Avem curaj sau suntem inconştienţi: Online sex shop a hit with Muslims


Telegraph.co.uk: An online sex shop for Muslims has been launched in the Netherlands to tap into a demand for erotica that does not offend Sharia law

 „We had about 70,000 hits in the first four days,” Abdelaziz Aouragh, the founder of El Asira, said. The site went online last week and claims to be the world’s first erotic webshop for Muslims.

The 29-year-old Dutch national said it targets married Muslim couples as an alternative to sites „that focus on pornography and the extravagant side of erotica” – things forbidden in Islam.

The home page of El Asira, which means „Society” in Arabic, is a sober black and grey street with a line down the centre, inviting women to enter on the left and men on the right.

Once inside, clients can browse in Dutch, Arabic or English through more than a dozen products, mainly massage oils, lubricants and tablets that claim to act as aphrodisiacs.

All ingredients are halal, or „permissible under Islam”, said Mr Aouragh, and conspicuously absent is any type of pornography.

„Most of the other products out there have pictures of naked people or foul language – it was very difficult to find ones that I could use in my business,” he said.

Instead, the website shows only photos of boxes, tablets, tubes and bottles – mainly in pink or blue with the brand’s logo, a black flame.

„We have chosen a respectful approach,” it says, proclaiming itself „a novelty in the Islamic world”.

Muslim clerics like Dutch Imam Abdul Jabbar see no harm in Mr Aouragh’s site.

„As long as he doesn’t sell sex toys or those sorts of things there is no problem,” he said, adding: the Prophet Mohammad gave lots of advice about sex in marriage and „there need not be any shame.”

Cold war (5/3): Libertatea cuvîntului.


Unul dintre locurile în care puteai să îţi exprimi părerea şi credinţa a fost Biserica. Existau anumite reguli, clar stipulate în Scriptură, dar în esenţă, la început toată lumea putea să vorbească. După un timp au început restricţiile.

Unii pot să îl blameze pe Pavel pentru asta, dar oricum nu mai contează. După un timp Biserica a vrut să fie sigură că ceea ce se spunea era uniform, corect şi adevărat, aşa că a început să înveţe cum să se exteriorizeze creştinul între creştini. Dar o dată cu aceasta a apărut restrîngerea dreptului de exprimare şi doar anumiţi creştini se puteau bucura de libertate de exprimare. Unii trebuiau îngrădiţi, toată lumea era supraveghetă.

Nimic anormal, această traiectorie se înscrie în instituţionalizerea oricărei mişcări ce vrea să devină eficientă şi clară în exprimare. Efectele secundare însă au dus la apariţia unui tip specializat de creştini, după modelul Vechiului Testament. Se poate observa închiderea unei bucle a evoluţiei, în care, de la o sectă în iudaism, creştinismul a devenit o mişcare eretică iudaismului (afirmă unii), apoi o mişcare independentă, după care s-a perfecţionat pînă la o instituţie stufoasă, specializată, puternică.

Şcolile care au apărut sub supravegherea episcopilor au dus la apariţia primelor universităţi în vestul Europei în Evul Mediu. Organizarea studenţilor a contribuit foarte mult la evoluţia lor, dar nu trebuie uitată nici contribuţia specialiştilor, oameni preocupaţi nu numai să îi înveţe pe alţii, ci şi să contribuie la descoperirea secretelor lumii în care trăiau.

Dar descoperirea şi transmiterea cunoştiinţelor se putea face dacă erau îndeplinite două condiţii: libertatea de a trece de limitele ştiute şi aprobate, cît şi libertatea de exprimare. Adică maestrul putea transmite ceea ce ştia şi avea libertatea de a transmite această cunoaştere mai departe. Dar dacă maestrul ajungea la o cunoaştere superioară ce nu se înscria în limitele „comunităţii hermeneutice”  el trebuia să verifice adevărul în limitele comunităţii sau dacă îl comunica și se situa în afara limitelor ei se expunea la tot felul de riscuri, inclusiv acela de a-şi pierde poziţia şi a fi declarat eretic, cu toate consecinţele grave ce decurg de aici.

Dar dincolo de aceste riscuri, pînă în secolul XX foarte mulţi intelectuali au preferat să descopere ceva nou şi să transmită mai departe descoperirea lor, cu riscurile de rigoare. Astfel s-a ajuns la progresul de care ne bucurăm azi.

Şi teologia a urmat traseul de mai sus, teologii sau oamenii Bisericii fiind sancţionaţi în diverse moduri pentru abaterile lor de la norma comunităţii în care trăiau. Una dintre cele mai stupide reacţii ale „Bisericii” a fost sancţionarea lui Origen pentru erezie. După moartea sa mormîntul i-a fost deschis şi oasele arse după ce a fost declarat eretic. El a fost pedepsit postum pentru că a avut curajul să gîndească şi să spună ce a gîndit.

Urmarea s-a concretizat în arderea scrierilor celui mai prolific autor creştin al antichităţii. Cu ce responsabilitate s-a încărcat Biserica!

Dar vremurile s-au schimbat şi bineînţeles că azi nu mai ne putem confrunta cu astfel de fapte ciudate. Libertatea cuvîntului este un dat în Biserică din România. Şi la noi a existat o evoluţie înspre bine. De exemplu, mai toţi studenţii baptişti care au absolvit la Bucureşti îşi aduc aminte de cîteva personaje foarte influente şi foarte bine cunoscute care atunci cînd ei se poticneau la examenul oral şi se abăteau de la cursul scris al somităţii respective, le spuneau:

– Lasă astea, cum ţi-am spus eu la curs? Cum scrie acolo?”

Dincolo de minuscula bibliotecă de mărimea unui dulap mijlociu (oare cîte volume să fi fost acolo?), dorinţa studenţilor de a se exprima dincolo de litera cursului mi se pare nu numai salutară, ci o adevărată aventură înspre cunoaştere, dincolo de limitele arbitrariului impus de o ştiinţă care se numeşte teo-logie.

Această afirmaţie vine în contextul în care aşa-zisa bibliotecă era încuiată, iar cheia se afla la aceleaşi somităţi menţionate mai sus. Să te mai miri că seminarul de la Bucureşti a produs cu rare excepţii nişte clone care dincolo de tiparul comportamental pun în evidenţă un tipar de gîndire încorsetat? Se regăseşte acest mod limitat la Isus, Pavel sau Petru? Eu unul nu am cunoştiinţă de aşa ceva.

Felicitări tuturor celor care nu s-au mulţumit cu această înregimentare şi au ales libertatea adevărului. Azi acolo este o bibliotecă mai mare, personalul s-a mai schimbat.

Un fenomen asemănător a apărut şi în celălalt capăt al ţării, la Oradea, cu toate că biblioteca avea mari dimensiuni şi se putea studia în condiţii mult mai bune. La primul seminar cu studenţii de la asistenţă socială i-am întrebat de ce nu au fost prezenţi cu o săptămînă în urmă. Aproximativ două zeci de feţe tinere mă priveau cu neîncredere, unii dintre ei evitînd eye-contactul. După circa  jumătate de oră de tatonări au trecut de la ostilitate la dialog şi apoi la acceptare.

Nu am abilităţi în domeniul acesta şi culmea, nici nu sunt un fin psiholog, adică nu sunt psiholog deloc. Studenţii au prins curaj, s-au deschis şi şeful de grupă mi-a spus că le este teamă să comunice cu cadrele didactice. Eram nedumerit de unde provenea acestă „teamă” ce nu îşi are locul într-o instituţie de învăţămînt superior, mai ales într-una de teologie şi asistenţă socială. Şi mai uimit am fost cînd mi s-a spus că unul dintre cadrele didactice le-a spus literal „că au voie să gîndească, dar nu au voie să spună ce gîndesc”!

Am rămas uimit. Cum putea un cadru didactic ce preda teologie să le spună studenţilor o asemenea enormitate demnă de Evul Mediu? Mărturisesc că nu ştiu şi nici nu am aflat. A fost greşeala mea. Ar fi trebuit să merg direct la el şi să îl întreb cum a ajuns la o astfel de concluzie şi cui îi foloseşte o asemenea aberaţie. Cert este că dincolo de asemenea prohibiţii inhibante pentru cineva care încearcă să îl descopere pe Dumnezeu (adică atît studenţi, cît şi cadre didactice) şi să îl exprime, am continuat să duc un dialog foarte deschis cu studenţii, încercînd să limitez relele pe care „sistemul” continua să le implementeze.

În cele din urmă unii studenţi au fost ameninţaţi de către acelaşi personaj cu exmatricularea în caz că mai „calcă pe bec”. Mi-am asumat responsabilitatea de a-i sfătui pe toţi ce fuseseră ameninţaţi să se transfere la Universitatea Oradea, spre binele lor. Urmarea a fost că cei mai mulţi dintre ei au reuşit să absolvească, avînd o diplomă universitară în asistenţă socială sau sociologie, dar este ciudat că într-o universitate ce nu îl cunoaşte pe Dumnezeu au fost mai liberi decît într-una care se lăuda că îl cunoaşte, dar nu aveai voie să îl exprimi.

Maranata!

Hyper-Evolution. A New Theory of Evolution: The Untold Story


http://www.evolution2100.com/ 

It’s radically different from what you were taught. It leaps forward in just a few generations, not thousands. Discover how DNA holds the secret to a radical new wave of technologies and advances in Computer Science.

perry-main   Hi, my name is Perry Marshall, I’m author of an Ethernet book and dozens of white papers and articles about digital communication.

In June 2005 I gave a lecture called “If you can read this, I can prove God exists.” It applies information technology to some of the murkiest questions in biology, revealing a hyper-speed mechanism in evolution and demolishing the materialistic bias of atheism.

Today, this talk is one of the most hotly debated science presentations on the entire Internet.

Now you can eavesdrop on the intense discussions, and discover a new approach to the two most fundamental questions in science: If evolution happens, how does it happen? And where did the information in DNA come from?  

In this email series you’ll discover:

  • Hyper-Evolution: Leaps forward at breathtaking speed. What was previously thought to take millions of years executes in a handful of generations. The Cambrian Explosion – where hundreds of new species suddenly emerge 540 million years ago – is now explained with hard science.
  • A completely NEW framework for understanding the entire evolution question – and some very surprising information. You’ll ask: “How come they never told me about this in biology class???” (This model won the Nobel Prize for Science in 1983 but the findings have been largely kept secret.)
  • The most famous, passionately argued, longest-running debate on the largest atheist discussion forum in the world (Infidels. 124,171 page views. 1395 posts. I’m outnumbered 20:1, everyone from casual bystanders to post-docs in microbiology. Battle’s been raging for 4 years now. They can’t punch a single hole in this argument. See for yourself… those guys are mad)
  • Irrefutable evidence for design and the strongest evidence yet against belief in “materialism.” After you watch this, you’ll see that we are literally immersed in natural genetic engineering, 24/7/365.
  • The surprising reaction I got when I presented this new theory to 120 communications engineers at Bell Labs
  • Why neither Darwinism NOR Intelligent Design are legitimate Scientific Theories (Hint: Science by definition is the study of systematic processes. Neither theory measures up to the standard of science.)
  • Bold new directions for science, technology and artificial intelligence
  • A place to discuss and post your own questions

Enter your email below (you can unsubscribe at any time) and I’ll grant you access, literally, to the secrets of the universe.

Perry S. Marshall

Christians discriminated against, bishops warn


BBC on line:  

Lord Carey

Lord Carey called on the government to end its „discrimination”

A group of Church of England Bishops have accused the government of discriminating against Christians while treating other faiths more leniently.

In a letter to the Sunday Telegraph, they claim traditional Christian beliefs are being sidelined.

They highlight the case of an NHS nurse who was moved from front-line duties after refusing to remove her cross.

The government said it was committed to valuing the contribution Christians made within British society.

‘Deeply concerned’

Signatories of the letter include the former Archbishop of Canterbury, Lord Carey, and the Bishops of Winchester and Blackburn.

They accuse nurse Shirley Chaplin’s employers of treating her beliefs with disrespect, while happily allowing symbols of other religions to be worn.

There have been numerous dismissals of practising Christians from employment for reasons that are unacceptable in a civilised country
Extract from Bishops’ letter

Crucifixes are an important symbol and the government should end its „discrimination”, they argued.

Ms Chaplin, from Exeter, is fighting for the right to openly wear a crucifix at work.

The church leaders said it was unacceptable in a civilised society to dismiss Christians from their jobs over matters of conscience.

The letter reads: „We are deeply concerned at the apparent discrimination shown against Christians and we call on the government to remedy this serious development.

„In a number of cases, Christian beliefs on marriage, conscience and worship are simply not being upheld.

„There have been numerous dismissals of practising Christians from employment for reasons that are unacceptable in a civilised country.”

A Communities and Local Government spokesperson said: „We’re committed to valuing the contribution that Christians make within British society.

„This is evident through our engagement with a wide range of Christian churches at national, regional and local level.”

Tourists flock to ‘Jesus’s tomb’ in Kashmir


BBC on line:

When I returned to the shrine recently though, it was shut – its gate padlocked because it had attracted too many visitors.

The reason? Well, according to an eclectic combination of New Age Christians, unorthodox Muslims and fans of the Da Vinci Code, the grave contains the mortal remains of a candidate for the most important visitor of all time to India.

‘Crazy professor’

Officially, the tomb is the burial site of Youza Asaph, a medieval Muslim preacher – but a growing number of people believe that it is in fact the tomb of Jesus of Nazareth.

Nigeria Islamic court ‘bans Twitter feed’


 

 BBC on line:

Amputee Lawali Isa, file image

Court-ordered amputations remain controversial in Nigeria

An Islamic court in Nigeria has banned a rights group from hosting debates on the Twitter and Facebook websites on the use of amputations as a punishment.

The court, in the northern city of Kaduna, backed a case brought by a pro-Sharia group arguing that the forums would mock the Sharia system.

The rights group, the Civil Rights Congress of Nigeria, said it would appeal against the ruling.

Sharia judges can order amputations of limbs for petty crimes in some states.

The courts mostly deal with domestic issues such as marriage and divorce.

Sharia judges have sentenced some women to death by stoning for adultery, but the sentences have not been carried out.

Amputation anniversary

The newspaper ThisDay quoted the judge’s ruling as saying:”An order is hereby given restraining the respondents either by themselves or their agents from opening a chat forum on Facebook, Twitter, or any blog for the purpose of the debate on the amputation of Malam Buba Bello Jangebe.”

In 2000, Jangebe made history as the first person in Nigeria to have an amputation carried out under Islamic law after being found guilty of stealing a cow.

The Civil Rights Congress said it had started a Twitter feed, blog and Facebook debate on Jangebe so „Nigerians could air their opinions on Sharia law as a whole”.

The group told the BBC’s Hausa service it would appeal against the ruling.

The Sharia code runs alongside the secular state system in 12 of Nigeria’s 36 states, and citizens can choose which system they deal with.

It is not clear whether the Kaduna court has the authority to enforce the ruling, which analysts say is the first such judgement in Nigeria.

The judge was ruling on a case brought by the Association of Muslim Brotherhood of Nigeria, a Kaduna-based pro-Sharia group.

De Alexandru Nădăban Publicat în islam Etichetat

El Salvador marks Archbishop Oscar Romero’s murder


 BBC on line:

By Julian Miglierini
BBC News, San Salvador

A woman sells T-shirts printed with Archbishop Romero's image

Archbishop Romero: As much a cultural as religious figure today

 Sister Luz Isabel Cueva vividly remembers the moment Archbishop Oscar Arnulfo Romero was murdered as he celebrated Mass on 24 March 1980.

„When he finished his sermon, he walked to the middle of the altar; at that moment, the shot rang out,” says Sister Luz Isabel, who was among the congregation at a private chapel in El Salvador’s capital, San Salvador.

„It sounded like a bomb explosion. Monsignor Romero held on to the cloth on the altar for a moment and pulled it off. Then he fell backwards and lay bleeding at the feet of Christ,” she says, standing a few metres from the exact spot where the Archbishop lay fatally wounded.

VIOLENCE FORETOLD
Archbishop Oscar Romero - file photo
1977: Appointed Archbishop of San Salvador
1979: Bloodless coup by reformist army officers; military-civilian junta installed but army-backed violence continues
February 1980: Romero urges US President Jimmy Carter to reconsider offer of aid to junta. Carter refuses
23 Mar 1980: Romero tells soldiers they are killing their own people
24 Mar 1980: Romero murdered in church

Archbishop Romero’s assassination marked a turning point in the country’s history.

His death and the violent clashes during his funeral in San Salvador’s main square, in which dozens died, sparked international condemnation.

His murder was an embarrassment for the US administration, which counted El Salvador’s right-wing regime as one of its allies in the region.

It also confirmed what many, including Archbishop Romero himself, feared: that this small Central American country was set on a path of violence that would, in the ensuing decade, kill some 70,000 Salvadoreans in a bloody civil war.

During his three years as Archbishop, Oscar Romero urged an end to the brewing violence and defended the right of the poor to demand political change, a stance which made him a troublesome adversary for the country’s oligarchy.

His views also antagonised some within the Roman Catholic Church.

„Archbishop Romero was the most loved person and the most hated person in this country,” Ricardo Urioste, his personal aide, explains. „And as Jesus, he was crucified.”

Executions, kidnappings and torture of the rural poor and activists who opposed El Salvador’s right-wing government had become commonplace in the late 1970s.

The slogan „Be a Patriot – Kill a Priest” was written on many walls, indicating that the Catholic priests who had sided with the country’s poor were also a target for the death squads that terrorised the country.

Archbishop Romero’s murder has never been properly investigated by the Salvadorean courts.

But a United Nations-backed truth commission, set up under the peace agreement that ended the civil war in 1992, concluded that the plot to kill Archbishop Romero was led by the former army major, Roberto d’Aubuisson. He died in 1992.

‘Blessing’

In his Sunday sermons, broadcast by radio around the country, Archbishop Romero listed the abuses and demanded an end to the repression.

„In every house they were listening to his homily. Ordinary people like workers, but also the authorities – the military, the president and members of parliament,” says Carlos Ayala, a journalist who at the time was studying to become a priest.

In a country with almost no free press, Mr Ayala says, the broadcasts were „like a place to find out what was really going on.”

Through those broadcasts and his pastoral visits, Archbishop Romero reached people in the most remote corners of El Salvador; many of whom remember him vividly. 

Irma in front of a mural depicting the photograph of her and her  cousing with Archbishop Romero

This mural depicts the photo of Irma with Archbishop Romero

Irma Gutierrez is a single mother of three who now lives in the poor outskirts of San Salvador but she grew up in Los Sitios Arriba, a small village in the north, one of El Salvador’s poorest areas.

She was there when, at the age of six and during a visit by Archbishop Romero to the village, she and her cousin were photographed in his arms in an image that became one of the most famous images of his ministry.

Sitting outside the church where the picture was taken, she remembers the episode with pride, and her adoration for Archbishop Romero has not abated.

„For me that was a very special moment, a blessing from God and from Monsignor Romero. He filled our hearts with faith, and strength to believe in God more strongly.”

Pop icon

The chapel where Archbishop Romero was killed remains almost intact today; it still serves terminal cancer patients at the adjacent hospital.

El Salvador has seen economic development and democratic advances in the 30 years since the archbishop’s murder, but violence remains common.

The brutality of the civil war and the death squads lives on, often in the form of the „maras” – the criminal street gangs that have a strong presence in some areas.

The religious composition of El Salvador has also changed; as in some other Latin American countries, there has been a rise in numbers who belong to various Protestant denominations.

According to a study by the Central American University in San Salvador, more than 38% of Salvadoreans now belong to one of these Churches, a doubling of the figure in 11 years.

What Archbishop Romero would make of this change is impossible to know, but his memory today goes beyond religion and into pop culture.

Omnionn belongs to a popular local hip hop group, Pescozada, that has dedicated a song to the murdered archbishop.

He believes that Oscar Romero’s widespread presence in El Salvador, on T-shirts, murals and hip hop songs, means the attempt to silence him failed.

„What his killer did was to keep three generations thinking about him”, the artist says.

It echoes Archishop Romero’s own prediction about his future a few days before his death.

„If I’m killed,” he said, „I will rise again in the Salvadorean people”.

Female poet uses ‘Arabic Idol’ to attack Muslim clerics


Telegraph.co.uk: A veiled female poet has used verse to lash out at hard-line Muslim clerics on live television during the popular Arabic version of „American Idol.”

 Hissa Hilal: Female poet uses 'Arabic Idol' to attack Muslim  clerics
Hissa Hilal recites one of her poems Photo: AP

In The Million’s Poet programme, competitors battle it out to impress a panel of judges with traditional Arabic poems, not pop songs.

But instead of choosing an ode to the beauty of Bedouin life, Hissa Hilal, only her eyes visible through her black veil, delivered a blistering attack on Muslim preachers „who sit in the position of power” but are „frightening” people with their fatwas, or religious edicts, and „preying like a wolf” on those seeking peace.

 The programme, The Million’s Poet, is a chance for poets to show off their original work, airing live weekly on satellite television across the Arab world from Abu Dhabi, capital of the United Arab Emirates. Contestants are graded on voice and style of recitation, but also on their subject matter, said Sultan al-Amimi, one of the three judges on the show and a manager of Abu Dhabi’s Poetry Academy.

Her poem got loud cheers from the audience and won her a place in the competition’s finals, to be aired today. While she is a favourite to win the show, her poetry has also brought her death threats, posted on several Islamic militant websites.

But she has shrugged off the controversy.

„My poetry has always been provocative,” she said. „It’s a way to express myself and give voice to Arab women, silenced by those who have hijacked our culture and our religion.”

Her poem was seen as a response to Sheik Abdul-Rahman al-Barrak, a prominent cleric in Saudi Arabia who recently issued a fatwa saying those who call for the mingling of men and women should be considered infidels, punishable by death.

But more broadly, it was seen as addressing any of many hard-line clerics in Saudi Arabia and elsewhere in the region who hold a wide influence through television programmes, university positions or websites.

Poetry holds a prominent place in Arab culture, and some poets in the Middle East have a fan base akin to those of rock stars.

Kawasaki?


Tocmai am aflat (probabil că sunt ultimul de pe planeta asta care am aflat asta) că linia de montaj a motocicletelor Kawasaki are la fiecare post de montaj un buton pentriu oprirea benzii în caz că se descoperă o problemă cu calitatea. Butonul poate fi apăsat de oricare dintre muncitorii ce lucrează la bandă. În acest mod linia stă în medie cam 3-11 minute pe oră. Dacă facem un calcul să vedem cît costă întărzierile vom observa că se produc mai puţine motocilete decît dacă linia ar funcţiona non-stop. Pe de altă parte dacă linia nu s-ar opri şi defectele nu s-ar remedia imediat la toate modelele aflate pe linia de asamblare, pierderile datorate calităţii mai reduse ale modelelor Kawasaki ar produce mult mai multe probleme prin rechemarea produselor pentru remedieri sau prin scăderea preţului de vînzare.

 Mă gîndesc ce ar însemna oprirea benzii în România? Probabil că în prima fază toată lumea ar sta, în faza a doua toată lumea s-ar duce acasă şi în faza a treia s-ar închide toate fabricile care mai încercau să producă ceva. Ce bine că la noi nu merge sistemul Kawa şi că realizăm încă producţii record, economia duduie şi noi suntem atît de mulţumiţi încît ne cumpărăm numai produse japoneze pentru că ale noastre de bune ce sunt se duc toate la export! Ştiţi de cînd produc japonezii de la Kawa motociclete? Doar din 1955. Oare ce se întîmpla dacă produceau din 1900? Probabil că nu ne mai încurcam cu numele „motocicletă”, ci vehiculul s-ar fi numit kawa de la început.  

Japonia ca şi Germania au fost înfrînte în ultimul război mondial şi fac cele mai bune maşini din lume. Coincidenţă?

Călăuzire, îndrumare sau şansă? (9) Unde intră Dumnezeu în ecuaţie?


Cine nu ar vrea să audă o voce care la fiecare gînd sau la fiecare răspîntie a vieţii să îi spună «La stînga!» sau «La dreapta!» sau «Fă aşa» sau «Nu fă aşa»? Dincolo de faptul că uneori evenimentele vieţii se consumă într-o secvenţă deosebit de rapidă, o astfel de voce ne-ar transforma în indivizi lipsiţi de personalitate sau ne-ar plasa foarte aproape de ceea ceea ce este definit ca schizofrenie. Cu toate acestea, există nenumărate ocazii în istorie cînd oameni mai mult sau mai puţin importanţi, timoraţi de un posibil eşec, de eventualitatea alegerii greşite, au căutat să afle dacă evenimetele ce urmau să se desfăşoare vor avea un deznodămînt fericit sau nefericit în ceea ce îi priveşte. Cu toate acestea fiecare dintre noi evită insuccesul sau eşecul, dorind să aibă parte de succese.

Ca urmare, omul a recurs la diferite tehnici pentru a afla viitorul. Unii au cercetat stelele, alţii măruntaiele unor animale, alţii au întrebat prorocii sau au adus jertfe ce erau cu atît mai scumpe cu cît miza era mai mare. Pe de altă parte, confruntaţi cu o situaţie aparent fără ieşire, unii au luat decizia radivcală, inovativă, ilogică la prima vedere. De exemplu aflat în faţa nodului gordian a cărei dezlegare îl desemna pe stăpînul lumii, Alexandru Macedon l-a tăiat în două cu sabia. Acţiunea lui se putea interpreta în două feluri: a) nu a dezlegat nodul, deci nu era stăpînul lumii sau b) dacă nu era el, altul nu va mai fi pentru că nimeni nu va mai dezlega nodul ce a fost distrus. Pe vremea lui Columb se făcea mare caz cu menţinerea în echilibru a unui ou de găină. Columb a rezolvat problema menţinerii oului în echilibru spărgîndu-l de masă : oul nu se mai mişca. Nimeni nu a zis că nu trebuie să spargi sau să nu spargi oul. Pur şi simplu nimeni nu s-a gîndit la asta, doar Columb, de unde şi sintagma „oul lui Columb”. Era un mod de a spune că soluţia era radicală şi definitivă. Ambii au reuşit pentru că au crezut că aveau dreptate. Ambii au fost urmaţi pentru că liderii sunt urmaţi atunci cînd au încredere în forţele proprii, nu cînd pun la îndoială reuşita lor.

Revenind la călăuzirea supranaturală, cea mai bună întrebare nu este dacă este posibilă, ci dacă am există o metodă sigură de a cunoaşte această călăuzire specială. Vorba cuiva: „dacă vrei ca Dumnezeu să îţi vorbească, el poate să-ţi vorbească chiar şi jucînd la Loto”. În acelaşi timp atunci cînd am de luat o decizie, trebuie să apreciez în ce măsură o las în seama lui Dumnezeu sau cît de mult vreau să îmi asum eu responsabilitatea. Deci, datele problemei spun că eu trebuie să iau decizii, dat în acelaşi timp (fără să fie un act mecanic gen eu întreb, el răspunde) Dumnezeu este disponibil. Arta este de a lua decizia împreună cu Dumnezeu sau de a urma decizia pe care Dumnezeu deja a luat-o, eu doar mă supun voii sale.

Să vedem însă cum au procedat alţii. De exemplu după ce Iuda s-a sinucis, apostolii au tras la sorţ ca locul său să îi fie luat de un alt ucenic, ca să se împlinească numărul 12. Toţi ucenicii ştiau că nu mai existau 12 triburi ale lui Israel. Şi Isus Cristos ştia, dar cu toate acestea, a ales 12 ucenici. Şi Dumnezeu ştia şi nu a făcut eforturi ca oamenii sau cel puţin iudeii să regăsească triburile pierdute. Era nevoie de apostolul 12-lea bis? Poate că da, poate că nu. Oricum după alegerea sa, Matia nu a mai fost pomenit. Dar cum procedăm noi? Unii dintre noi, mai riguroşi, chiar şi atunci cînd pleacă în concediu, pun într-o pălărie mai multe bileţele cu mai multe destinaţii şi extrag un bileţel. Pentru ei aceasta e voia Domnului. Nu este cea mai bună soluţie pentru că există posibilitatea ca Dumnezeu să vrea să te trimită într-o destinaţia ce nu figurează pe vreunul din bileţelele puse în joc, dar în sine nu este ceva rău. În acelaşi timp, e la fel de bine să mergeam acolo unde ne place rugîndu-ne ca Dumnezeu să ne folosească cum crede el mai bine. Apoi, pentru a lua o decizie importantă unii postesc. Scriptura nu pomeneşte prea multe despre acest procedeu, practica noastră bazîndu-se pe precedentul creat în Estera, cînd fiind vorba de o problemă de viaţă şi de moarte, Estera s-a dus să îi vorbească împăratului doar după ce timp de a lună s-a rugat şi a postit. Nu ni se pare important să facem acest lucru pentru 10 zile petrecute la mare sau la munte, dar dacă viaţa noastră ar fi în joc, probabil că am reconsidera atît practica, cît şi durata sa. Dar, tot aşa putem să ne rugăm ca Dumnezeu să ne inspire să luăm o decizie bună sau să ne trimită pe cineva care să ne furnizeze o astfel de decizie sau să ne vorbească destul de semnificativ încît să înţelegem ce trebuie să facem. De remarcat că în toate aceste ocazii intervine factorul timp, subiectivitate şi trebuie definit ce înţelegem prin «succes». În urmă cu cîtva timp în Bucureşti o tînără mărturisise că totdeauna cîştiga la loz în plic dacă postea. Alţii afirmă că dacă ţineau „post negru„, rezultatele cererii sau călăuzirii erau garantate 100%.

 Un indicator foarte util, dar nu infailibil în luarea deciziilor este ceea ce ştim deja din viaţa de zi cu zi : 1. bunul simţ, 2. legile ţării în care trăim şi 3. Scriptura.

 1. De multe ori întîlnim situaţii în care oameni au dat greş pentru că nici măcar nu s-au obosit să verifice dacă soluţia pe care au ales-o sfidează sau nu bunul simţ. Dacă suntem învitaţi la un bal mascat nu o să mergem îmbrăcaţi în costum negru la două rînduri, cravată, cămaşă albă cu butoni, pantofi de lac şi un pistol negru mare dacă nu îl întruchipăm pe James Bond. Dar, dacă mergem la Biserică nu o să mergem îmbrăcaţi în pielea albastră a personajelor din Avatar. Bunul simţ ne spune că nu e bine şi vom avea parte de repercusiuni. Pe de altă parte bunnul simţ nu este acelaşi la toţi oamenii, în toate familiile sau în toate culturile. Trebuie să fim atenţi. În urmă cu cîţiva ani am fost invitat de un prieten la o biserică puţin mai neconformistă, Pioneer, în Surrey, Marea Britanie. Oamenii erau normali, dar în biserica ce se întîlnea într-o sală de educaţie fizică a unei şcoli (n-am nici o problemă cu asta) s-au petrecut unele lucruri pe care nu le întîlneşti în alte biserici. De exemplu, chiar dacă ne făceam cu toţii că nu-l vedem pe tînărul de circa doi metri cu păr destul de lung şi albastru intens, am avut o senzaţie de gol cînd s-a anuţat că fetele din Biserică au pregătit un dans. Prima parte n-a fost prea greu de urmărit, cu toate că fetele erau îmbrăcate doar în ciorapi mulaţi şi tricouri, dar partea a doua s-a dovedit ceva mai dinamică, piciorele lor zburînd în tavan pe ritmul muzicii din French Can-Can. Asta era posibil în Anglia, şi nu în toată Anglia, cu atît mai puţin probabil să fie posibil în România sau într-o ţară cu o biserică conservatoare.

 2. Legile ţării ne pun în gardă cu limitele legalităţii în multe domenii. Nu o să decidem să ţinem o întîlnire zgomotoasă de laudă şi închinare undeva într-un bloc în care vom deranja ceilalţi locatari, chiar dacă nu este în afara programului de linişte, aşa cum în Germania nu vom bate un cui după ora nouăsprezece pentru că dacă facem asta vecinii vor suna la poliţie şi vom fi amendaţi.

 3. Apoi dacă citim Scriptura vom remarca că foarte multe personaje despre care ni se povesteşte acolo au avut probleme din vari morive. Noi putem să le evităm dacă suntem atenţi la problemele acestora şi la urmările deciziilor personajelor în cauză. În această direcţie, multe dintre atenţionările din cartea Proverbelor mai sunt încă actuale. Luîndu-le în calcul ar putea să ne scutească de foarte multe necazuri inutile.

 Apoi mai trebuie să ţinem minte că spre deosebire de comunicarea obişnuită, comunicarea cu Dumnezeu nu se realizează mecanic, mai ales în ce priveşte luarea deciziilor. Dumnezeu nu este la capătul unui fir de telefon şi se obligă ca indiferent ce vrem noi, ce facem noi sau cînd avem noi chef, să ne răspundă. Ştiu că asta contravine într-un anume sens versetului „mă veţi căuta şi mă veţi găsi, dacă mă veţi căuta cu toată inima.“ (Ieremia 29:13), dar numai în aparenţă. Dumnezeu nu este idolul căruia i-am turnat chipul din argint, i-am dat forma, i-am pus la dispoziţie un adăpost într-un templu şi acum îl obligăm pe baza unui contract să ne răspundă! Legămîntul nu l-am făcut noi cu el, ci el cu noi. Cel mai mare, mai puternic şi mai important este cel care pune condiţiile şi care îl obligă pe cel mai mic, mai slab şi mai puţin important să respecte condiţiile, adică legămîntul. Omul n-a putut niciodată să îl oblige pe Dumnezeu pentru că nu are calitatea aceasta şi pentru că Dumnezeu nu are nevoie de noi ca să fie ceea ce este.

Black and White (1)


Cătuşele ţăcăniră strângându-mi încheieturile. Sunt mânat ca o vită. Nu-mi pasă încotro. Să se termine coşmarul şi să mă trezesc. În zadar. Duba miroase a închis şi a urină. Întunerec. Uşi metalice trântite. Am ajuns în prima mea celulă, e drept, pe roţi. Contactul fizic cu peretele de metal a însemnat un cucui, primul, dar am învăţat repede cum se merge cu ,,duba.” Pierd repede noţiunea timpului. Un scrâşnet de frâne, un huruit de portă rulantă şi o comandă seacă:

 “Jos bă!”

 Lumină de neon imaterială. Zid cenuşiu. Unde e soarele? Unde e lumea? Unde e lumea mea? Unde sunt eu? Cine sunt eu? EU? Bărbaţi fără vârstă şi fără expresie mă înconjoară. Cenuşii. Îmi iau hainele, îmi iau bagajul. Mi-au rămas: amintirile, fizicul cam şubred pentru un asemenea loc, conştiinţa cam încercată şi sufletul năpăstuit. Doamne, unde eşti? Doamne, cine eşti? Încerc să ţin socoteala timpului. Dacă reuşesc să supravieţuiesc primelor două zeci şi patru de ore…

 Ceva bâzâie în celulă. Am maxilarele încleştate. Seamănă cu un deşteptător. E chiar deşteptător, doar că celula nu mai e celulă. E dormitor, e propriul dormitor cu pat dublu, cu baia alături şi cu fereastra deschisă spre grădină. Soarele-şi revarsă razele peste dealurile din apropiere. Păsărelele ciripesc parcă furioase. M-am trezit.

–         Hai, mai puţin şi pierzi trenul. Ce te-ai mai agitat! Ai uitat de întâlnirea aia de la ora un’şpe?

–         Penitenciarul! Rapid o cafea, un ochi cu jumări, o pâine prăjită… Mă îmbrac.

–         Da’ un suc de grep roz n-ai vrea?

–         Tentant, dar prea târziu. Dacă mai vin, îl stoarcem împreună.

……………………………………………………………………………………………………………..

Era ora unsprezece. Îmi trece prin minte experimentul nebun din anul 1971 de la Stanford University. O echipă de studenţi îndrumată de un cadru didactic a simulat în subsolul universităţii viaţa într-o închisoare. După două zeci şi patru de ore, orbiţi de rolul care îl jucau, cei ,,dinăuntru” – gardieni şi deţinuţi – ajunseseră foarte aproape de iad. Acum nu este un experiment. Va fi realitatea – o oră, două – dar nu două zeci şi patru de ore. O invitaţie la iad, o invitaţie la rai sau pur şi simplu, doar o invitaţie.

 Secretara micuţă, cochetă şi puţin cam vorbăreaţă pentru gustul meu a dat doar un telefon. S-a aranjat, o să intrăm. Taxiul mirosea a parfum oriental. Drumul l-am parcurs parcă neprevăzut de lin şi repede: universitatea, spitalul, parcul, apoi gara. Au urmat casele de la periferie în culori variate şi vesele. Copiii ieşeau de la şcoală. Se ţineau de şotii. Câteva fetiţe sporovăiau încă la poarta şcolii. A urmat o curbă strânsă, un drum larg pustiu şi am ajuns. Parcarea aproape plină. Multe maşini noi. Secretara a achitat taxiul. A fost ieftin şi oricum, se decontează. O clădire modernă înconjurată de un gard înalt. Poartă de termopan ieftin. La colţuri, turnuri de pază cu geam tip oglindă. Sigla cu tricolorul, drapelul fâlfâind. În faţa intrării femei, copii şi câţiva bărbaţi cu bagaje mari, parc-ar lucra la en-gross-uri. Baxuri de sucuri şi apă minerală, plase gigantice doldora de te miri ce, un tort ,,Diplomat” personalizat cu un ,,La Mulţi ani!” de-a dreptul hazliu. O femeie tânără, frumoasă şi zâmbitoare îmbrăcată la patru ace îl prezintă la control. Soţie, soră, ,,alt grad de rudenie”? Am înmânat buletinele şi mobilele gardianului cu privire întrebătoare.

–         La doamna Nedelcu. Ne aşteaptă.

Am intrat pe poartă după telefonul de rigoare, însoţiţi de un alt gardian. Relativ curat, dar anost. Panouri cu lozinci, cam ca pe vremea ,,Împuşcatului.” Un birou mare, neobişnuit de mare, cu o masă dreptunghiulară şi scaune ieftine. Două computere şi o fereastră mare. Aerul condiţionat lipseşte. Luăm loc. Doamna Nedelcu apare afişând un zâmbet distant. Prezentările de rigoare. Nu ni se serveşte nimic. Secretara turuie, doamna tace. Ce grad o fi având? Fumează fără să întrebe dacă ne deranjează. Noi nu suntem fumători. Încerc să îmi imaginez cum ar fi fost dacă eu eram femeie şi ea bărbat… Sfidătoare? Dar dacă aş fi fost deţinut? Ei, ce contează! – devin paranoic.

–         Domnul Nădăban de la fundaţia noastră ar dori să înceapă un program sau o activitate ce i-ar ajuta pe deţinuţi să se reintegreze în societate după eliberare. Aveţi aici CV-ul şi cererea noastră pentru accesul dânsului în penitenciar.

–         Cred că am putea oferi nişte activităţi mai variate, poate chiar cu personalul… Sprâncenele circumflexe ale doamnei Nedelcu îmi tăiară avântul. Înainte de a-mi exprima îngrijorarea, mi se anunţă prima sentinţă pe un ton ferm ce nu putea contrazis:

–         În niciun caz!

–         Poate un program de vizitare a celor ce nu sunt vizitaţi de nimeni…

–         Nu sunt de acord cu o astfel de activitate.

Visele începeau să mi se năruie. Se vede că eram un amator. Habar n-aveam ce să mai spun. Realitatea cu care mă confruntam depăşea încărcătura de bunăvoinţă a intenţiilor mele. Părea un dialog cu peretele.

–         Aş putea face consiliere.

–         Nu e cazul să insistaţi. Asta noi o facem. Domnul Nădăban, dumneavoastră puteţi doar să ne ajutaţi pe noi, nu să faceţi ce vreţi. În funcţie de nevoile noastre dumneavoastră vă încadraţi în programul penitenciarului. V-aş putea eu recomanda câteva activităţi. Asta dacă doriţi să vă integraţi.

Figura aparent absentă era trădată doar de ţigara care se micşora cu repeziciune. Tăcerea nu prevestea ceva bun, dar cel puţin ostilităţile fură întrerupte de acestă scurtă pauză. În mod evident nu eram pregătit pentru un astfel de dialog. De ce risca o confruntare când eu am venit să ofer ceva gratuit? De ce îi este frică? De mine, de şefi, de eventualele reacţii din interior? Cu un gest reflex îşi consultă ceasul. Audienţa ajunsese într-un impas şi se apropia cu repeziciune de un sfârşit neprevăzut. Mi-am privit şi eu ceasul, ca într-o confruntare contra-cronometru. Era şi jumătate. 

–         De fapt aş dori să am activitatea mea proprie, poate grupul meu.

–         Şi mă rog ce aţi dori să faceţi? Un curs de limba engleză ne-ar prinde bine. Ultimii dumneavoastră colaboratori au dispărut. Nici măcar nu ne-aţi anunţat. Ce s-a întâmplat cu ei, domnule Nădăban?

Figura ei începea să-şi piardă bruma de calm şi starea ei de spirit începea să mă molipsească. ,,Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul!” – încercam să mă calmez şi să invoc divinitatea într-u apărarea mea, poate şi a ei. Ce altceva ar mai fi de spus?

–         Îmi pare rău, dar şi eu am fost tot atât de contrariat de plecarea englezilor. Ştiţi, eu nu sunt şeful lor, iar ei lucrează ca voluntari, la fel ca şi mine. Relaţiile dintre noi nu sunt dictate de regulamente sau de ierarhie; din această cauză e puţin mai complicat ca aici, la dumneavoastră. Dar poate suplinim prin calitate ce lipseşte la cantitate…

–         Mda…

Secretara era vădit încurcată şi deloc încurajată de evoluţia discuţiei. Relaţia clădită pe banii fundaţiei şi pe amabilitatea personală părea să se clatine. Încercă o diversiune:

–         La penitenciarul vechi cred că nu sunt probleme şi asistenta noastră socială ar putea continua, nu…?

–         Da, acolo merge. Cred că Domnul Nădăban ar putea veni cu nişte propuneri mai concrete după ce va vedea ce se întâmplă la noi şi se va obişnui cu mediul. De exemplu, veniţi săptămâna viitoare cu echipa din Australia şi dacă vă integraţi mai vedem ce iese de aici.

Un început de zâmbet, mascat de aprinderea unei noi ţigări părea să mai destindă atmosfera. E o cursă, sau mi se pare că trădează un pic de amabilitate? Nu o să resping un deget, dar nici nu o să iau toată mâna.

–         Ştiu şi eu? Păi, să încercăm. Îmi faceţi accesul, vin cu echipa şi apoi mai discutăm. Ce ziceţi?

–         Bun, daţi-mi încă o dată datele dumneavoastră.

După cinci minute eram într-un alt taxiu ce ne ducea spre lumea noastră. Rămân pe gânduri. A fost un vis? A fost contactul cu o altă realitate? Care dintre ele este cea adevărată? Unde e adevărul? Ce e adevărul? Cine e adevărul? În cazul ăsta filozofia nu pare să ajute, sau cel puţin nu filozofia mea.

 Ne oprim în faţă la McDonald’s. Altă chitanţă decontabilă. Mă despart de secretara fundaţiei – oricum nu ne prea simpatizăm – cu un ,,Mai vedem noi…” şi un ,,La revedere” neutru. Ea intră în Mac, eu o iau în jos, pe jos, spre gară. Un Pepsi rece şi o plăcintă fierbinte şi crocantă mă delimitează parcă de cei care nu au acces la aşa ceva. Privind în gol, văd ca prin vis un copil ce fuge cu o franzelă într-o mână şi cu ceva ce fâlfâie în cealaltă. Dispare într-o gură de canal. Doi poliţişti burtoşi trec gâfâind şi înjurând. Asta-i viaţa.

Ce bine e să fii liber. Merit oare mica mea recompensă cu toate că am fost înfrânt? Înfrânt? Da, dar nu definitiv. Am pierdut o bătălie, dar războiul abia a început! Ce-ar fi să punem la cale o mică aventură ce va sparge monotonia celor ,,dinlăuntru”? Ce-ar zice doamna Nedelcu and company de vreo câteva activităţi bombă? S-ar putea să îmi râdă în nas! Dacă aş găsi pe cineva care să înceapă un cor! Cor? Ce cor? Hei Alex, eşti dus? Ce fel de cor s-ar potrivi într-un loc ca ăla? Hmmm… Poate Gospel spiritual! Râd de unu’ singur pe stradă. În alte vremuri m-ar fi dus la glumeţi. Dar dacă – o pereche mai în vârstă mă priveşte ciudat – unul, doi tineri actori vor pune în scenă o piesă de teatru, una clasică fără riscuri inutile? Nu asta nu merge, implică prea mare libertate pentru deţinuţi şi prea multă muncă pentru gardieni. Sau poate, cine ştie!

Trenul meu pleacă la doi’şpe fix. Mai am cinci minute. S-a dus o dimineaţă, dar parcă s-a dus toată ziua. Îngaim obosit ca după un schimb în abataj:

–         A doua la Sântana.

–         Trei cin’zeci!

FASCINAŢIA ARMELOR (5)


Elicoptere în zona IV. S-o fi pus în mişcare divizionul de obuziere aeropurtat şi venea spre noi? Poate. Nu mai conta. Erau prinşi în clădirea Primăriei şi dacă nu ajungeau rapid ne terminau alţii în locul lor. În ultima noapte am tras opt mii de cartuşe. Încă una tot aşa şi se cam termină muniţia. Trasoarele veneau de parcă voiau să îţi intre în ochi. Ne feream instinctiv,  cădeau însă înainte să ajungă la ţintă. N-a fost nimeni rănit. La un moment dat după un trunchi de copac din parc se desprinse un individ îmbrăcat în negru, ca o umbră. A stat aşa o fracţiune de secundă parcă pentru a cântări situaţia. S-a tras înapoi în întunerec. L-am bătut pe cască pe soldatul din faţa mea.

–         L-ai văzut?

–         L-am luat la ochi, nu-ţi fă griji.

–         Şi?

–         Am primit ordin să nu deschidem focul decât dacă trec peste gard.

–         Aha.

Era clar de ce fusese dat ordinul. Gardul de trei metri nu putea fi escaladat fără pierderi. Erau suficiente câteva arme pentru apărarea lui. Pe mine mă ingrijora faptul că aproape cinci zeci la sută din arme erau concentrate în direcţia greşită. Sau cine ştie?

………………………………………………………………………………………………………………………………

Închizătorul ţăcăni în gol. Mirosul iritant de praf de puşcă umplea încăperea în ciuda ferestrei larg deschise a cărui geamuri fuseseră sparte de tuburile ce săreau din armă. Copacul din faţă refuza să cadă. Lipsa trasoarelor îmi dădea impresia că trag oriunde numai în ţintă nu. Lipsa elementelor de ochire pe timp de noapte mă înverşunau să iau o linie de ochire cât mai bună în faţa tuturor becurilor încă neafectate de tir. Am schimbat încărcătorul şi am armat. Nu a tras nimeni în mine, nu am văzut nici o ţintă în mişcare. Doar fantasmele unei minţi obosite după cele trei zile şi nopţi fără somn. Andrenalina era pe terminate. De după copaci apăreau umbre ce avansau spre poziţiile noastre. Apoi dispăreau în parcul care se desfăşura în faţa unghiului meu de tragere. Cartuşe aveam, poate că ar fi bune câteva grenade în caz de asalt. După atîtea schimbări, zvonuri, mişcări de trupe, cu telefoanele tăiate, abandonaţi de unii şi preluaţi de alţii, cine mai ştia ce se întâmpla în oraşul cufundat în noapte şi scuturat de rafale mai mult sau mai puţin apropiate?

………………………………………………………………………………………………………………………………

Cu toate că legăturile telefonice erau tăiate, telefonul de pe birou sună. O voce răguşită ne informa că un locotenent de miliţie şi un subofiţer au plecat de la Miliţie cu un aro blindat şi că sunt terorişti. Am comunicat comandamentului ştirea. S-a trimis un tab să-i intercepteze. Ne hlizim spre nicăieri aşteptând un inamic invizibil ce nu mai apare. Primim de mâncare: cârnaţi ungureşti ca la mama acasă, dulciuri stăine, pâine tare şi suc. În cameră tot cald, caloriferele atingând temperaruri record pentru ultimii zece ani. Un alt telefon de la un punct termic din cartierul Alfa. Au un rănit cu o legitimaţie de-a noastră. Nimeni nu ştie cum a ajuns acolo. Poate legitimaţia e falsă. Îl ştiam în clădire, dar nu ştim de ce şi cum a ajuns afară şi cum a ajuns acolo. Fără curent şi fără lanterne ne era imposibil să localizăm rapid pe cineva în interiorul primăriei. Un comunicat al comandamentului militar face lumină: aro miliţiei a dat nas în nas cu tabul armatei. Ambii au deschis focul. Numai un nebun ar fi deschis focul cu arma de 7,62 de pe aro împotriva blindatului cu o mitralieră grea, dar aşa a fost. Aro a fost despicat de rafala tabului. Locotenentul şi subofiţerul au fost seceraţi. Rănitul din Alfa se pare că fusese la bordul maşinii de la miliţie. A fugit vreo trei kilometri şi a ajuns epuizat la punctul termic. Acolo l-au „capturat”. Spre dimineaţa a apărut printre noi cu o mână pansată, dar jovial. Nu am aflat altceva. Stătea mai tot timpul pe scaun în birou, lângă bibliotecă şi fuma uitându-se la tv. Am profitat de faptul că a plecat din încăpere şi m-am aşezat şi eu pe scaunul cu pricina. N-am mai fost aşa de obosit în viaţa mea. La tv era Divertis cu Ceauşescu. Ne-au iritat. Ne venea să-i împuşcăm. Săracii băieţi. Nu ştiau ei prin ce am trecut noi!

Am început să aud voci. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, nimeni nu discuta cu mine. Şi totuşi… auzeam o conversaţie. Ceva se argumenta.

–         Nu voi interveni acolo…

–         Dacă nu ne bagăm s-ar putea să fie…

–         Cine crede că e? Aici noi am pus mâna pe putere.

–         Dar Bucureştiul zice…

–         Nu mă interesează.

Aveam impresia că nu mă mai pot controla. Şi totuşi… vocile veneau de undeva dintre bibliotecă şi perete. Încercam să le prind înţelesul. Deodată dintre cele două corpuri ale bibliotecii apăru Voicilă împreună cu Morar şi Vizitiu. Avuseseră un schimb aprig de păreri contradictorii. Ultimii doi plecară.

–         Cine ştie, nu ar fi prudent să nu ne subordonăm Bucureştiului….

Voicilă rămase cu gura căscată, probabil întrebându-se dacă sunt medium, vrăjitor sau varianta indigenizată a lui 007. I-am relatat lui afacerea ascultării conversaţiei şi preferinţa lui rănitului de a-şi face veacul pe scaunul cu pricina. L-au chemat, l-au interogat, i-au luat legitimaţia şi l-au dat afară în noapte. „În frigul şi întunerecul de-afară…”

 Într-un tîrziu, se făcu ziuă.

S-a dat decretul de graţiere a tuturor securiştilor, trebuie predate toate armele. Linişte şi la noi. A apărut un moşneag. Pe la 70 de ani. A zis că vrea să predea o armă. Am fost numit să-l însoţesc. Mergem cu un aro spre Zărand. Pomii zaharisiţi şi drumul imaculat, liniştea şi pustietatea câmpurilor contrastează cu haosul, gălăgia, cenuşiul sumbru al oraşului. Stresul dispare şi parcă aparţinem unei alte realităţi. Trecem pe la consiliu comunei să-i inducem în eroare pe eventualii comunişti. Ajungem la casa moşului. El pune mâna pe topor şi începe să spargă pragul de la cămara ce duce spre pod. Locotenentul se aştepta să găsească o armă stok. E doar un ZB cu patul aproape putred. Dar armă!

– Şi în cine voiai să tragi cu arma asta, moşule? Locotenentului i se părea legitimă întrebarea. Era prima şi singura armă declarată.

– Păi cum în cine? În comunişti, fiule!

– Apăi şi noi suntem comunişti, moşule!

– …

Moşul se uită interzis la ofiţerii ce până mai ieri-alaltăieri erau buni comunişti ce participau la şedinţele de partid, dar îl înjurau pe Ceauşescu în faţa televizorului de acasă în lipsa martorilor.

Tanti Milly şi deschiderea celui de-al treilea ochi (3)


–         Cred că ţi se deschide al treilea ochi!

Făcu o pauză extrem, dar, vă jur pe ochii mei, extrem de semnificativă şi continuă cu un ton misterios. Săracu Bach! Dacă ar fi dat el de tonul ăsta misterios, i-ar fi înebunit el şi mai tare pe ăia cu tocatta şi fuga lui!

         – Fac şi eu parte din grupul lui Francisc. Conducătorul nostru merge pe Retezat şi se roagă. Toţi sunt îmbrăcaţi în alb, merg doar pe măgari. Biserica Ortodoxă nu îi recunoaşte. Noi vedem la cei ce sunt fii întunerecului, fiii Satanei, un sul de fum negru deasupra capului, iar la cei ce sunt de-ai noştri un sul alb.

M-am simţit ca împăratul pe stradă, cînd cu afacerea hainelor ce puteau fi văzute doar de cei deştepţi. Mă simţeam prost: oare capul meu ce fel de fum scoate? Nu îndrăzneam să ridic ochii în sus, nici să mă uit în oglindă. Eram paralizat. Dacă…

    – Eu nu pot să stau de vorbă cu ăia negri!

Automat m-am liniştit. Deci, nu eram din ăialaltii! În acelaşi timp telefonul sună prelung. Doamna doctor răspunse. Răspundea totuşi la telefon, vorbea la telefon, deci putea comunica prin telefon. Privirea i se schimbă, vocea i se precipită, puse rapid receptoru-n furcă, înşfăcă pardesiul şi ieşi în trombă, lăsîndu-mă în pană de idei:

–         Soră-mea… e la municipal… atac de cord! Fug!

Asta vedeam şi eu. A fugit doamna doctor, am fugit şi eu. Pacienţii au fugit la sala de mese, portarul a fugit după un boschetar ce fugea cu unicul scaun pe rotile al spitalului.

Către seară am ajuns acasă. Am trecut pe lîngă casa lui Tanti Milly, şi pe cînd mergeam aşa, spre uşa casei mele, am văzut-o pe Tanti Milly ce tocmai îşi băga raţele în ocol şi îmi făcea semn că „avem de vorbit”. Ce bine că, spre deosebire de unii ingineri, politicieni, dansatori şi dansatoare din buric, poliţişti, vatmani, vînzătoare de îngheţată şi de zahăr pe băţ şi alţi participanţi la traficul verbal, Tanti Milly ştia să comunice şi non-verbal. Îmi făcea semn cu bîta. M-am oprit şi m-am întors din trei mişcări lente, destul de imprecise. Eram obosit de vizita la oraş. Dar ca să nu pierd prea mult timp la taclale am preluat iniţiativa şi am deschis gura să îi spun un „Sara bună”. Asta era ceea ce voiam eu să spun. Dar pe gură mi-a ieşit altceva.

–         „O născut Ica, o fată şi un băiat, îs bine. Doctorul s-o mulţumit cu o sută de dolari. Joi iese. Şi-o rupt picioru baba Misirca, o pierdut Sandu abonamentul de tren şi l-a dat afară pe Mircea lu Păţocu.”

Instinctiv mi-am băgat în gură sticla de Pepsi trăgînd cu nesaţ. Aiureli! De unde le-am scos şi pe astea? Şuvoiul de Pepsi îmi spălă limba, îmi degresă dinţii şi îmi deblocă mintea. Începeam să gîndesc limpede, doar că privirea mi se înceţoşa. O, Doamne, nu acum! Mai că muşcam din sticla de sticlă de pepsi. Înnecată în pepsi lemon albeaţa din privire dispăru în fundul creierului.

–         Vecinu, da dă indie ştiţi tătie aştea? Aţi vorbit cu careva d-aici? O fost înainte de termen. O luat-o salvarea după ce v-aţ dus la tren… Io pus numele Emil, ca pă minie şi Alexandru ca pă dumnieta, spuse veselă Tanti Milly. Pă Misirca am văzut-o cum o picat, Sandu n-o vinit încă, da Florica a lu Mircea lu Păţocu o trecut p-aici şi o zîs că a iei o plecat în Italia că l-o băgat în şomaj.

Am rămas cu sticla de pepsi în gură, că era mai sigur aşa. Cine ştie ce mai declaram şi cui. Poate mă declaram vinovat de prăbuşirea feneiului, de fraudarea alegerilor trecute şi viitoare şi de lichidarea generalilor Nuţă şi Dincă la lovilutzie! Ajungeam de miru lumii. De parcă nu eram deja!

–         Şi o trecut p-aci nişte oameni tăţ îmbrăcaţ în alb şi călări pă măgari. La biserică or tras clopotiele ca dă foc. Mie mi s-a părut că văd tăt zăpadă şi fuljere. Parcă ninjea şi trăznia. Da amu s-or dus. Am fost pînă la bar, la Ză Blec Engeălz şi (făcîndu-mi complice cu ochiul), am aranjat grădiniţa! Că vizavi o dăschis Silviu a lu Bercea un dutian dă plante medicinale: „Al Treilea Oki”.

Cu sticla de pepsi în gură ca şi cu o trompetă ce nu îşi mai termina niciodată melodia am uşchito spre casă. M-am săturat de al treilea ochi, de Maytrei, de clopote, men in uait, de măgari pe toate drumurile, de naşteri înainte de termen, prin cezariană sau nu, cu anestezie totală sau cu epidurală! Mă bag în pat! Dar înainte de a mă băga în pat, soţia atrasă de conversaţie îmi deschide uşa în faţă şi sticla de pepsi mă plezneşte peste ochiul drept. Văd stele roşi şi verzi. Apoi Calea Lactee. Toată! Apoi alb. Mult alb… Numai alb.

Călăuzire, îndrumare sau şansă? (8)


Dincolo de frica de eşec ce ne paralizează şi constituie subiectul unei alte discipline, eşecul în sine este iminent şi inevitabil. Eşecul ne face să ne ajustăm călăuzirea sau îndrumarea cu şansele de reuşită. Dincolo de izul spiritual al obiectivelor de genul «prin jobul ăsta o să-l slăvesc mai mult pe Domnul» sau «Domnul m-a eliberat din situaţia asta, că nu mai rezistam… » există foarte mulţi indicatori ce ne fac sau ne pot face să ne dăm seama că ne îndreptăm spre un eşec sau spre încheierea unei perioade din viaţa noastră. De exemplu, înainte de preda timp de zece ani în învăţămîntul universitar la Oradea, mi s-a propus să merg să predau acolo. Mai pe ocolite, mai direct, am fost în cele din urmă invitat la un interviu şi am primit jobul. Mi se părea că aste era ceea ce dorea Domnul de la mine ca persoană şi de la noi ca familie. Deşi soţia avea un job foarte bun, deşi aveam o locuiţă şi eram acasă la Arad, după ce am primit eu jobul, soţia şi-a dat demisia, fără să mai beneficieze de concediul pre sau post-natal şi am plecat să stăm în chirie şi să trăim din salariul meu care era mai mic ca el ei. Am perceput această schimbare majoră din viaţa noastră ca o împlinire a călăuzirii ce venea, într-o formă sau alta, de la Dumnezeu. Nu am luat în calcul partea materială, pe care credeam că o va rezolva Dumnezeu. Dar, după cinci ani, incapabili să ne mai plătim chiria, am revenit înapoi în Arad. Se înscria revenirea în «voia lui Dumnezeu»? Era mutarea opţiunea cea mai bună? De ce? În primul rînd nu ne-am mutat în grabă. În al doilea rînd, cînd nu mai ai cu ce să îţi plăteşti chiria, trebuie să faci ceva. Soluţia, să ne mutăm înapoi unde nu mai plăteam chirie şi viaţa era mai ieftină. Ca să fim siguri că ceea ce noi vedem ca şi călăuzire este validat de Dumnezeu şi nu mai există o altă variantă, am hotărît să mergem dincolo de normal în ceea ce priveşte resursele financiare. După ce ne-am mutat la Arad confirmarea deciziei s-a concretizat în cadoul primit de la un frate pe care nu l-am văzut în viaţa noastră: o casă în apropierea Aradului.

În cazul acesta, decizia iniţială a plecării din Arad a fost o decizie corectă. La vremea aceea, atunci cînd am luat decizia, un eventual eşec era imprevizibil şi ilogic. Dorinţa de a pune în practică ceea ce am învăţat, dorinţa de afirmare, de a «pune în negoţ» investiţia ce s-a făcut în mine, au fost mai puternice decît teama de eşec. În plus mai existau şi asigurările angajatorului că mă voia în jobul respectiv. Însă după încă cinci ani de la mutarea înapoi, jobul a dispărut şi cu toate că acum aveam casă, că am terminat doctoratul, iar soţia şi-a luat licenţa în psihologie, am avut o perioadă foarte stresantă în care îmi puneam întrebări cu privire la călăuzirea iniţială în direcţia doctoratului, a învăţămîntului universitar, etc. Schimbarea bruscă a indus posibilitatea „eşecului” care zgîlţîia zdravăn baza deciziilor luate în urmă cu zece şi treisprezece ani. Cu toate acestea,  perioada ce a urmat pe care am petrecut-o în afara teologiei full-time, a dus la redescoperirea cîtorva talente îngropate: scrisul şi desenatul. Ar fi trebuit să aştept ca să îmi pice bani din cer pentru chirie? Nu cred. Ar fi trebuit să cer ajutorul altora? L-am cerut şi am fost refuzat. Ar mai fi trebuit să aştept? Am aşteptat mai mult decît ne ţineau puterile şi nu s-a produs o intervenţie miraculoasă sau în direcţia în care eram angajat. Pasivitatea excesivă nu duce decît la dependenţă excesivă, la inactivitatea ce nu are nimic cu un Dumnezeu ce este la cîrma evenimentelor.

Dar ce este eşecul? De obicei el este rezultatul unei acţiuni. Poate fi acea întîmplare ce contravine sau pare să contrazică o decizie luată anterior într-un anumit domeniu, în anumite circumstanţe ale vieţii.  Eşecul poate fi personal, colectiv şi poate interveni din cauza unor factori obiectivi, subiectivi, personali sau total independenţi de persoana sau colectivul în cauză. Înfrîngere, nereuşită, insucces, cădere sau nerealizare sunt cîteva din sinonimele eşecului. Eşecul este de multe ori urmat de o depresie, de o reevaluare a situaţiei şi de cele mai multe ori de o nouă încercare de a-l depăşi. Nu este greu să ne dăm seama cînd ne confruntăm cu un eşec. Cel mai greau este să ne dăm seama ce este de făcut după ce el se produce.

 Aş propune cîţiva paşi : 1. analizarea cauzelor, circumstanţelor care au dus la eşec, 2. re-evaluarea planurilor împreună cu re-evaluarea resurselor, 3. redactarea unui plan de ieşire din situaţie, şi 4. concentrarea resurselor şi a eforturilor pentru obţinerea succesului. Foarte important în limitarea pierderilor în cazul unui eşec este apelarea la sprijinul altei persoane care să ne ajute în situaţia dată şi care să ne confirme deciziile.

În lipsa unei persoane care să ne confirme deciziile lucrurile se situează la latitudinea instinctului propriu de conservare care ar putea să funcţioneze sau să nu funcţioneze. În general istoria omenirii ne demonstrează că omul are o mare putere de toleranţă la frustrare şi este capabil să dezvolte instinctiv tehnici şi strategii variate pentru a face faţă insuccesului. Cu toate acestea asocierea sau supervizarea mentorului este mult mai eficientă în a trece printr-o perioadă mai grea a vieţii. Deasemenea eşecul nu intervine în viaţa unora care nu iau decizii, dar în acest caz viaţa acestor indivizi seamănă extrem de mult cu viaţa din închisoare, unde numărul de alegeri ale individului este restrîns la 5-6 pe zi. Cine şi-ar dori aşa ceva? Nu este libertatea mai frumoasă, mai tentatntă, cu toate că presupune asumarea responsabilităţii, acţiune şi …folosirea creierului? 

 

 

 

Maşinile mele (1): Trabantul


De mic copil mi-au plăcut maşinile. Chiar am făcut planuri să construiesc una cu pedale. Îi invidiam pe copiii ce aveau aşa ceva. Am evoluat de la tricicletă, la trotinetă şi apoi, la biciclete împrumutate. În general mă deplasam conform principiului Noului Testament, perpedes apostolorum.

Prima maşină în familie a fost un Trabant 601, berlină, verde ca brotăcelul. M-am dus la Bucureşti cu un coleg ce avea carnet, am stat la Hotel Parc, vecin cu Turist. Vorbisem cu cineva care voia să vîndă un Trabant şi ne-am prezentat să vedem maşina. Era într-o sîmbătă. Am încercat-o, mergea bine, avea cîteva dotări în plus: un cea de Lada 1500, antifurt, ceas de bord nou, volan sport. Avea 55000 de km. Încă mirosea a nou. Proprietarul lucra la IDMS. I-am spus că vorbesc cu tata şi ne vedem luni, cînd putea să vină cu banii. Apoi dumnică ne-am dus la tîrgul de maşini. Acolo am dat de el şi voia să îl vîndă. Nu am găsit nimic mai bun şi mai ieftin. A venit tata luni, Robert, proprietarul nu mai voia să îl vîndă. Totuşi l-a convins soţia. Am mai stat o zi, s-au făcut toate hîrtiile, am schimbat numerele, i-am dat un cec cu clauză de împuternicire şi tipul ne-a scos spre autostrada Bucureşti-Piteşti. Cînd a coborît era tare emoţionat. Colegul meu Coloja, sub-inginer, a trecut la volan şi i-a dat bice. Singura oprire a fost la Păuliş la barieră cînd motorul s-a oprit. Bariera era ridicată, dar cantoniera a ieşit speriată. Am împins Trabantul şi l-am trecut liniile. Apoi am demarat fără probleme. Dimineaţa am fost la servici. Şi gata. A început criza cu benzina, aşa că nu am fost tentat să mă duc la şcoala de şoferi. Cum să conduci cu 20 de litri pe lună? Dar Trabantul a mers bine, la semafoare tata era primul care demara, schimba vitezele extrem de rapid. Combustibilul folosit varia de la gazolină ilegală, la Volotox în amestec cu benzină sau petrol. Mirosea după Trabant a flit, toate muştele leşinau. Mie îmi venea greaţă. Ai mei mergeau în misune la ţară cu Trabantul, înghesuind încă doi amatori de „misiune” în caroseria cu 4 locuri. Pînă tata nu a luat carnetul de şofer m-am folosit de ocazie să merg după cota de benzină cu cîte un coleg. O dată ne-am dus chiar la porumb, undeva spre Horia parcă. Curios să vadă dacă Trabantul ajunge la 100, colegul meu a călcat acceleraţia. A mers, doar că făcea o coadă de vreo zece metri de fum! Senzaţia de claustrofobie am avut-o cînd m-am întors să vorbesc cu cineva din spate. Aproape că ne-am pupat! În rest, singura aventură a tatălui meu a fost crăparea unui stop cînd a dat înapoi undeva pe litoral şi a lovit un tomberon.  Maşină robustă, motor în doi timpi, fără pompă de benzină, fără pompă de ulei, fără radiator, patru viteze, schimbător la volan. În cartea maşinii te uimeau numărul mare de piese din tablă. În afară de blocul motor, de pistoane şi de biele, cam totul era de tablă. Motorul stătea pe un arc lamelar transversal ca la Ford T. Din această cauză avea o ţinută bună de drum, suspensia fiind foarte rigidă şi simplă. De menţionat că atunci cînd a ieşit Mercedes A classe, acesta s-a dat de-a berbeleacul la testul jaloanelor, pe cînd Trabantul l-a trecut. Tehnologie nemţească!  Trabantul a suferit vreo două capitale la motor, în rest nimic deosebit de reparat la el. Caroseria nu ruginea pentru că era din nişte panouri de plastic fixate pe un schelet metalic.

Cea mai importantă cursă cu Trabantul a făcut-o tata în 8 mai 1989, cînd m-a dus la spital în timpul unei crize de fiere. După un timp se gîndea să vîndă Trabantul şi să-şi ia o Dacie că avea cinci locuri, deci cinci misionari. Pe cînd se gîndea el aşa, Domnul i-a făcut  o surpriză: a cîştigat o Dacia 1310 TLX neagră (singura culoare disponibilă în stoc) la C.E.C. Aşa că a vîndut Trabantul. Între timp am făcut şcola de şoferi în 1990 cu primul instructor privat din Arad şi aveam şi eu carnet de conducere, dar nu am mai apucat să conduc Trabantul că l-a vîndut. Obişnuit cu Trabantul care aproape că se răsucea pe loc, tata cam chinuia Dacia în viraje foarte strînse.  Nu a avut încredere să îi conduc maşina, dar nu ştiu prin ce miracol o dată m-a lăsat să conduc în drum spre Timişoara. I-am mai cerut maşina pentru nunta prietenului meu Cornel Unc, dar m-a refuzat. Îi era frică că i-o şifonez. Dacia neagră era vedetă, avînd în vedere că doar maşinile oficiale erau negre.

Apoi am putut să conduc o Daca 1300, mai veche, albastră, pentru că proprietarul murise şi nimeni din familie nu avea carnet. Am condus-o după ce i-am făcut o capitală la motor. Proprietara a plătit, eu cu mecanicul am mers să luăm piesele din piaţă de la Timişoara, la negru. Plin de piese, dar proaste. Segmenţii  verificaţi de mecanic erau prea mari, dar dacă nu aveai o cămaşă în care să îi bagi habar n-aveai. În motorul desfăcut mecanicul a găsit două pistoane crăpate. Tipul lucra la o autobază, stătea în Grădişte pe ultima stradă şi era inginer. I-a făcut RK, a remorcat maşina la rece în treapta a IV-a şi apoi a încercat să o pornească. A pornit la prima cheie. Eram fericit. Apoi am început să fac pene de cauciuc, cauciucurile fiind extrem de uzate. Am mers cu maşina aia cu 100 la oră după rodaj, consumul fiind undeva la 6 litri. Am mers pînă la Piatra Neamţ şi înapoi prin Cheile Bicazului, fără probleme. Cu ea am învăţat să conduc pe zăpadă şi pe serpentine. Frîna de mînă era de groază, faza de întîlnire se ducea din cutia selectorului. Într-o seară am decis să merg cu maşina prin Gai la biserică şi cînd am ajuns la terenul de fotbal, am observat un poliţist la colţul celeilalte străzi, aşa că am semnalizat dreapta, am intrat pe prima stradă şi am dat bine spre casă: aveam doar faza mare. A doua zi am scos maşina din curtea unei bătrîne la care o ţineam şi am vrut să repar faza. Cînd puneam maneta mergea, cînd puneam cutia cu maneta la loc nu mai mergea. Între timp în faţa mea la 100 de metri nişte poliţişti verificau toate maşinile. În cele din urmă au venit şi la mine să mă întrebe ce se întîmplă. Le-am explicat, m-au lăsat în pace. Într-o zi am schimbat ceva la frîne, la un mecanic. Mi-a făcut ce trebuia, apoi am plecat. Am vrut să mă întorc, n-aveam frînă. Nu îmi aerisise circuitul. Bong! – am dat în mantinelă, am îndoit aripa de fibră de sticlă din dreapta. S-a pus şi a făcut nişte nituri de aluminiu şi a prins-o pe dedesupt să nu se vadă. Altă dată un camion mi-a tăiat curba şi cu aripa din spate de metal mi-a tăiat aripa din partea stîngă! Am rămas cu paguba. În cele din urmă n-am mai putut să circul că nu mai aveam frîne: s-a defectat regulatorul de presiune aflat la puntea din spate. Apoi a venit un văr din familia proprietarei şi a luat maşina. Am condus-o cam un an.

Mephedrone deaths: teachers have to hand drug back after confiscating it in lessons


Telegraph.co.uk: Teachers who confiscate mephedrone from children as young as eight have to hand the drug back at the end of the school day because it remains legal, it has emerged

 By Heidi Blake
Published: 3:47PM GMT 17 Mar 2010

Leading head teachers have called for a ban on the dangerous substance – known as “miaow miaow” – which they say is in widespread use among children in primary and secondary schools.

Lord Mandelson has promised that the issue will be examined „very speedily, very carefully.”

The Home Office’s scientific advisory panel are due to report on the drug on March 29.

The Advisory Council on the Misuse of Drugs said it had discussed Meohedrone with Alan Johnson, the Home Secretary, who had expressed „grave concern”.

Mike Stewart, head of Westland School in Torquay, said his teachers found themselves in the absurd position of having to hand back stashes of the stimulant which they have seized during lessons.

“Both my colleagues in school and the police are pretty powerless to do anything about it. Obviously items can be confiscated but, because this is still legal, it would have to be given back at the end of the day, and that’s disturbing,” he said.

“It is a widely available unrestricted drug. It has significant harmful effects on the behaviour of young people and probably their future lives.

“Death is the extreme but psychosis and uncontrollable behaviour and illness are part of the side effects.”

Louis Wainwright and Nicholas Smith, both 19, died on Monday after taking the legal stimulant, which is sold as plant food, with friends. The tragedy took the number of deaths in Britain linked to mephedrone to four.

It emerged last week that since December 180 pupils had skipped classes after taking the substance at a secondary school in north-west Leicestershire.

More than two pupils were playing truant every day after taking “miaow miaow” at the unnamed school and children as young as eight were known to be taking the drug, a police spokesman said.

Mick Brookes, general secretary of the National Association of Head teachers, raised fears that growing numbers of primary schoolchildren are using mephedrone.

“There is widespread concern not just among secondary members of our council but also primary that this drug is now widely available and is being taken by children as young as nine,” he said.

„This drug clearly has the same inherent dangers as any Class A drug and I think serious consideration should be given to banning it.”

Schoolchildren confirmed that the drug was growing in popularity. One teenager said: “It’s quite popular with schoolkids – it’s easy to get and it’s quite cheap. Some of my friends do get quite bad, like hearing voices. I’ve heard stories that other kids sell it from different schools to make a bit of money.”

O maşină de familie de 1000000 de euro: Bugatti Galibier


 Banii ăştia nu o să îi fac într-o viaţă sau două, nici măcar în zece. Dar nu-i aşa, ce contează cînd vrei să îţi cumperi ceva frumos şi rapid? Bănuiesc cît costă poliţa de asigurare. În mod normal nu ieşi cu maşina asta oricînd şi cu oricine. Păi cu familia, nu? Să vezi cînd o zgîrie ăla micu! Să vezi cînd se şterge el de pielea aia cu mînuţele alea mici şi pline de ciocolată!

Nu te plimbi cu asta prin America Latină, cu excepţia ocaziei în care eşti înconjurat de o divizie de tancuri, două de para, una de spioni, pompieri şi muncitori la drumuri, fără a mai socoti cîteva elicoptere (nu mai multe că sunt prea lente pentru maşina asta modestă), un AWACS ca nu cumva să intre în spaţiul tău aerian cine nu trebuie cu ceva ce nu trebuie, plus vreo două F 16 în caz de.

Dacă tot te urci în maşina asta e bine să îţi faci şi testamentul, dacă nu ţi l-ai făcut. Dacă se întămplă ceva cu maşina şi o să faci un atac de panică, apoplexie sau cord. Pe lîngă cele de mai sus ar trebui şi un sanitar sau doi bine dotaţi. Dacă supravieţuieşti să fi pregătit să mergi la mai multe înmormîntări: o droaie de prieteni vor muri de invidie.  

În fine, dacă totuşi ţi-o ia fiscul, că nu ai declarat adevăratele venituri, poate e bine să nu o înscri pe numele tău. Nici pe al soţiei să nu fie tentată să divorţeze. Nici al copiilor, să nu cumva să ai viaţă scurtă. Ei, mai bine o donezi şi scapi de griji!

Am aflat data precisă a sfîrşitului lumii: azi!


NU, cele două personaje ciudate din desenul alăturat nu au dreptate! Sfîrşitul nu vine din cauza încălzirii globale. Nici din cauza iernii atomice. Nici nu e vorba despre un sfîrşit curînd: sfîrşitul lumii, aşa cum am mai afirmat, vine azi! Să vă spun eu din ce cauză lumea se sfîrşeşte azi. Mulţi şi-au dat cu părerea cînd va fi sfîrşitul lumii, tot atîţia, adică mulţi, au greşit. Pur şi simplu, cu toate că au fost foarte convinşi au, dacă putem spune aşa, foarte greşit. Lamentabil! Ştiu că Scripturile ne spun că nu este treaba noastră să anticipăm sau să calculăm, dar ce contează, n-o fi asta singura şi cea mai periculoasă interdicţie încălcată! Care ar fi pericolul? O să trăim mai mult! Şi chiar dacă mă expun riscului de a deveni ridicol, ce mi se va întîmpla? Voi fi invitat ca Dinescu să plec de pe partea aia a Dunării, o să fiu dat afară din ţară, din biserică, vînzătoarea de ziare de la colţ va refuza să îmi ia banii pentru ziarul preferat şi mi se interzice accesul la mall? Nu, nu cred că o să am astfel de probleme. Dar să las divagaţiile şi să vă elaborez pe marginea ştirii bombă. Ştirea o lansez pentru că în urmă cu cîteva zile am primit un mail din ăla Fw: fw… L-am şters. Apoi mi l-a trimis soţia! Nu puteam să nu îl citesc, să văd dacă este sau nu important. Poate m-am înşelat şi nu trebuia să îl şterg fără să-l citesc. Iată cam ce conţinea:

E clar că vine sfîrşitul lumii! Cum de ce? Pentru că toate merg de-andoaselea! Pentru că toate veştile sunt rele. Dacă deschizi teveul auzi numai ştiri care te fac să spui:  „Vine sfîrşitul!” Ba mai mult personaje cu mare înfluenţă, de mare importanţă se agită şi trag concluzia „că aşa nu se mai poate” sau „este inimaginabil”! Ca şi cînd realitatea nu este mai rea ca imaginarul… Cîteva exemple:

Guvernul nu are bani pentru aia, guvernul nu mai are bani pentru cealalată. Guvernul conduce ţara de mai bine de un an, dar lucrurile merg prost din cauza celor ce nu guvernează. Guvernul a luat un împrumut de circa 20 de miliarde de euro, dar noi îl trebuie să îl plătim. Cu toate că poporul primeşte tot mai mult, numărul săracilor sporeşte în fiecare zi. Guvernul nu a tăiat salariile bugetarilor, dar bugetarii iau mai puţin bani. Guvernul a dat medicamente gratuite, dar ele trebuie cumpărate. Apa caldă curge rece, iar apa potabilă nu e bună de băut. Tot la noi, cu toate că avem petrol, benzina e tot mai scumpă; cu toate că avem gaze, nu ne putem încălzi iarna şi împrumutăm bani să ne plătim facturile. Asistenţa medicală gratuită o plătim, doctorii ne pleacă, iar preşedintele se tratează în străinătate. Avem un preşedinte ce spune mereu adevărul, dar fiecare promisiune a lui se dovedeşte a fi o minciună. Primul ministru îl imită. Acelaşi prim-ministru ştie totdeauna ce vrea „românul”, dar nu-l întreabă niciodată. În contextul dat, banii ţării sunt tot mai puţini, dar avem tot mai mulţi miliardari. Cel mai performant guvern confirmat de parlament este cel care tocmai  fusese destituit pentru incompetenţă. Salariile profesorilor au crescut cu 50%, prin reducerea cu lor cu 15%.  În ultimul an au fost create 200 000 locuri de muncă şi ca urmare numărul şomerilor a crescut cu 300 000. Este garantată libertatea de exprimare a cetăţeanului datorită efortului serviciilor speciale de a le asculta, în fiecare clipă, telefonul.  S-a redus cu peste 60% numărul taxelor şi impozitelor, dar plătim cu 20% mai mult taxe şi impozite. S-au desfiinţat peste 100 agenţii guvernamentale, prin creşterea numărului angajaţilor în plată al acestora cu circa 10%. Cabinetul premierului a fost micşorat, desfiinţat chiar,  prin angajarea în plus a câtorva zeci de consilieri personali ai primului-ministru. Constituţia este respectată de guvernanţi prin încălcarea fiecărui paragraf, sub îndrumarea atentă a primului ministru care este profesor de drept constituţional. Acesta nu poate explica cum legile cele mai bune în România sunt cele care nemulţumesc pe toată lumea. Avem şi o instituţie denumită Direcţia Naţională Anticorupţie care a obţinut rezultate remarcabile în lupta împotriva corupţilor, fără să fie condamnat vreun corupt. Ca urmare, fără nici un corupt, am devenit ţara cea mai coruptă din Europa. O campanie electorală de câteva sute de milioane de euro a fost plătită cu numai circa cinci milioane. Am fost o ţară fără premier două luni, având concomitent în funcţie trei prim-miniştrii: unul demis, unul interimar şi unul desemnat. Avem o armată tot mai puternică cu o dotare tot mai precară. De cînd am intrat în Uniunea Europeană, trăim mai bine, dar o ducem de două ori mai prost. Speranţa de viaţă este tot mai mare prin creşterea fără precedent a mortalităţii. Şcoala este gratuiă pentru toţi copiii, plătindu-se taxe scolare tot mai mari. Pentru copiii preşcolari s-au infiinţat mai multe grădiniţe datorită reducerii drastice a numărului celor existente. Analfabeţii nu numai că pot citi, ei chiar învaţă legea circulaţiei şi obţin permisul de conducere. Turismul a cunoscut o creştere nemaiîntâlnită, ca urmare a scăderii numărului turiştilor cu peste 50% faţă de anul precedent. S-au luat măsuri hotărâte de întărire a economiei prin desfiinţarea a câte 20, 000 de intreprinderi lunar. Deşi, prin străduinţa guvernului, se produc anual 10 pâini pe cap de locuitor, fiecare cetăţean are asigurată cel puţin o pâine în fiecare zi.  Agricultura noastră poate hrăni 80 de milioane de oameni, ca urmare  peste 80% din mâncarea zilnică a românului este adusă din alte ţări.  Construim  în fiecare an sute de kilometri de autostradă, deci avem autostrăzi tot mai puţine; prin urmare gropile din carosabil devin tot mai numeroase întrucât le astupăm continuu cu asfalt. Pentru ca guvernul să facă cunoscută în toată lumea ştirea, s-a decis punerea la punct a unei pagini web ce va costa o bagatelă de 500 de milioane de euro!

Numai dacă sfîrşitul e foarte, foarte aproape, ai putea face aşa ceva! E o cacialma totală! Nici Ceauşescu nu a dat atîtea legi proaste! Din punctul meu de vedere sfîrşitul lumii e azi! pentru că am impresia că cea mai mare parte a cetăţenilor din ţara asta nu mai trăiesc pentru ei. Viaţa noatră a luat sfîrşit, cel puţin în România: sfîrşitul e azi!

V-am convins?

Fascinaţia armelor (4)


IMG_20201116_212736

Gheorghe Moldovan din Pecica, Arad, Austro-Ungaria, la sfîrșitul Primului Război Mondial

În Primul Război Mondial bunicul meu din partea mamei, Gheorghe Moldovan a fost încorporat în armata austro-ungară. Bunicul nu a făcut vreodată reacţie împotriva ungurilor, parcă aceştia nici nu ar fi existat. Nu cred că ştia ungureşte, dar în Pecica, comuna în care locuia, exista partea românească şi partea ungurească. Cu toate aceastea mai erau şi sîrbi şi slovaci în comună, dar nu am avut cunoştiinţă vreodată de tensiuni între cele patru comunităţi. Bunicul nu făcut nicodată caz că e român, că e împotriva comuniştilor sau că e creştin. Nimic din toate astea. Bunicul îmi povestea cum s-a terminat războiul. Atunci cînd s-a anunţat armistiţiul, a plîns, a dat cu puşca de pămînt şi i-a rupt patul. Se ghicea o ură nemărginită împotriva armamentului. Au îngrupat toate armele şi au pus explozibil. Apoi au spus un „ţonghebet”. Avea un tatuaj, o stea cu vreo 12 colţuri pe mîna stîngă, sub palmă. Mi-a spus ce scria acolo, dar niciodată nu am ţinut minte: cred că era numele său, gradul şi încă ceva.

Cînd unul dintre vecinii noştri mi-a dat un pistol de lemn vopsit, cu trăgaci metalic, numai bun pentru un băiat de şapte ani, bunicul a profitat de o clipă de neatenţie pentru a mi-l lua şi a-l băga cu mişcări foarte grabnice pe focul din sobă. Ce am mai plîns! Bunicul a făcut războiul în Italia şi apoi în Galiţia. Povestea că existau adăposturi unde stăteau peste noapte, dar dimineaţa apăreau ruşii şi îi luau ca din oală şi-i duceau „prinzonieri”. Adăpostul era lung, subteran şi prefera să stea la intrare în caz că era distrus să iasă cît mai repede. Dar cu o anumită ocazie a fost nevoit să intre mult mai adînc împreună cu un alt consătean. Amîndoi au supravieţuit nopţii. O altă dată mi-a povestit că artileria austro-ungară a deschis focul asupra unei poziţii ruseşti ce se afla pe un deal. Bombardamentul de artilerie a durat trei zile şi trei nopţi. Au scăpat doar cei ce au reuşit să fugă dincolo de deal sau cei ce au fugit la inamic, adică la ei. La sfîrşitul bombardamentului dealul era cu circa un metru mai mic.

O altă dată a povestit cum a fost împuşcat. A primit ordin să meargă de pe poziţia pe care o acupau la comandament. Ofiţerul ce îi comanda le-a spus să nu care cumva să ia bani de acolo. La comandament era o ladă cam cît un pat mare, plină cu bani. A ajuns acolo împreună cu un camarad. Au rezolvat ceea ce era de rezolvat şi la plecare femeile ce lucrau acolo i-au poftit să îşi ia nişte bani din lada cu pricina. Amîndoi au refuzat.

Uimită de refuzul lor una dintre femei a luat nişte monede şi i le-a băgat cu forţa în buzunarul din stînga de sus a vestonului. Le-a lăsat acolo şi au plecat înspre poziţie. Drumul trecea la un moment dat printr-o livadă unde era posibil să cadă sub focul ruşilor. Şi într-adevăr ruşii au tras. Bunicul meu a fost nimerit şi a căzut jos. Cîteva secunde a aşteptat să vadă dacă îl doare  ceva, apoi a început să se pipăie căutînd rana, locul de unde ar fi trebuit să curgă sîngele. Şocul fusese în piept. A observat că se poate mişca, dar nu s-a ridicat în picioare pentru că era evident că ruşii vor trage din nou. Tot pipăindu-se a ajuns la inimă şi a simţit o umflătură. A pipăit cu atenţie şi băgînd în cele din urmă mîna în buzunar a găsit glontele care perforase două dintre monede, dar nu îi intrase în piept. Iată că bunicul era în viaţă în ciuda ordinului comandantului său direct şi a refuzului său de a-i încălca ordinul. Dincolo de acestea, Dumnezeu i-a hotărît un alt destin: a trăit, a avut copii, nepoţi şi strănepoţi.

Ciudată este viaţa şi orb este războiul!

Cold war (5/2): Libertatea cuvîntului.


sursa:http://brancoinfo.wordpress.com/page/17/

Cei mai mulţi dintre noi au impresia că libertatea cuvîntului sau dreptul de a-ţi spune părerea cînd aceasta nu este identică cu direcţia oficială sau cu cea dictată de majoritate este un drept cîştigat recent. Dar nu este chiar aşa. În Biserică fiecare avea dreptul să spună ceva, toţi erau ascultaţi şi hotărîrile finale erau luate de apostoli, apoi de presbiteri.

Isus s-a exprimat deschis şi a corelat vorba cu fapta. Pe lîngă slujirea celor mici şi mulţi, pregătirea dicipolilor era cea mai importantă activitate, astfel că Împărăţia se apropia de mase, cît şi de individ. Autorităţile timpului ar fi vrut să îi restricţioneze exprimarea şi deseori îl şicanau. Cu toate acestea, poporul îi sorbea cuvintele. În final Isus a comunicat foarte puţin, chiar atunci cînd ar fi putut să îşi susţină nevinovăţia. Marele preot, sinedriul, Pilat şi Irod nu au mai putut vedea vreo minune, nici nu au mai auzit ceva demn de mîngîiat auzul urechilor lor, acordate doar la un anumit gen de discurs. Ba chiar şi ucenicii au fost contrariaţi. De remarcat însă că mai-marii norodului nu i-au limitat lui Isus libertatea de exprimare, dar fiind catalogat duşman al poporului prin ceea ce spunea şi făcea, Isus a fost executat. Vedem apoi că sinedriul vrea să intimideze şi să limiteze libertatea de exprimare a apostolilor. Petru îşi vede viaţa ameninţată şi evident libertatea de a se exprima este anulată de către Irod, dar lucrurile reintră pe un făgaş normal ca prin minune. Preţul suprem pentru libertatea de exprimare a convingerilor creştine este plătit de Ştefan, care este linşat de mulţimea ce nu suporta o astfel de deviere.

Deci, încă de la început exprimarea liberă sau libertatea cuvîntului a constituit o dimensiune importantă a religie creştine, ea fiind unul dintre elementele esenţiale ce au însoţit-o. Fără vorbire, fără dialog sau fără exprimarea liberă prin care conceptele şi practicile sale să fie cunoscute, dezbătute şi acceptate, creştinismul nu ar fi putut cuceri lumea greco-romană. Creştinismul şi-a asumat riscul de a fi combătut de filozofii şi filozofiile vremii, dar dincolo de disputa ideilor, creştinismul şi-a asumat riscul de fi ridiculizat, batjocorit sau condamnat de omul de rînd, la o discuţie în piaţă, pe stradă, de factură publică sau privată. În cele din urmă, creştinismul şi-a asumat riscul de a fi lichidat prin violenţă fizică, dar a continuat să spună într-un mediu ostil acelaşi lucru: «Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi!»

După persecuţiile din primele trei secole de existenţă, creştinismul a devenit o religie ca oricare alta, adică avînd aceleaşi drepturi ca oricare religie din Imperiul roman. Dar, destul de rapid, creştinismul a fost favorizat de către Constantin şi ulterior de alţi împăraţi între care cei mai importanţi sunt Teodosie şi Iustinian. Libertatea de exprimare a fost din nou luată în discuţie, odată cu cooperarea dintre stat şi Biserică, Biserica nemaiputînd critica fără consecinţe grave statul.

Totuşi unii dintre liderii Bisericii şi-au asumat acest risc şi au fost persecutaţi pentru că nu s-au conformat acestei conlucrări la cel mai înalt nivel. În plus, duetul noii exprimări a făcut să dispară libertatea de exprimare pînă mai ieri îngăduită tuturor religiilor. Templele păgîne nu au fost doar abandonate, ci s-a început demolarea lor. Chiar şi sinagogile erau în pericol. Uneori mulţimea creştinilor înfuriaţi linşau un păgîn mai încăpăţînat, reeditînd acţiunea mulţimii înfuriate de discursul îndrăzneţ a lui Ştefan, martirul din Fapte.

Concentrarea autorităţii în Biserică şi ungerea capetelor încoronate de către vîrful piramidei Bisericii instituţionalizate a dus la apariţia monarhiilor creştine de drept divin, un fenomen moştenit de fapt din lumea păgînă, unde faraonul, împăratul, regele, era fiul divinităţii, deci intangibil şi sfînt.

Apariţia şi dezvoltarea reţelei de slujitori specializaţi şi rearanjarea importanţei lor, şi de aici a autorităţii în Biserică, a dus la accentuarea ascultării în detrimentul exprimării. Dincolo de creştinismul nebulos aflat mai aproape de sursa sa primară (Isus Cristos), se impune o exprimare  mult mai restrînsă, mai controlată şi mai standardizată. În acest context se produce trecerea de la o mişcare religioasă la instituţia Bisericii, ceva diferit de sinagoga iudeilor, iar apoi se trece la organizarea acestei instituţii într-o formă şi mai complicată în ceea ce priveşte exprimarea, cea ceremonială, extrem de ierahizată, tipizată şi predictibilă. Locul exprimării libere este luat de forma frumoasă, elaborată, muzicală, dar specializată şi distantă faţă de individul care pînă mai ieri putea să îşi exprime liber starea sufletească în văzul şi auzul celorlalţi fraţi şi surori.

Această transformare nu s-a făcut însă într-un ritm susţinut, alert, dar este cert că transformarea a vizat eliminarea unui anumit tip de exprimare prin impunerea controlului asupra manifestării în Biserică, şi mai puţin în viaţa de zi cu zi. Important nu a mai era cooperarea generală, exprimarea şi receptarea ei de către creştinii plini de Duh Sfînt, ci ascultarea de cel ce manifesta autoritatea în Biserică.

În interiorul zidurilor ei, Biserica a devenit o instituţie riguros organizată, ierarhizată, avînd în cele din urmă o structură piramidală cu un episcop (mitropolit, arhiepiscop, cardinal, papă, patriarh) în vîrf. Conformismul şi uniformitatea a luat locul varietăţii. Modelul liderului care-i slujea pe cei mici şi mulți a fost inversat: acum cei mulţi şi mici sunt baza, spre care cel din vîrful piramidei îşi manifestă autoritatea, deasupra sa fiind doar Dumnezeu. Identitatea creştină a fost exprimată restrictiv, de cele mai multe ori prin apartenenţa la un crez, la un set de doctrine şi practici, definind apartenenţa la o Biserică oficială, ortodoxă, catolică sau nechalcedoniană. Riscul asumării unei alte identităţi îl punea pe creştin în postura de a fi declarat eratic, o postură mai rea decît cea a unui păgîn. Erezia şi ereticul trebuiau grabnic înlăturate pentru a nu intoxica adevărata biserică, adevărata credinţă şi adevăratul creştin. Păgînul nu era aşa de periculos pentru că el nu putea infecta. Cu el se avea răbdare, i se dădea timp să ajungă la adevărata convingere, cea a singurei şi adevăratei Biserici.

Acest tipar a început să fie pus sub semnul întrebării în vestul Europei. Fenomenul s-a manifestat la nivelul cel mai înalt, acolo unde lucrurile erau extrem de clare. După ce împăraţii şi-au primit coroana cu binecuvîntarea papilor, papii au împins importanţa spiritualului mai sus de puterea seculară. Ei au afirmat că puterea spirituală este superioară celei seculare, astfel că libertatea de exprimare a împăraţilor în orice domeniu a fost limitată şi controlată. Evident lucrurile au luat o turnură firească după ce s-a putut constata că o lovitură de sabie e mai mortală ca o excomunicare. Schisma din interiorul Bisericii Catolice, cu existenţa în acelaşi timp a doi şi trei papi, cît şi  pariţia curentelor eretice şi a regatelor naţionale au zgîlţîit eşafodajul construit cu grijă de papi.

Libertatea de exprimare şi manifestare a devenit mai variată datorită imposibilităţii controlului absolut al Bisericii. Reforma a dat acestui eşafodaj despotic, deja şubred, o lovitură ireversibilă. Din nou asocierea statului şi a Bisericii, de data asta reformată, a dus la evitarea controlului absolut al Bisericii Catolice şi a făcut să se manifeste libertatea cuvîntului. Nu numai tiparul a făcut ca cele 95 de teze ale lui Luther să devină un best-seller, ci şi conţinutul lor ideatic. Bula papală ce l-a excomunicat nu a fost preluată de întreprinzători pentru a fi tipărită pentru că nu spunea nimic nou, nimic benefic, ci confirma starea înapoiată în care se găsea Biserica prin restrîngea exprimării. Spre deosebire de bula prin care Luther era somat să-și retragă tezele sub incidența excomunicării, scrierile sale au fost tipărite ca urmare a scandalului provocat. Într-un sens limitat, dar cît se poate de real textele lui Luther au fost fost precursorii tabloidelor actuale.

În afara Bisericii, contele, ducele, regele, împăratul şi prin părţile noastre boierul, domnul, paşa, ţarul sau sultanul şi-au văzut şi ei autoritatea pusă la îndoială datorită influenţei venite din vest ce viza afirmarea individului în competiţie cu masele tăcute sau cu despotul mai mult sau mai puţin luminat, dar care dicta care sunt drepturile şi cine poate avea acces la ele. Precedentul a fost creat în Anglia, chiar în Evul Mediu, unde baronii i-au impus regelui Magna Charta, o culegere de legi ce avea ca scop limitarea puterii regelui.

Ulterior Carol I al Angliei a fost decapitat pentru că avea impresia că monarhia sa era de drept divin. S-a înşelat. Cu toate că după aceea a existat o restauraţie, monarhia a devenit una constituţională. Independenţa Statelor Unite a marcat încă un pas împotriva monarhiei absolute, fiind un bun exerciţiu de manifestare a exprimare a libertăţii cuvîntului. Manifestul Revoluției Americane constituie şi în prezent un exerciţiu practic de manifestare liberă a cuvîntului.

Dar dincolo de libertatea cuvîntului obţinut prin luptă, suferinţă şi de-a lungul unei perioade destul de lungi, în Biserică nu pare să existe aşa ceva. În România, Biserica este azi nu numai o instituţie care imită instituţiile comuniste prin lipsa de libertate a cuvîntului, dar dincolo de aceasta, multe din manifestările acesteia în domeniu se pot regăsi înainte de perioada modernă, undeva în Evul Mediu. Are aceasta legătură cu «Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi»?