Ţara sfinţilor fără ochi


Cornel Ivanciuc îşi începe articolul cu titlul de mai-sus postat în Formula AS > Anul 2009 > Numarul 851 > Spiritualitate sau http://www.formula-as.ro/2009/851/spiritualitate-39/tara-sfintilor-fara-ochi-10633 spunînd că în toate vechile biserici ortodoxe din Hateg, sfintilor li s-au scos ochii. Mai spune că nu se ştie cine i-a mutilat, dar tot el întreabă insistent pe parcursul articolului dacă nu cumva calviniştii sau turcii sau vrăjitorii ţigani ar fi autorii? Ce-i drept articolul îi incriminează mai mult pe calvinişti, decît pe turci. Dincolo de martiriul credintei (mă îndoiesc că toate icoanele din Haţeg îi înfăţişează numai şi numai pe martiri, unde mai pui şi icoanele sfinţilor de hram? – şi aşa cum reiese din articol şi icoana Maicii Domnului a suferit acelaşi tratament…), sfinţii au fost mutilaţi încă o dată, pe pereţii bisericilor româneşti. Şi ne mai informează Cornel Ivanciuc că „Nici o ura nu e mai otravita si crunta decat cea nascuta din fanatismul religios.” Dar ceea ce face el nu este tocmai o ilustrare perfectă a fanatismului religios? Nu promovează Ivanciuc ura religioasă pe principiu deloc creştinesc „dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi”, în cazul de faţă? Cum nici calvinii, nici turcii şi nici ţiganii vrăjitori sau nu nu au icoane, mă întreb ce ochi ar vrea domnul Ivaciuc să fie fie scoşi şi de către cine? Să ia statul atitudine, masele populare, indivizii mai credincioşi, clerul ortodox?   

Aş fi vrut să îi răspund, dar nu am vrut să mă înregistrez dînd apă la moara fanatismului lui religios. Îmi ajunge al meu.

Totuşi aş vrea să se ştie că cei menţionaţi ca autori ai distrugerii icoanelor din bisericile ortodoxe nu sunt nici calvinii (care în treacăt fie spus, ar fi fost tot români, dar de altă confesiune), nici turcii (care nu s-au prea amestecat în biserici, dar dacă o făceau ardeau sau dărîmau bisericile), nici vrăjitorii ţigani (sunt ţiganii la îndemînă, cam ca şi evreii în drumul cruciaţilor către Ţara Sfîntă). În urmă cu cîţiva ani, cel mult de zece, un prieten vizita împreună cu familia biserica din Densus. A fost de faţă cînd, spre uimirea sa, 2 sau 3 turişti străini, ce vorbeau limba engleză s-au căţărat unul pe umerii celuilat. Pînă să-şi dea seama ce se petrece, aceştia au şi scos ochii icoanelor cu nişte cuţite. A fost o operaţie rapidă, era clar că se specializaseră. Făceau parte dintr-o sectă a cărei misiune era exact asta. Sau cel puţin aşa au afirmat ei. I-au spus prietenului meu şi pe unde au fost în România. În biserică nu era nimeni altcineva, ca sa îi impiedice. Oare unde era părintele Bora? Cu doi copii mici şi cu soţia, prietenul meu nu a putut face nimic în faţa celor trei bărbaţi. Cînd s-au întors din concediu mi-a povestit această întîmplare pe care am reţinut-o pentru că tocmai m-am mutat în casă nouă şi m-au vizitat în drum spre casa lor. Am contestat acţiunea „vandalilor” moderni, pretextînd că nu ar fi putut ajunge la ochii icoanelor. Dar prietenul meu şi soţia lui mi-au explicat cum s-au căţărat unii pe umerii altora şi aşa şi-au dus la îndeplinire „misiunea”.

Reaua voinţă a lui Cornel Ivanciuc (sau ceva mai mult decît aşa ceva) se poate observa în imaginea postată de mine (preluată de pe un blog – ArtGeo Life (Blog) – cu o estetică de nota 10:  http://ciraandreea.blogspot.com/) ce infirmă acuzaţiile că TOATE icoanele au ochii scoşi. Ce demonstrează aceasta? În primul rînd că nu s-a ajuns la icoanele ce erau mai sus. Asta îi scoate din cauză pe turci, care ar fi avut timpul, puterea şi mijloacele tehnice să o facă cu toată opoziţia românilor ortodocşi. Îi scoate din cauză şi pe calvini, care erau de multe ori în postura de co-deţinători ai puterii calvine maghiare sau cel puţin profitori de pe urma asocierii lor cu aceştia. Probabil că mai degrabă calvinii (români sau maghiari) ar fi văruit întreaga biserică pe dinăuntru. Pentru ei toate icoanele erau o „urîciune”. În ceea ce îi priveşte pe ţiganii vrăjitori, nici un vrăjitor, fie el ţigan sau nu, nu ar îndrăzni să intre într-o biserică, chiar numai să scoată ochii unor icoane pentru cine ştie ce ritual satanic. Nu ar fi avut curajul! Fotografia mai confirmă veridicitatea celor spuse de prietenul meu. Înălţimea pînă unde ochii sunt scoşi nu depăşeşte înălţimea unui om urcat pe umerii altuia.

Aşa că nu calvinii, nici turcii, nici ţiganii au fost autorii orbirii icoanelor ortodoxe. Se poate cataloga însă mutilarea icoanelor (în ultimă instanţă o operă de artă) ca un act de fanatism, distrugere a patrimoniului cultural şi religios, spiritual sau în cel mai bun caz, ca o mare prostie. Rămîne de văzut cum poate fi catalogat articolul lui Ionel Ivanciuc. După părerea mea este tot atît de vinovat ca şi autorii fapelor încriminate, dacă nu chiar le întrece. Cum rămîne cu vrăjitorii ţigani, calvinii şi turcii? Bine că nu a cerut organizarea unei cruciade. Să sperăm că a trecut vremea lor, că vorba aia, suntem în 2010! Domnul Ivanciuc, retractare, demisie, promovare? Ce iese din treaba asta?

Fabulă (3)


După ce „m-am întors la Domnul” mi s-a explicat la o oră de caticheză că haina care este cea mai potrivită pentru ca o oiţă să vină la biserica baptistă este costumul. El impune ordine, decenţă, autoritate. Exact. Eram convins. Eram atît de convins încît în fiecare duminică, îmi puneam cravata, sacoul (nu aveam costum) şi cu pantofii lucind, cu părul propaspăt şamponat şi pieptănat cu cărare pe stînga, mă înfiinţam. Singura excepţie a fost cînd m-au pus să predic în adunarea din Vîrfurile. Eu plecasem de acasă ca o oaie rătăcită, în cămaşă cu mînecă scurtă, cu rever, fără cravată, cu sandale şi fără şosete. Adevărat scandal! Cu toate acestea, în acea adunare de ţară nimeni nu s-a sesizat că aş fi încălcat un tabu. M-am simţit degajat. Apoi am mai jignit şi bunul gust al unor berbeci mai stilaţi cînd am venit (de nenumărate ori!) în pantaloni albi, sacou bleumarin de mătase cu bumbi auriţi şi culmea, încălţat cu mocasini albi cu modele indiene din mărgeluşe colorate. Eram superb! N-au avut ce-mi face, că aveam tot tacîmul, eram totuşi coşer. Apoi am şocat cînd foloseam o tonă de colonie bună ca să mi se închidă porii după barberit. Îi infectam cu atîta stil! Adevărul era că nasul meu de oiţă neînţărcată nu simţea nimic din colonia aia şi o foloseam în scop pur sanitar. Ar fi fost la fel de bun şi spirtul sanitar.  

Dar mă întreb de ce nu s-a inventat pentru oiţele cu batic o „uniformă” ca şi costumul. Ia de mîine toate să vină cu sacou şi fustă! Fără rochii, zorzoane din ale tip merinos îmbîrligat, imprimeuri sau mai ştiu eu ce! Toate uni şi de culoare închisă. Nu e un lucru sobru? Ce am venit la adunare să ne distrăm, să ne rîdem?

Ne-a vizitat de cîteva ori un berbec mai în vîrstă, ce atunci cînd predica, mai toată adunarea se punea pe rîs. Avea umor, avea accent, spunea lucrurilor pe nume şi nici nu era tînăr ca să fie pus la punct. Cine ar fi îndrăznit. (În plus se adresa direct celor din sală. Avea curajul să te pună să îngenunchiezi cu el în plină stradă, să te rogi. Pe vremea lui Ceauşescu!) Avea stil, era degajat  şi culmea sau înainte de toate era spiritual. Să-l numim Berbecus Marcus Nichiforus. Toate bune şi frumoase pînă cînd la una dintre predici la care toată lumea hohotea, mă întorc spre rîndul din spate după ce am pufnit în rîs. Eu eram Berbecus Rigolus. După orgă veghea un berbec ceva mai în vîrstă ca mine, foarte corect, foarte informat, care nu rîdea deloc. Să-l numim Berbecus Tristus. Cu o mină acră, plină de ciudă, mă informă la modul imperativ uitîndu-se direct în ochii mei:

– „Ce rîzi? Ce-i de rîs? Isus n-a rîs niciodată!”

Epilog

Apoi a cerut la comitet, că tot făcea parte din el, ca atunci cînd vine să predice berbecul cu pricina ce zgîlţîie adunarea de hohote lupeşti sau lumeşti (nu ştiu că n-am participat), să i se atragă atenţia să nu mai facă aşa ceva. A prins! Data următoare abia a zîmbit. Traiască ipocrizia şi lichidarea veseliei din adunările baptiste! Să fim toţi serioşi că am fost mîntuiţi şi să răspîndim în lume vestea bună: „Rigiois!”

Berbecul Tristus nu a fost ales ca berbec şef, s-a supărat aşa de tare în Domnul Isus, că a plecat la o altă adunare de oiţe şi berbeci mai mare şi mai serioasă. 

Va urma Ursul îşi face biserică

No comment


This CartoonChurch.com cartoon by Dave Walker originally appeared in the Church Times

– Noi venim pentru că nu ne place acolo!

– Noi plecăm pentru că nu ne place aici!

Ce face concurenţa: Fiii luminii


De azi înainte voi posta la categoria „Concurenţa” cele mai interesante evenimente generate de mişcări ce concurează biserica. Dacă aţi fost martor la evenimente deosebite, dacă vă interesează unele aspecte mai ciudate, aici le voi expune.

De aproape sase ani (notă: din 2002), pestera de la Roscani a devenit una dintre curiozitatile judetului Hunedoara. Acolo traiesc patru credinciosi ai unei religii nerecunoscute de statul roman, intemeiata de Francisc Horvath Maitreya si numita “Fiii luminii”. Maitreya pretinde ca este fiul lui Iisus si ca a fost inzestrat cu darul vindecarii. De citeva ori pe an, oameni din toata tara se aduna in fata pesterii pentru a beneficia de ajutorul lui.

Ciudatii din pestera. Intr-o zona calcaroasa, cu aproape sase ani in urma, in pestera de la Roscani, citiva oameni si-au gasit adapost. Venisera aici pentru a-l urma pe invatatorul lor, Francisc Maitreya, si pentru credinta intemeiata de acesta, “Noua invatatura”. Si-au parasit familiile si au renuntat la viata lumeasca pentru a trai in post si rugaciune, asa cum le cere mentorul lor. Au primit intelegere din partea autoritatilor locale si a Directiei Silvice Deva si, intr-un timp scurt, au ridicat un schit, pe care l-au numit “Schitul luminii si iubirii”. Iar ei, pustnicii din pestera de la Roscani, s-au autointitulat “Crestinii noii ere” sau “Fiii luminii”. Noua invatatura, credinta imbratisata de “fiii luminii” din pestera de la Roscani, a stirnit, pe de-o parte, valuri de protest si de neincredere din partea satenilor de aici, iar pe de alta parte, a atras adepti si discipoli de pretutindeni, din tara si din strainatate. Credinta este un amestec cel putin ciudat intre ortodoxism imbinat cu cutume din religiile orientale, hinduism si budism. Adeptii lui Maitreya fac cruce ca ortodocsii, ii slavesc pe Iisus Hristos si pe Maica Domnului, dar cred in reincarnare, fac exercitii de yoga si meditatii. Pustnicii din pestera de la Roscani nu maninca deloc carne si, de cele mai multe ori, nici oua, lapte si brinza. Locul de rugaciune, altarul din pestera, unde n-ai voie sa intri incaltat, este o incapere mica, circulara, tapisata cu stofa rosie. Simbolurile credintei “Noii invataturi” sint aplicate pe unul din peretii altarului: o cruce din lemn, o candela, trei imagini reprezentind calea initiata de invatator si fotografia acestuia, in timpul unei meditatii. Atit drumul pina la altar, cit si locul de rugaciuni sint luminate feeric de luminari. In rugaciuni, invatatorul Maitreya, maestrul spiritual, este invocat de multe ori si preaslavit. “In numele Tatalui, al Fiilor si-al sfintului Soare” este inceputul unei rugaciuni a discipolilor lui Maitreya. Invatatorul este cel de-al saptelea avatar, adica fiu al lui Dumnezeu, primii sase fiind Krishna, Rama, Buda, Mahomed, Zamolxes si Iisus, afirma discipolii lui Maitreya. Credinciosii de la schitul din Roscani sustin ca invatatorul lor a vindecat sute de persoane, din tara si din strainatate. “A vindecat oameni bolnavi de cancer si a extirpat tumori de pe creier”, spun discipolii.

http://www.razboiulnevazut.com/home.html