Cold war sau Războiul rece (5/6): Men in Black



La început a fost sutana.

Nu, nu vă speriaţi, nu este o nouă traducere a Evangheliei lui Ioan, ci doar o simplă constatare.

Necredincioşii vor spune că nu e adevărat, că la început n-a fost aşa, creştinismul nu a avut haine speciale. Ce ştiu ei!

La început a fost sutana neagră. Ea s-a generalizat. Catolicii şi ortodocşii erau men in black, dar cu poalele alea lungi, ce să zic, ciudată haină pentru un bărbat!

După un timp a apărut costumul negru şi la alţii, apoi şi la „noi”. El a devenit uniforma profesioniştilor în ale păstoririi şi predicării.

Dar pe lîngă costum era nevoie şi de unele accesorii care să mărească rata de credibilitate a personajului aflat în luptă cu dihaniile scîrbavnice ale întunerecului şi cu păcatele nemărturisite ale enoriaşilor.

Unul a fost diplomatul negru. Trebuia să ai ceva ce nu avea nimeni cînd venea la adunare. Cui să-i treacă prin cap să vină la adunare cu geamantanul! Şi mai era ceva: în filmele anilor 80 lunetistul profesionist îşi disimula arma demontată într-o valiză îngustă, relativ lungă şi foarte neagră. Îl sorbeam din priviri cum îşi monta luneta şi amortizorul, cum îşi introducea în încărcător cartuşele ce contrastau cu negrul costumului, al genţii, al ţevii carabinei şi al lunetei. Uau! Era clar că un astfel de purtător de costum negru şi de geantă neagră ce promitea să ascundă un conţinut periculos amorsa audienţa: personajul urcat la amvon devenea deosebit de atractiv.

Îmi aduc aminte de tatăl meu ce lucra la CFR pe vremea comuniştilor. De ziua sa i-am făcut cadou o geantă diplomat românescă. În ea îşi ducea la serviciu (lucra la birou) mîncarea, o Biblie, nişte creioane, pixuri şi un caiet. Cînd avea chef şi timp mai făcea un studiu biblic sau pregătea o predică. L-am chemat la biserică (Pîrneava, actuala Dragostea) să vadă un film cu Isus. A sosit direct din tură, în costum şi cu diplomat şi s-a aşezat în prima bancă din anexă. Imediat a fost luat la ochi de unul dintre uşieri care a intrat în panică că „a venit un păstor pe care nu-l cunoaşte şi trebuia să anunţe la amvon.” L-am liniştit eu.

Al doilea accesoriu, la fel de important, era Biblia. Cu cît mai străină, mai groasă, mai Thomson, mai legată în piele şi cu fermoar, cu atît mai mare îţi era credibilitatea! Vorba aia: era arma ta. Tot baptistul, ca tot românul ştia zicala: „cum îi turcu-i şi pistolu„.

Un anume personaj important, a fost pus să se roage în încheierea serviciului divin, nu în biserica mai sus-amintită. S-a folosit de ocazie ca să-i comunice lui Dumnezeu, cît şi celor mai netrebnici ca el, care trbuiau să fie marcaţi de harul rugăciunii lui, că …bla-bla-bla… „Doamne, aşa cum ai spus tu în varianta RSV a Bibliei în limba engleză!” Vă daţi seama? Doar el din toată biserica avea acces la textul minunat prin care Dumnezeu îi vorbise, ah, doar el înţelesese mesajul ce lipsea în umila variantă în limba romînă a lui Cornilescu şi acum în sfîrşit avea ocazia să le facă cunoscută taina… Mirosea a tămîie şi profesionism!

M-am întîlnit cu men in black la Oradea, unde făceam parte din comisia de admitere. Printre cei ce voiau să dea examenul pentru teologie pastorală şi venise la interviu, era un tînăr dintr-o localitate bihoreană. Era afectat de o dizabilitate, mi se pare la mîna dreaptă. Comisia a fost uimită de apariţia lui. L-au sucit şi răsucit pe toate părţile. De ce voia el să se facă păstor? Le-a spus: era convins că asta e chemarea lui şi că biserica va avea de cîştigat.

Afară aştepta tatăl său, extrem de nervos, un tată masiv, ce părea destul de agresiv, supărat că băiatul lui a luat-o razna, s-a pocăit şi acum voia să se facă popă la baptişti. Îmi amintesc uimirea, neliniştea şi opoziţia panelului oamenilor în negru. Au adus argumente „imbatabile” din Scriptură: în Vechiul Testament trebuia ca preotul să nu aibă nici un cusur fizic! Altfel nu era admis în templu, în faţa lui Dumnezeu. Au afirmat că acelaşi principiu se aplică în cazul păstorului. În absenţa tînărului şi-au exteriorizat şi mai tare nemulţumirea: „Vă daţi seama ce o să fie în biserica aia!” „Cum ar putea un  asemenea „pastor” să slujească?” Eu am rămas fără grai, nu puteam vorbi că nu aveam „autoritate”: aveam pe mine doar o cămaşă bleu şi aia destul de ponosită.

Mă simţeam vinovat. Tînărul insista să dea examenul, ei insistau că nu se poate. L-au convins pînă la urmă să dea la asistenţă socială, în anul următor. A dat la asistenţă şi a absolvit. Ce o fi rămas din chemarea sa iniţială? Doar el şi Domnul ştiu.

Şi în final o dedicaţie în ton cu postul pentru toţi men in black:  senza giacca e cravatta!

<

Conjugarea verbului „a găsi”: între micro şi macro (2): varianta locală


Pe vremea cînd părinţii mei încă se mai aflau în ghearele celui de-al doilea război mondial erau două modalităţi de a conjuga verbul a găsi. La Pecica, unde locuiau părinţii ei, mama îl conjuga la negativ: să nu mă găsească …ruşii. De aceea, stătea ascunsă sub magazia de cereale, unde era legat cîinele şi era foarte întunerec. Numai dacă înfruntai cîinele şi te tîrai pe burtă intrai în locul acela. Bănuiţi de ce se ascundea mama de ruşi. Nimeni nu s-a ascuns de nemţi sau de unguri.

Tot atunci tatăl ei, adică bunicul meu, ce avea o pereche de cai foarte frumoşi i-a încredinţat unui pecican să îi ascumdă împreună cu ai săi, tot de frica ruşilor, ce luau tot ce găseau. După ce a trecut frontul, individul i-a spus că ruşii au găsit caii, aşa că bunicul a rămas fără cai. Ăsta era riscul. Ciudat însă că la scurt timp individul avea la căruţă caii bunicului. Confruntat, a spus că sunt alţii, ce i-a cumpărat. Aşa-i la război: unii pierd, alţii găsesc, alţii cumpără.

Şi tatăl meu a conjugat acest verb. Era elev TR anul I, la şcoala de ofiţeri în rezervă de la Radna. Jumătate din elevi, cei din anul II, au căzut răpuşi de ofensiva ungurilor pe coridorul Mureşului. La vremea aceea nu era bine să fi găsit de unguri sau de gloanţele lor. El a scăpat pentru că poziţia lui dincolo de Mureş, la Şiştarovăţ şi nu a fost atacată. Dotarea lor era minimă. Cîte o mitralieră, un tun anticar de 30 de mm şi carabine cu două cartuşe în magazie, din care unul pe ţeavă. Îmi povestea că la instrucţie făceau flotări pînă leşina primul terist.

Tatăl său, şi bunicul meu, a fugit de frica ungurilor la deal. Fugise de ei şi cînd s-a terminat primul război mondial. Bunicul nu ştia dacă ungurii îl căutau, dar voia să fie sigur. Bine că nu l-au găsit. După reîntregire a mai făcut ceva armată la Craiova. L-a trimis undeva pe măjurul ce l-a pus să îi facă cismele: „Da ce, io mi-s slugă!?” În septembrie 1944 administraţia ungurească a trimis dubaşul satului să anunţe în Micălaca că toată lumea trebuia să îşi plătească „porţia”, adică impozitele. În Arad au început să schimbe numele străzilor. Tot veneau să îi anunţe pe săteni să meargă la primărie. Noua administraţie avea nevoie de bani. Bunica s-a dus pînă la şoseaua spre Deva. De la deal, adică dinspre Păuliş, veneau camioane. Se putea auzi numai strigăte  de „Ioi! Ioi!” ale răniţilor. A dat de veste în sat să nu îşi plătească nimeni impozitele, că ungurii nu vor sta prea mult. A avut dreptate. Ulterior, cînd mergeam la piaţă în oraş cu bunica nu cumpăra de la unguroaice. Nici nu le vorbea, nici măcar pe româneşte, chiar dacă ştia şi ungureşte. Avea două clase făcute sub unguri. I-a fost destul. Dar în rest nu îşi manifesta antipatia sau naţionalismul.

La scurt timp după bătălia de la Păuliş s-a desfiinţat şcoala de ofiţeri pentru că o santinelă a împuşcat un rus beat criţă ce tot venea peste el. Dacă nu l-ar fi găsit, probabil era mai bine. Avantajul a fost că tata a primit livretul militar şi nu l-au mai găsit în scripte ca să plece pe frontul de vest.

Apoi au venit comuniştii. Cam toată lumea ce a încercat să ascundă ceva. Dar comuniştii conjugau foarte bine verbul a găsi. Au găsit cine e vinovat de agresiunea împotriva URSS, de colaborarea cu regimul Antonescu şi de crime de război. Apoi au găsit cine era vinovat de sabotarea economiei, de complicitate cu capitaliştii, de trădarea intereselor naţionale şi de tentative de răsturnare a ordinii de stat. Asta la nivel macro. La nivel micro, mai toată lumea începuse să sufere de foame, de lipsa de îmbrăcăminte şi încălţăminte. A găsi însemna a supravieţui. Au apărut cartelele. Le-am mai prins şi eu. Dacă erai pe lista neagră a comuniştilor nu puteai munci decît la plata cu ziua. Îmi aduc aminte ce diferită era situaţia după primul război mondial. Pisack Ioan, originar din Uzgorod, unul dintre colegii de la Intreprinderea de Strunguri Arad, de la care am învăţat tehnologie, mi-a povestit cîte ceva din cele auzite de la tatăl său. Acesta ajunsese într-un detaşament al armatei ungare revoluţionare a lui Bela Kun. Nimeni nu l-a întrebat dacă vrea să fie bolşevic. Unitatea aia era. Nu a dezertat. Şi-ar fi pus viaţa în pericol. Apoi a fost capturat de armata română. A primit cîteva cozi de lopată peste spate, şi gata, a fost trimis acasă. S-a întors în Arad, dar nu a găsit de lucru. Aşa că a plecat la Bucureşti, în capitală. Lucra cu ziua şi reuşea să îşi întreţină familia, soţia şi doi copii. Asta într-o ţară „duşmană”. I-a mai spus că grevele din 1933 de la Atelierele Griviţa au fost declanşate din alte motive decît cele enunţate mai tîrziu de către propaganda comunistă. Spre deosebire de salariul său de zilier, salariile muncitorilor calificaţi de la CFR, angajaţi cu contract, erau mai mult decît suficiente. Dar unii se pricepeau foarte bine să risipească banii. Era oare subiectiv? Probabil… Sunt şi eu. Era şi bunica.