Cold war (2)


Nu ştiu cum s-a simţit războiul rece pe vremea comuniştilor, că atunci eram eu hot. Dar, îmi aduc aminte că cineva din Arad a spus că la seminar studenţilor li se distrugea personalitatea, apoi cu puţin timp înainte de absolvire, li se umfla eul, pentru că  în scurt timp deveneau păstori. Există un film foarte asemănător cu ceea ce se petrecea la seminar, despre o şcoală de securitate care proceda la fel: în momentul cînd i se punea pe cap chipiul, fostul elev devenea la fel ca cel ce l-a torturat pînă mai ieri pentru a-l depersonaliza şi a-l folosi. Parcă era o metamorfoză: viermişorul-omidă ce se hrănea cu vegetale, era simplul credincios; pupă deveneai atunci cînd intrai în faza de învăţătură (nu mai mîncai nimic), dar te cristalizai şi deveneai cristalidă; şi în faza a III-a te transformai într-un fluturaş cu aripioare de un colorit exotic, ce zburai din floare în floare, căutînd cîte o biserică şi hrănindu-te cu ce era mai bun: cu nectar, hrana zeilor! 

Mi-am dat seama că exista o anumită opoziţie, în cercul unde am fost admis, la păstorii cu seminar, de tipul amintit, spre deosebire de păstorii aleşi de biserică. La prima categorie se putea vedea un anume profesionism în limbaj şi body-language, ce erau cuplate cu un anumit tip de interpretare al Scripturii. Exista şi un anume fel de a exprima anumite cuvinte, dintre care cel mai evident, pentru că se făcea uz de el în exces, era „Dumnezeu” (un duumnezeeu, modulat). Diferenţa dintre profesionişti şi non-profeşionişti era clară. Primii, erau şcoliţi ca păstori şi doar atît. În grupul nostru, dar nu numai, şcolii dela Bucureşti i se spunea în mod derogativ „şcoala profesională de popi” (aluzie la faptul că nu se ridica mai sus de nivelul unei şcoli profesionale, inferioară liceului). Ceilalţi aveau o profesie, nu erau şcoliţi formal (cu mici excepţii) la şcoli teologice, dar (mulţi dintre ei) aveau o facultate făcută la stat şi aveau un alt fel de a fi, de a se exprima, de a atrage. Probabil fapul că citeau şi alt tip de literatură, în afară de Biblie, că proveneau dintr-un mediu intelectual (universitate, politehnică) îi făceau pe aceştia mai atractivi în exprimare, ce contrasta cu limbajul de lemn tipic bisericilor baptiste. Totuşi, în ciuda diferenţei sau a diferenţelor, au existat anumite ocazii cînd cele două tipuri de păstori au conlucrat.

Tot din această diferenţiere a rezultat două tipuri în care cele două categorii catalogau aşa-zisa „intrarea în lucrare.”  În mod tradiţional se „intra” în momentul în care deveneai profesionist. Bănuiesc de unde provine această percepere, dar refuz să fac vreun comentariu acum. Cea de-a doua percepţie (ce părea că are un suport biblic temeinic) se referea doar la „lucrător”  sau „lucrători” (da, recunosc: în contextul socialist al „lucrătorilor” de miliţie, suna ca boala!) ce evoluau de la stadiul de ucenic, la acest stadiu superior şi începeau să îl predice pe Cristos după ce l-au mărturisit, dar rămîneau în domeniul laic, nu era vorba de un job full-time.

Războiul rece era, evident, între profesioniştii controlaţi de uniunea baptistă, de comunitate şi de aparatul de stat prin împuternicit, pe de o parte şi lucrătorii laici pe de altă parte. De remarcat că în unele cazuri aceştia au devenit păstori angajaţi ai anumitor biserici. Dintre lucrătorii sau slujitorii laici, unii erau şcoliţi la şcoli underground şi au fost aleşi diaconi, dar nu erau plătiţi de biserică. Cu toate acestea, această categorie se bucura cîteodată (cel puţin cei pe care îi cunoşteam eu) de sponsorizări din străinătate, venite prin diferite canale, ce nu se găseau sub controlul statului socialist.

Deci, în esenţă, între cele două categorii exista diferenţa pe care Isus Cristos o face cînd vorbeşte despre Păstorul cel bun.