Fabulă (3)


După ce „m-am întors la Domnul” mi s-a explicat la o oră de caticheză că haina care este cea mai potrivită pentru ca o oiţă să vină la biserica baptistă este costumul. El impune ordine, decenţă, autoritate. Exact. Eram convins. Eram atît de convins încît în fiecare duminică, îmi puneam cravata, sacoul (nu aveam costum) şi cu pantofii lucind, cu părul propaspăt şamponat şi pieptănat cu cărare pe stînga, mă înfiinţam. Singura excepţie a fost cînd m-au pus să predic în adunarea din Vîrfurile. Eu plecasem de acasă ca o oaie rătăcită, în cămaşă cu mînecă scurtă, cu rever, fără cravată, cu sandale şi fără şosete. Adevărat scandal! Cu toate acestea, în acea adunare de ţară nimeni nu s-a sesizat că aş fi încălcat un tabu. M-am simţit degajat. Apoi am mai jignit şi bunul gust al unor berbeci mai stilaţi cînd am venit (de nenumărate ori!) în pantaloni albi, sacou bleumarin de mătase cu bumbi auriţi şi culmea, încălţat cu mocasini albi cu modele indiene din mărgeluşe colorate. Eram superb! N-au avut ce-mi face, că aveam tot tacîmul, eram totuşi coşer. Apoi am şocat cînd foloseam o tonă de colonie bună ca să mi se închidă porii după barberit. Îi infectam cu atîta stil! Adevărul era că nasul meu de oiţă neînţărcată nu simţea nimic din colonia aia şi o foloseam în scop pur sanitar. Ar fi fost la fel de bun şi spirtul sanitar.  

Dar mă întreb de ce nu s-a inventat pentru oiţele cu batic o „uniformă” ca şi costumul. Ia de mîine toate să vină cu sacou şi fustă! Fără rochii, zorzoane din ale tip merinos îmbîrligat, imprimeuri sau mai ştiu eu ce! Toate uni şi de culoare închisă. Nu e un lucru sobru? Ce am venit la adunare să ne distrăm, să ne rîdem?

Ne-a vizitat de cîteva ori un berbec mai în vîrstă, ce atunci cînd predica, mai toată adunarea se punea pe rîs. Avea umor, avea accent, spunea lucrurilor pe nume şi nici nu era tînăr ca să fie pus la punct. Cine ar fi îndrăznit. (În plus se adresa direct celor din sală. Avea curajul să te pună să îngenunchiezi cu el în plină stradă, să te rogi. Pe vremea lui Ceauşescu!) Avea stil, era degajat  şi culmea sau înainte de toate era spiritual. Să-l numim Berbecus Marcus Nichiforus. Toate bune şi frumoase pînă cînd la una dintre predici la care toată lumea hohotea, mă întorc spre rîndul din spate după ce am pufnit în rîs. Eu eram Berbecus Rigolus. După orgă veghea un berbec ceva mai în vîrstă ca mine, foarte corect, foarte informat, care nu rîdea deloc. Să-l numim Berbecus Tristus. Cu o mină acră, plină de ciudă, mă informă la modul imperativ uitîndu-se direct în ochii mei:

– „Ce rîzi? Ce-i de rîs? Isus n-a rîs niciodată!”

Epilog

Apoi a cerut la comitet, că tot făcea parte din el, ca atunci cînd vine să predice berbecul cu pricina ce zgîlţîie adunarea de hohote lupeşti sau lumeşti (nu ştiu că n-am participat), să i se atragă atenţia să nu mai facă aşa ceva. A prins! Data următoare abia a zîmbit. Traiască ipocrizia şi lichidarea veseliei din adunările baptiste! Să fim toţi serioşi că am fost mîntuiţi şi să răspîndim în lume vestea bună: „Rigiois!”

Berbecul Tristus nu a fost ales ca berbec şef, s-a supărat aşa de tare în Domnul Isus, că a plecat la o altă adunare de oiţe şi berbeci mai mare şi mai serioasă. 

Va urma Ursul îşi face biserică

2 comentarii la “Fabulă (3)

  1. Pingback: Din fabulele lui Alex Nădăban « România Evanghelică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s