Tony Campolo (2) Povestea lui Agnes


Cea de a doua este povestea lui Agnes pe care o reproduc asa cum se găseşte la http://www.swapmeetdave.com/Bible/Agnes.htm sau o puteţi vedea şi auzi povestită de însuşi Tony Campolo.

În urmă cu cîţiva ani Tony a zburat în Hawaii pentru a participa la o conferinţă.  El povesteşte că s-a cazat la hotel şi a încercat să doarmă. Din păcate ceasul lui biologic îi spunea că este altă oră, aşa că s-a trezit la ora 3:00 a.m.

Afară e întunerec, străzile sunt pusti, lumea doarme dar el este treaz cu maţele chiorăind. Se scoală şi o ia pe străzi să găsească un loc unde poate mînca nişte ochiuri cu şuncă. Totul este închis cu excepţia unei bombe pe o stradă lăturalnică. Intră şi se pune la tejghea. Grăsanul din spatele tejghelei vine şi-l întreabă: „Ce-ţi trăbă?”

Lui Tony îi trece pofta de mîncare, dar vede nişte gogoşi acoperite cu un plastic aşa că cere „O gogoaşă şi o cafea fără zahăr.” Pe cînd îşi molfăia gogoaşa şi îşi sorbea cafeaua la ora 3:30, intră opt sau nouă prostituate ce tocmai ieşiseră din schimbul de noapte şi se instalează fără nici o jenă alături de el. Toni este astfel înghesuit între înjurături şi fum de ţigară. Soarbe cafeaua punîndu-şi în gînd să se facă nevăzut cît mai repede.  Dar Una dintre ele îi spune alteia de cealaltă parte a sa,

„Hei, şti ce? Mîine e ziua mea de naştere. O să împlinesc 39 de ani.” Prietena sa îi răspunde fără menajamente

„Şi ce dacă? Ce ai vrea? Să-ţi organizez o petrecere? Ce? Doar n-ai vrea să îşi iau un tort şi să-ţi cînt „Mulţi ani trăiască?”

„No, lasă, de ce eşti aşa de rea? De ce trebuie să mi-o retezi aşa? N-am spus altceva decît că e ziua mea. N-aştept nimic de la tine. De ce ar trebui să mi se facă o petrecere de ziua mea? N-am avut aşa ceva de cînd m-am născut. De ce ar trebui una acuma?”

Dar cînd  Tony Campolo a auzit asta, s-a decis. A aşteptat pînă cînd toate fetele au plecat şi l-a întrebat pe grasul de la tejghea

„În fiecare noapte vin aici?”

„Îhî,” a răspuns el.

„Ceace era la dreapta mea, vine în fiecare noapte?”

„Îhî,” zise, „aia-i Agnes. Vine aici în fiecare noapte. De ani de zile. Te interesează?”

„Mă interesează că tocmai a zis că mîine e ziua ei. Ce zici? Crezi că am putea să-i organizăm o petrecere aici, mîine?”

Un zîmbet haios apărut pe faţa brăzdată a grasului.

„Super, ar fi grozav. Mi-ar place şi mie.” Se întoarce spre bucătărie şi îi strigă soţiei sale „Ia vino. Tipul ăsta are o idee bună. Mîine e ziua de naştere a lui Agnesşi vrea să-i organizeze o petecere aici.”

Soţia lui şi face apariţia

„Nemaipomenit,” spune. „Şti, Agnes e tipă bună. De fiecare dată încearcă să-i ajute pe alţii da nimeni nu face nimic pentru ea.”

S-au înţeles. Tony a zis că va fi înapoi la 2:30 a doua zi dimineaţa cu poavazarea şi Harry, că aşa-l chema pe om, a spus că va face tortul.

A doua zi dimineaţa la 2:30 Tony e prezent. A adus hîrtie creponată şi a făcut o pancartă mare pe care scria cu litere mari  „La mulţi ani, Agnes!” Au decorat întregul local de la uşă pînă la tejghea şi l-au făcut să arate ca nou. Harry a anunţat toată lumea de pe stradă, aşa că la ora 3:15 era clar că toate prostituatele din Honolulu erau acolo. Gagicile umpleau locul.

La ora 3:30 fix, uşa se deschide larg şi apare Agnes cu prietena ei. Tony i-a pregătit pe toţi aşa că toată lumea era deja pe fază. Au strigat cît au putut de tare „La mulţi ani, Agnes!” Pe Agnes parcă a lovit-o ceva în cap. Era şocată, a rămas cu gura căscată, a început să-i tremure genunchii, aproape a leşinat.

Atunci cînd s-a adus tortul cu lumînările aprinse pe el, s-a pierdut de tot. A început să plîngă cu suspine. Harry, ce nu era deloc obişnuit să vadă o prostituată plîngînd, mormăi fîstîcit:

„Suflă în lumînări, Agnes. Taie tortul.”

Agnes se reculege şi suflă toate lumînările. Toată lumea ţipă de veselie şi stigă,

„Taie tortul, Agnes, taie tortul!”

Dar Agnes se uită lung la tort fără să mai poată să-şi ia ochii de la el şi spune cu o voce din ce în ce mai moale

„Uite ce Harry, ce zici e OK dacă… adică dacă …adică, ce vreau să întreb, e OK dacă păstrez tortul încă ceva timp? E OK dacă nu îl mîncăm acuma?”

Harry nu mai ştia ce să spună aşa că spuse,

„Da sigur, poţi să faci ce vrei. Păstrează tortul. Du-l acasă dacă vrei.”

„A, se poate?” întreabă ea. Apoi priveşte la Tony şi spune, „Stau doar la cîteva case de aici; aş vrea să duc tortul acasă, e OK? Şi vin imediat, pe cuvîntul meu.”

Se dă jos de pe scaunul de bar, îşi ia tortul şi iese cu el de parcă ar fi purtat Sfîntul Graal. Toată lumea o urmăreşte în tăcere şi cînd uşa se închide în urma ei, nimeni nu mai ştie ce să zică şi să facă. Se privesc în tăcere. Apoi se uită la Tony.

Aşa că Tony se urcă pe un scaun şi spune,

„Ce aţi spune dacă ne-am ruga?”

Aşa că iată cum într-o ”bombă” neîncăpătoare, jumătate din prostituatele din Honolulu, la ora 3:30 dimineaţa îl ascultă pe Tony Campolo cum se roagă pentru Agnes, pentru viaţa ei, pentru sănătatea ei şi pentru mîntuirea ei. Tony spunea, „Mă rog ca viaţa ei să fie schimbată şi ca Dumnezeu să-şi arate bunătatea faţă de ea.”

Cînd a terminat, Harry se apleacă spre el şi cu ostilitate în voce îi spune,

„Hei, nu ne-ai spus că eşti predicator. Da’ la ce biserică mergi?”

Într-unul dintre acele rare momente cînd îţi vin pe buze exact cuvintele potrivite pentru acea ocazie, Tony îi răspunde foarte calm,

„Merg la o biserică care organizează petreceri pentru prostituate la ora 3:30 dimineaţa.”

Harry stă un pic pe gînduri şi cu o voce batjocoritoare îi spune:

„Nu-i adevărat. Nu există aşa o biserică. Pentru că dacă ar fi existat m-aş fi dus şi eu acolo. Mda, la aşa o biserică aş merge.”

Pastila de istorie: Giuseppe Verdi sau „Libertatea e aceiaşi oriunde” – Liberty is the same all over this world


Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (10 octombrie 1813 — 27 ianuarie 1901, Milano) compozitor italian

sursa Wikipedia

Încă de mic copil ia lecţii de muzică de la organistul comunei sale, făcând exerciţii acasă la o spinetta dezacordată (un fel de clavecin). Continuă în felul acesta până când Antonio Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă şi-i plăteşte lecţii de muzică la un nivel mai elevat. În 1832 se prezintă la conservatorul din Milano, dar este respins pentru că depăşise limita de vârstă pentru un student de conservator. Reîntors la Busseto primeşte postul de maestru de muzică al comunei şi se căsătoreşte în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, de la care are doi copii, Virginia şi Icilio.

Între timp, Verdi începe să compună, orientat încă de acum în direcţia muzicii de operă. În 1839 debutează la Teatro alla Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio, obţinând un oarecare succes, umbrit însă în 1840 de moartea Margheritei, apoi şi a celor doi copii. Îndurerat de aceste pierderi, Verdi se reculege, dar îşi continuă activitatea componistică cu opera Un giorno di regno, care înregistrează însă un total fiasco. Descurajat, se gândea deja să abandoneze muzica. Momentul „recuperării” sale este imortalizat în filmul Giuseppe Verdi din 1953. Emoţionala scenă se poate urmări pe http://www.evtv1.com/player.aspx?itemnum=1198

În 1842, obţine la Scala un succes triumfal cu opera Nabucco, datorat în parte şi interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l însoţească până către sfârşitul vieţii.

Din 1861, Verdi ia parte şi la activitatea politică în Italia, numele lui devenise simbolul mişcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominaţia austriacă, sub conducerea dinastiei de Savoia (V.E.R.D.I. = Vittorio Emanuele Re DItalia). În 1874 este numit senator în parlamentul italian. Nu-şi întrerupe activitatea muzicală şi dă la iveală opera La forza del destino („Forţa destinului”) şi Messa di Requiem, celebrată în 1873 la moartea scriitorului Alessandro Manzoni.

Pentru festivităţile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez în 1869 compune opera Aida. În 1887, este reprezentată capodopera sa Otello iar în 1893, la vârsta de 80 de ani, se inspiră din nou din Shakespeare pentru a compune opera buffă Falstaff, după care se retrage la „Sant’Agata” şi îşi ia adio de la activitatea componistică. În 1897 moare Giuseppina, Verdi se stinge din viaţă la Milano, la 27 ianuarie 1901.

 

În Nabuco corul sclavilor cîntă despre libertate. Regizorul filmului Giuseppe Verdi a integrat scena succesului lui Verdi, a muzicii sale şi a textului în contextul dezideratului poporului italian pentru libertate. Interesant că această partitură este cîntată şi în bisericile baptiste şi penticostale, dar cu un alt text. Oare se ştie că este vorba de dorinţa de libertate a sclavilor?

London Bible College-London School of Theology (1)


În anul 1989 am aflat că începeau cursuri de teologie underground în România. Nu am dorit să fac aşa ceva pentru că aveam alte preocupări.

După ce regimul comunist a căzut problemele mele s-au soluţionat şi am avut mai mult timp liber şi aş fi putut să studiez. Începusem deja să traduc pentru Societatea Misionară din România cartea lui R. Wulbrandt 100 Prison Meditations.

Datorită libertăţii religioase de care beneficiam mai nou, L.B.C., prescurtarea de la London Bible College, a decis să înceapă cursurile de la zero, în legalitate și cu mai mulţi studenţi. Ne-am întîlnit la Oradea, cu cei mai mulţi dintre ei, majoritatea păstori. Eram cam 30-35 de oameni. Director de studii era Graham McFarlane, un tînăr scoţian ce îşi luase doctoratul de curînd. Erau de faţă Ţon Iosif, Beni Fărăgău, Titi Bulzan, Daniel Bulzan, Onisim Mladin, Mihai Gongola şi unul dintre fraţii Cocaru, ce ulterior va pleca în Australia ca păstor şi la adresa căruia se făceau glume apropo de orientarea sa carismatică.

S-ar putea să fi fost prezenţi şi Dugulescu, Cornel Iova, George Ille, şi Emil Bartoş pentru că ei au fost incluşi în program. Cred că au fost prezenţi şi fraţi penticostali, pentru că în 1991 unul dintre cursuri a fost ţinut la Oradea, la Comunitatea maghiară şi pe lîngă păstorul maghiar baptist, era prezent unul dintre păstorii lor. Fiecare s-a prezentat.

A fost prezentat programul, ce conţinea doi ani de studii în România şi ultimul an de studii în Anglia pentru a intra în posesia diplomei. Anul în Anglia era obligatoriu (dar depindea de notele obţinute în primii doi ani) pentru a avea studiile complete. Planul era să vină un prof ce ţinea un curs de cîteva zile, ne aducea bibliografie, apoi toată lumea scria un eseu pentru cursul respectiv şi acesta era predat şi notat. Totul era în limba engleză. Principalele centre unde se țineau cursurile erau Arad, Oradea, Timişoara, Cluj, Iaşi, Bucureşti şi Galaţi sau Brăila.

Logistica era susţinută de Societatea Misionară Română UK, a cărui director era Les Tidball.

Primul eseu la Etică a fost groaznic. Habar n-am avut ce trebuia să fac. Nu ştiam să mă exprim în scris în limba engleză. Dar a venit un contra-ordin şi a fost contramandat. Bine că nu am apucat să îl scriu. Al doilea a fost la Noul Testament. A fost mult mai bine, dar nu aveam habar de încadrarea în numărul de cuvinte, stilul argumentativ saxon şi obiectivitatea cercetării teologice.

Nu îmi picase mie cu tronc filosofia şi întreaga perioadă de după convertire am conceput-o să devin cît mai eficient în ceea ce eram bun. În acelaşi timp mi-am impus un stil de viaţă direct, precis, clar, aproape cazon. Evident că am făcut şi greşeli, dar cine este perfect? De aceea, contactul cu teologia academică a fost pe de o parte intrigant (datorită modului nou de a raționa), pe de altă parte m-a stimulat, pentru că îmi dădeam seama că gîndirea teologică britanică era mai apropiată de modul meu de a raţiona, decît de modul tradiţional de a raţiona al baptiştilor din România.

Eram şocaţi de reacţiile lui Graham McFarlane care făcea literalmente mişto de moştenirea culturalo-teologică baptistă şi de teologia populară pe care o înmagazinaseră păstorii noştri. El o numea „Mickey-Mouse theology”! Dar avînd în vedere blocada comunistă destul de ermetică, nu era de mirare că teologia se găsea la acel nivel.

În poşta de azi, 15.02.2010 am primit un plic de la LST (fostul LBC) care trece printr-o perioadă financiară dificilă. Este semnat de Simon Steer. LST mi-a schimbat viaţa. LST încă schimbă vieţi. Poate mai bine decît alte şcoli din România. O să încerc să le trimit ceva bani chiar dacă predau la plata cu ora, trei ore pe săptămînă.

Întîmplări ciudate (3)


Locuiam de cînd mă ştiam pe B-dul V.I.Lenin nr.1 sau pe B-dul Republicii nr. 73, că Palatul Cenad, era mare, avea de fapt patru porţi masive, dar numai două deschise în timpul zilei la adresele amintite. Celelalte două de pe latura clădirii ce dădea înspre Sfatul Popular erau (cu cîteva excepţii) închise tot timpul. Adresa nu conta prea mult pentru că era acelaşi poştaş care cunoştea pe toată lumea.

Aveam un prieten foarte bun care se mutase tot pe Lenin 1, dar un etaj mai jos, la cealaltă scară, îl chema Dinu, de fapt Constantin Cioarsă. Era cu un an mai mare, dar ne împrietenisem, devenind prieteni la cataramă. Ne vizitam, ne plimbam împreună prin toate locurile mai mult sau mai puţin ciudate din Arad, mergeam la bunici împreună şi datoriă faptului că el avea biciclete şi eu nu, mă bucuram cînd mergeam cu bicicleta pînă în Checheci la rudele mele. O dată am fost chiar şi la mare împreună cu familiile şi am locuit la aceiaşi adresă. De ce mai multe ori fluieram semnalul „nostru” şi ieşeam la geam sau pe balcon şi comunicam. Înainte ca să avem telefon (el avea deja) ne-am confecţionat două lanterne din tuburi Bergman de plastic şi am comunicat prin alfabetul morse. Era un pas înainte în materie de comunicare la nivelul anilor 60.

Dar o dată, după ce el văzuse (ştia să vorbească la perfecţie limba maghiară) la TV Budapesta un program despre hipnoză, am avut o lungă discuţie, intrigaţi de o astfel de practică, putere sau ce o fi fost. Mi-a spus că el are putere mai mare decît mine la aşa ceva pentru că are ochi negri, spre deosebire de mine care-i aveam albaştri. M-am simţit inferior.  N-am încercat să ne „hipnotizăm” reciproc, dar ne-am prostit un pic.

Dar, am experimentat cîteva chestii ciudate. De exemplu, dacă el nu era acasă şi plecase în oraş să cumpere ceva sau dacă venise vreun coleg de clasă de-al său şi plecaseră să se plimbe, ieşeam în faţa clădirii, acolo unde şi el (ei) ieşise(ră) din clădire, stăteam cîteva secunde ca şi cînd aş vrea să ascult de unde vine un zgomot (eram total relaxat) şi apoi plecam într-o direcţie, pe urmele lui (lor), fiind convins că o să îl (îi) întîlnesc.

O dată am ajuns pînă la un loc din Cetatea Aradului unde exista o frescă făcută de un ostaş sovietic (avea o aură de mister) şi eram contrariat că nu i-am găsit. Era locul pe care îl atingeam de cele mai multe ori, cam la doi-trei kilometri de casă. M-am întors din drum, apoi am revenit în faţa frescăi, dar tot nu erau acolo. Mi se părea că ceva nu este în regulă. Ceea ce eu „ştiam” nu concorda cu realitatea. Ciudat! Am abandonat şi m-am întors acasă.

A doua zi am aflat că ei fuseseră exact în acel loc, urmînd exect traseul pe care l-am urmat şi eu, dar au decis să meargă dincolo de frescă, dincolo de locul în care ne opream de obicei. Eu m-am blocat din cauza precedentului, fără să îmi treacă prin minte că ar mai trebui să „ascult” unde erau ei la momentul acela. Totuşi mi se părea normală această percepţie ce trecea dincolo de comunicarea obişnuită şi pe care o catalogam ca izvorînd din prietenia noastră foarte apropiată.

Apoi, cu o altă ocazie am ajuns să discutăm despre telepatie. Este celebră,  experienţa americanilor (adevărată sau ba) ce au încercat să transmită un mesaj telepatic dinspre sau spre un submarin atomic. Nu mai ţin minte nici dacă experimentul a reuşit (probabil că da de vreme ce noi îl discutam), nici dacă la acea dată noi eram la curent cu acest experiment sau era vorba de cu totul altceva. Cert este că am auzit de telepatie şi ne-a atras. Am ajuns la concluzia că el este un bun „transmiţător”, iar eu sunt un bun „receptor”. Era într-o după masă a vacanţei de vară, aşa că am decis să facem un experiment în timpul nopţii. El să transmită şi eu să recepţionez. Apoi, din cine ştie ce motive, am schimbat subiectul discuţiei şi nu ne-am adus aminte de ea nici cînd ne-am despărţit. Dar a doua zi…

Cold war (3)


La începutul anilor 90 am predicat o dată la biserica baptistă din Piatra Neamţ. Acolo am făcut cunoştiinţă cu un adolescent ce l-a găsit pe Cristos şi se bucura sincer de ceea ce i se întîmplase. Avea şi un vis de viitor. Voia să meargă la seminar. Toţi de acolo erau încîntaţi. După cîţiva ani am ajuns în curtea seminarului. În curte, un tînăr timid, apatic cu privirea aproape pierdută fără expresie mă privea. Mi-am scormonit memoria, dar nimic nu a făcut „clic”. În cele din urmă mi-a spus cu o voce şovăielnică şi impersonală: „Mă mai ţineţi minte?” Mărturisesc că doar am bănuit că el este acel adolescent plin de rîvnă care voia din tot sufletul să ştie mai multe despre Cristos şi să slujească aşa cum el a făcut-o. Voia să meargă la seminar pentru a putea sluji, pentru a transpune în practică Scriptura. Nu ştiu ce l-a schimbat atît de mult, de dramatic şi de adînc, dar nu mai era omul plin de viaţă şi de voie bună. M-a marcat.

Unul dintre foştii colegi de la Oradea, mi-a povestit că pe cînd se afla la seminar, într-o noapte, a auzit un urlet satanic. I s-a făcut groază. Apoi mi-a zis, „Cine ştie, poate mi s-a părut!” Nu ştiu dacă i s-a părut sau nu, dar acelaşi personaj făcea controale inopinate în camerele studenţilor, dimineaţa inspectînd chiar şi scurgerea de la duşuri. Cel puţin aşa mi-au spus studenţii. Nu mă întrebaţi ce căuta că nici studenţii nu au avut curajul să îmi spună. Din decenţă.

De obicei ce ţi se face faci şi tu, pentru că un abuzat, necunoscînd alternativa, abuzează. Mi s-a părut că practicile de la Bucureşti s-au mutat la Oradea. Cele două părţi ale „Războiului rece” aveau practici comune? Cine pe cine a inspirat?

La începutul mileniului am mai ajuns încă o dată în curtea seminarului de la Bucureşti. Nemulţumiţi de ceea ce se întîmpla la Oradea, cîţiva studenţi au cerut transferul. L-au primit. Unul dintre ei m-a abordat şi mi-a spus, „dar să nu spun la nimeni că altfel o să aibă mari probleme… Aici e mult mai rău ca dincolo. Şi moralitatea nu se compară…” Mărturisesc că nu am avut şi nici nu am cunoştiinţă despre ce se întîmpla la Bucureşti pentru că niciodată nu m-a interesat aşa ceva. Dar şi în acest caz, la fel ca şi în cazul adolescentului din Piatra Neamţ, am remarcat aceiaşi privire goală şi lipsa de expresie a feţei ce indică o afectare profundă a personalităţii. Aşa ceva vedeai doar la deţinuţi sau la animalele chinuite.

Nu ştiu ce s-a ales de cei doi „seminarişti”, dar sper să fi depăşit faza închisorii, să fi iertat şi uitat ceea ce li s-a întîmplat sau făcut într-un loc unde ar fi trebuit să îl înveţe pe Cristos.

 Nu ştiu care o fi fost „crima” lor de au fost pedepsiţi în aşa fel încît aceasta nu numai că li se putea citi în privire, ci nu mai aveau puterea să o ascundă. Nu ştiu cine i-a „pedepsit”, sau dacă i-a pedepsit, dar existenţa lor nebăgată în seamă de „profesioniştii” locului este mai de condamnat decît „crima” lor, indiferent care ar fi fost ea. Este cel puţin suspect ca într-un loc în care se presupune că îl găseşti pe Cristos Mîntuitorul, să nu găseşti mîntuirea lui. Nici să nu găseşti pe cineva, dacă nu între „profesioniştii” locului, atunci printre creştinii din comunitate, în care să ai încredere şi să poţi să îi mărturiseşti problema ta! Şi ceea ce mi se pare mai traumatic este că astfel de „instituţii” produc acest tip de „profesionişti” care sunt puşi rapid în poziţia de lider în biserica lui Cristos. Ne mai miră de ce există atîta suferinţă şi în biserici?

În urmă cu aproximativ şase-şapte ani se spunea că diferenţa majoră între Oradea şi Bucureşti în materie de şcoli era că în vreme ce la Bucureşti se produceu păstori dedicaţi slujirii, la Oradea se produceau teologi, teoreticieni care nu ştiau să slujească, ci doar să dea din gură. Exista un dram de adevăr în această afirmaţie, care merită luată în consideraţie. Dar, dincolo de implicarea în practică a „produsului final” (impropriu numit astfel), dincolo de produsul managerial sau al celui rezultat de pe urma unui proces de învăţămînt ce nu poate fi negat, unde este sufletul celui care ajunge într-o astfel de instituţie de învăţămînt confesional? Ce se întîmplă la Oradea şi la Bucureşti cu sufletul unuia care vine la tine ca la Cristos, cu sufletul plin de încredere, de speranţă, vulnerabil în cel mai mare grad?

În poşta de azi, 15.02.2010 am primit un plic de la LST care trece printr-o perioadă financiară dificilă. Este semnat de Simon Steer. LST mi-a schimbat viaţa. LST încă schimbă vieţi. Poate mai bine decît alte şcoli din România. O să încerc să le trimit ceva bani chiar dacă predau la plata cu ora, trei ore pe săptămînă.

Tony Campolo (1)


Tony Campolo este omul care spune lucrurilor pe nume. De multe ori m-am întrebat unde au dispărut acest tip de oameni şi dacă la noi mai există. M-am săturat de predici mieroase, de zîmbete false, de vorbe goale. M-am săturat de creştinismul vorbit care nu are mare legătură cu faptele. Ni se pare că modelul lui Isus e prea departe de noi? Avem cîteva modele care sunt aproape, printre noi. Unul dintre ele este şi Tony Campolo.

„I think that Christianity has two emphases. One is a social emphasis to impart the values of the kingdom of God in society – to relieve the sufferings of the poor, to stand up for the oppressed, to be a voice for those who have no voice. The other emphasis is to bring people into a personal, transforming relationship with Christ, where they feel the joy and the love of God in their lives.”

M-am întîlnit cu Tony Campolo pe vremea lui Ceauşescu. La fel cum m-am întîlnit cu Stuart Briscoe. Adică pe casetă. Mi-a plăcut Briscoe, dar mi-a plăcut şi mai mult Tony. El este un fel de John Wayne al creştinismului evanghelic. Două din povestirile lui au avut impact: prima se referă la faptul că de la amvonul unei biserici a spus  

[According to a profile in Christianity Today entitled] The Positive Prophet, … I have three things I’d like to say today. First, while you were sleeping last night, 30,000 kids died of starvation or diseases related to malnutrition. Second, most of you don’t give a shit. What’s worse is that you’re more upset with the fact that I said shit than the fact that 30,000 kids died last night.”

Pentru comparaţie îl aveţi şi pe J.W.

A doua este o întîmplare ce o voi relata separat. Este povestită de Tony Campolo însuşi, dar există şi textul pe net.