intrăm într-un bar. Dar dacă ne era sete? Nu contează. Dacă ne vede o oaie mai slabă şi crede că ne-am dat cu …lupii? Da nu mă duceam eu prin baruri, nici cînd eram lup! Nu contează. Nu e voie să faci aşa ceva, Doamne fereşte! E păcat.

Berbecul care se ocupa de mine, era însă o oaie mai destupată şi mi-a spus (reproduc din memorie): „Chestia cu băutura este o monedă pe care o bat păstorii! Nu găseşti aşa ceva în Biblie” Nu am căutat să văd, dacă e adevărat sau nu, dacă scrie sau nu acolo că nu eram o oaie sugativă. Ca să îmi demonstreze,  mi-a turnat un pic de vin, cam de două degete pe fundul paharului şi am băut împreună. La fel s-a petrecut şi în casa prietenului său, care e păstor acum, la fel ca el. Apoi mi-a povestit cum un berbec important s-a dus la mare cu oile familiale. În drum spre casă s-a oprit la munte, într-o Poiană. În staulul său se făcuse un legămînt ca nimeni să nu mai bea alcool, ca în Vechiul Testament. Au mers la restaurant să mănînce. Se gîndeau să comande şi ceva  vin sau bere, că era cald. Dar a zis: „Dacă mă vede vreo oaie? Oile nu au voie să bea!” Şi n-a comandat. Bravo lui, că după cinci minute apare un berbecuţ din propriu-i staul, aflat în concediu, care-l salută foarte călduros. Acum, era el un fel de Petru iudaizator, dar cel puţin era cu iudaizatorii lui. În rest semăna mai mult cu Pavel. Dar cine mai ştie că a fost demult, acum un secol, prin 1887.

Asta mi-a dat de înţeles că existau două măsuri. Una pentru oile mai speriate, tradiţionale, conservatoare şi legaliste, dar foarte, foarte credicioase şi alta pentru oile normale, cărora nu le e frică de lupi, ba chiar mai dau o raită printre lupi să îi pună la grea încercare. După un timp am înţeles că exista un fel de lege nescrisă, mai ales printre oiţele din a treia sau a patra generaţie. Cred că era secretă, că n-am văzut-o scrisă pe undeva, nici măcar în Biblie. Era valabilă şi la îmbrăcăminte şi blăniţă.  Trebuia să se vadă că eşti oiţă, nu lup. Nu puteai să îţi vopseşti părul cenuşiu, că semănai prea tare a lup. Chestia asta se aplica mai mult oiţelor ce behăiau subţire şi purtau batic. Am obiectat că nu contează părul, ci năravul. Atunci un berbec mai experimentat îmi povesteşte o istorie (cu tîlc): „Într-o zi mă întîlnesc cu sora cutare pe stradă. Era tare vopsită în obraji. Am oprit-o imediat şi am întrebat-o: „Auzi soră dragă, da de ce te dai cu ruj?” No, ca să fiu mîndră! „Da tu soră nu ştii că mîndria merge înaintea căderii?”” A rămas mască. Nu sora, eu!

O altă sursă mai dogmatică i-a mai spus „Dacă vrea să se penseze, n-are decît, dacă nu se acceptă aşa cum a făcut-o Dumnezeu.” Very adînc… Dar într-o zi am păţit-o şi eu. Megeam pe stradă ca o oiţă biruitoare pe bulevardul lupilor-fără-de-scăpare, treceam chiar prin faţa sediului Miliţiei şi Securităţii statului, adică al IGP-ului. Eram cu Biblia sub braţ şi cu pulovărul legat cu mînecile de mijloc, că tocmai dăduse soarele de primăvară. Eram fericit. Îi sfidam pe cei din clădire, pe cei din afara clădirii. Nu mai eram lup! Cînd un berbec maghiar (eram aproape de staulul lor) pe la vreo cinci zeci de ani plus, mă abordează lăudîndu-mă că merg „aşa” cu Biblia, dar că nu îmi stă bine cu pulovărul „aşa”, că „aşa” numai lumea-l poartă. M-am uitat de jur împrejur şi n-am văzut nici o lume cu pulovărul pus ca mine şi i-am comunicat. Nu se aştepta la asta. Nici nu cred că l-am convins. Dar ce-mi păsa mie? Eram o oiţă liberă.

Apoi am avut un şoc şi mai mare cînd într-o zi, fiul păstorului s-a urcat la amvon şi ne-a spus tuturor oiţelor că trebuie să-i aducem pe lupi la biserică să se pocăiască. Mda, yes, course! M-a cam pierdut. Credeam că eu trebuie să le ofer lupilor vestea cea bună, că Dumnezeu a murit pentru ei, că sunt iertaţi, că pot să devină oiţe direct, fără biserică, numai prin credinţi, prin har, prin Isus Cristos, Mijlocitorul în faţa Tatălui şi apoi pot să facă cunoştiinţă cu alte mioare deja transformate, la biserică. Aveam  o impresie greşită. Nu se făcea aşa ceva! Mi se transmitea oficial, de la purtătorul de cuvînt că greşeam amarnic. Ce era de făcut? O oaie cu experienţă, care fusese lup ca mine, îmi puse mîna pe umăr şi mă linişti spunîndu-mi: „Aşa are el impresia!” Am răsuflat uşurat.

Cîndva a venit în vizită la noi la biserică, preşedintele uniunii oiţelor scăldate. Verişoara mea, o oiţă mult mai tradiţională, mi-a spus că e „berbec frumos” (de gustibus…). Păstorul nostru l-a lăudat că a predicat evanghelia şi numai evanghelia. După ceva timp a mai venit un alt preşedinte, un berbec grec ce ne-a anunţat că suntem oiţe baptiste. Că parcă nu avuseseră grijă lupii să ştim ce suntem! Şi cam atît. A, nu! O dată pe an sau de două ori se strîngeau alimente pentru seminar. Zacuscă, gemuri, murături, cîrnat, slănină, etc. Ca să aibă berbecuţii studenţi ce mînca. În naivitatea mea i-am spus berbecului care mă „echipa” că parcă aş vrea să mă duc şi eu la seminar. Mi-a spus să stau bine că nu merită. N-am prea înţeles. Ştia el ce ştia, avea dreptate. Cel puţin în cazul ăsta.

Disclaimer: orice asemănare cu oile sau berbecii încă în viaţă nu este pur întîmplătoare, ci intenţionată. Dar nu uitaţi, este o fabulă, acţiunea ei avînd loc între anul de graţie 1882 şi 1910. Deocamdată. Mărturisesc că nu mărturisesc strîmb, ci totul este adevărat. Dar fabulele, ca şi istoria poate fi interpretată de cine e rău intenţionat. Nu interpretez, povestesc ceea ce am trăit ca oiţă într-o viaţă anterioară.

6 comentarii la “Fabulă (2)

  1. Cred ca trebuia sa adaugi un disclaimer, ca in filme, ca orice asemenare cu realitate este pur intimplatoare. N-as adauga la asta si ca este neintentionata. Exista totusi o porunca in Decalog care are ceva de-a face cu aceasta.

  2. Foarte bine ca iti asumi asemanarile cu realitatea! Isus nu a folosit niciodata vre-un disclaimer si nici nu avea nevoie; nici povestirea de mai sus nu cred ca necesita asa ceva …

  3. Pingback: Din fabulele lui Alex Nădăban « România Evanghelică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s