În timpul celui de-al Doilea război mondial, Stalin ar fi întrebat (poate retoric): „Şi cîte divizii are papa?” Dincolo de ineditul întrebării sau de inutilitatea ei, întrebarea indică că este vorba despre putere. Una fără limită. O forţă exprimată în „divizii de blindate”. Cei ce au auzit această întrebare (nu ştiu cine a fost de faţă) „în primă audiţie” ştiau că asta vizează. Dar, pe lîngă întrebarea în sine, personalitatea personajului care a pus această întrebare mai adaugă ceva: lipsă milei, ignorarea lui Dumnezeu, victoria cu orice preţ.
Habar n-am ce i-o fi trecut prin minte papei şi nici dacă a luat vreodată la cunoştiinţă de întrebarea lui Stalin. Fără doar şi poate papa avea să ia curînd contact cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina şi România, cu procesele intentate credincioşilor şi clerului catolic acuzat de trădare, colaborare cu duşmanul, infiltrare de agenţi, sabotaj, complot pentru răsturnarea ordinii de stat, etc.
Pentru Stalin şi pentru anturajul lui era ceva normal să asocieze puterea şi victoria, lipsa milei cu ignorarea lui Dumnezeu. Dar, dincolo de asocierea a doi termeni incompatibili, putere şi biserică, întrebarea lui Stalin evidenţiează un adevăr incontestabil, anume că biserica şi puterea şi/sau lupta pentru putere sunt incompatibile. Cu toate acestea istoria, în particular istoria bisericii, ne demonstrează de multe ori altceva. Nu trebuie să aduc date în sprijinul afirmaţiei mele şi nici nu o să mă refer la ce s-a petrecut în alte biserici. Mă voi rezuma doar la biserica baptistă, în particular la cea din România, dar şi în acest caz referirile mele vor fi selective.
De exemplu, un fapt incontestabil, dar mai puţin cunoscut, dar adevărat, este că baptiştii din zona Aradului au avut mai multe comunităţi de biserici în prima jumătate a secolului XX. Existenţa acestor mici comunităţi se explică prin ambiţia unor păstori de a fi şefi peste o mînă de oameni, în loc să se unească şi să consituie o forţă mai mare. Ulterior la Arad s-au înregistrat cele mai multe biserici baptiste din ţară, Aradul fiind supranumit „Ierusalimul baptiştilor”, iar Ţara Crişurilor „Leagănul baptiştilor”.
În perioada „de democraţie populară” Bucureştiul s-a definit ca centru al baptiştilor din România datorită conducerii centralizate şi a existenţei seminarului baptist. De aceea înainte de 1989 întîietatea Bucureştiului a fost pusă sub semnul îndoielii de anumiţi conducători baptişti (care nu proveneau totdeauna din Bucureşti) aserviţi puterii comuniste. Pe scena jocurilor de influenţă şi putere s-a evidenţiat în primul rînd Oradea care era asociată într-o oarecare măsură cu Aradul (biserica Dragostea, Pîrneava) şi în mai mică măsură cu Clujul (biserica Iris).
Spre deosebire de interesele şi preocupările spirituale tipic baptiste ale Bucureştiului, dincolo de atracţia manifestată de interesul stîrnit de Navigatori în direcţia ucenicizării, în aceste biserici s-a manifestat un tip de creştinism recontextualizat. Acesta articula o teologie relevantă pentru viaţa din acea perioadă din ţara noastră. Acest tip de teologie era enunţat şi susţinut printr-un limbaj care comunica adevărurile lui Dumnezeu şi făcea posibilă lucrarea Duhului, distingîndu-se net de limbajul deja tocit al bisericilor baptiste tradiţionale. Pînă şi în bisericile baptiste pătrunsese limba de lemn de provenienţă ideologică.
În perioada 1982 – decembrie 1989, aceste biserici au transmis, într-un fel sau altul, şi au pus în operă, o altă concepţie despre lume şi viaţă decît cea oferită de „societatea socialistă multilateral dezvoltată” propovăduită de Partidul Comunist Român prin instituţiile statului. Este interesat de remarcat că în ciuda diferenţelor existente la nivel politic faţă de Bucureşti, biserica baptistă nr. 2 din Oradea, ce era exponentul rezistenţei pe tărîm spiritual faţă de regimul comunist nu a insistat prea mult în direcţia ucenicizării. Interesul manifestat la Oradea era însă canalizat şi în direcţia unei noi forme de învăţămînt (Şcoala prorocilor) şi a dezvoltării slujirii instituţionalizate a bisericii (diaconi, pastori, învăţători) care a pus accentul pe manifestările în plen ale adunării credincioşilor în „serviciile divine”.
După 1989, odată cu revenirea în ţară a unor fraţi din străinătate şi cu apariția libertăţii religioase, a început lupta deschisă pentru acapararea puterii. Aceasta s-a manifestat variat în cei douăzeci de ani ce s-au scurs din decembrie 1989. Cu toate acestea, cele mai multe dintre ocaziile în care baptiştii s-au înfruntat se pot încadra la nivelul „războiului rece”, războiul nefiind încă declarat oficial.
În această perioadă asistăm la o schimbare de generaţii, la o schimbare majoră de mentalitate şi la o accentuare a polarizării est-vest, specifică celor două centre baptiste: Bucureşti şi Oradea, dar şi de încercarea de afirmare a iniţiativelor unor centre de mai mică importanţă, de o altă factură, dar în creştere, cum ar fi Sibiu şi Timişoara.
Pasarea Phoenix Remixed & co 