Re-re-ul


O singură dată a trebuit să se organizeze o comisie pentru o re-re-examinare. Cred că în 1997. Din comisie a făcut parte Iosif Ţon, Dorin Axente şi subsemnatul. Studentul de la asistenţă socială repetase anul din cauza Istoriei Bisericii. Cum i se recunoscuseră toate celelalte examene, trebuia doar să ia note de trecere la acest curs. S-a prezentat în semestrul I. Nu ţin minte dacă a căzut la primul examen, dar ţin minte că pe primul semestru i-am dat o notă puţin mai mare decît merita. Speram să îl încurajez.

La examenul din al doilea semestru a intrat, a luat un bilet. S-a uitat la el, l-a pus la loc, a întrebat dacă mai poate lua unul. L-a luat, s-a uitat la el, l-a pus jos şi a ieşit afară. Totul a durat sub două minute. Apoi a venit la re-examinare în toamnă. A căzut. N-a ştiut absolut nimic. A făcut cerere de re-re-examinare ce i-a fost aprobată.

Stăteam toţi la o masă. Studentul a intrat, a luat un bilet, s-a dus în bancă să se gîndească. A revenit, a pus biletul pe masa comisiei şi nu a mai spus nimic. Ţon l-a întrebat dacă ştie ceva despre misticism, curentul în care se încadra subiectul. Studentul a bînguit că nu. Ţon a căscat nişte ochi mari, a început să spună el cîte ceva despre subiect, apoi s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Păi, frate, l-ai învăţat ce e aia… misticism?” De data asta am făcut eu nişte ochi mari. Am răspus că nu era treaba mea să îl învăţ noţiuni de bază, ce se găseau în cărţi, era treaba lui să înveţe. Era şi aşa puţin să predai două mii de ani de istorie a bisericii în 56 de ore.

În mijlocul disputei noastre despre cui îi revenea responsabilitatea de a-l învăţa ce însemna misticismul pe student, studentul strigă aidoma sfîntului Pavel pe cînd era judecat de Sanhedrin: „Frate Ţon, eu nu pot să învăţ Istoria Bisericii! Nu pricep nimic din ea! Din cauza asta am repetat anul”!

Contrariat, Ţon îl întrebă dacă mai are şi alte restanţe. Studentul îl asigură că nu. Ţon se întoarse iar spre mine. Studentul deznădăjduit mirosi că se deschide o portiţă de scăpare, aşa că adăugă cu disperare, precipitat: „Frate Ţon, frate Ţon, fac ce vreţi dumneavoastră, numai treceţi-mă!” Sensibil la strigătele deznădăjduiţilor ca şi Dumnezeu la cele ale nenorociţilor care strigă în deznădejdea lor, fratele Ţon se opri contrariat, îi spuse să iasă afară. Mie îmi trasă sarcină să îl trec, că era student bun şi îmi mai spuse să îi mai dau studentului un eseu, două, ceva să compenseze nota de trecere. Am rămas mască. Ţon mulţumit, studentul fericit, eu ameţit.

Bineînţeles că nu l-am mai văzut pe studentul respectiv, că nu l-am mai căutat, dar atunci am decis să schimb stilul examinărilor, de la oral la scris. Cel puţin să existe o dovadă palpabilă a ceea ce răspundea studentul, fie că trecea, fie că pica.

Fascinaţia armelor (1)


–         Salut! Unde mergi?

–         Vii cu mine?

–         Unde?

–         La tir. Trag şi venim înapoi.

–         Merg.

Am luat-o spre Pădurice. Am intrat, i-am zis un săr’mna domnului Quintus şi am aşteptat. Dinu s-a lungit pe burtă şi a început să tragă metodic într-o ţintă aflată la cinci zeci de metri. Împuşcăturile parcă pişcau. Cartuşele păreau liliputane pe lângă arma de tir standard de aproape două zeci de kile.

–         Hai să te vedem şi pe tine!

–         ???

–         Tragi la bază şi pe mijloc. Nu contează timpul. Important e să tragi cât mai grupat.

Am pus mâna pe puşcă. Era grea. Am fixat ţeava pe sprijinul de lemn din deschiderea ferestruicii. Închizătorul mergea bine, dar nu prea repede. Nu aveam rutină. Am introdus un cartuş pe ţeavă. Dar iată că la doisprezece ani ţineam o puşcă în mînă. Rezultatul tragerii a fost dezamăgitor. Nenea Quintus n-a fost impresionat de cele 9 din 10, şi alea împrăştiate. Am mai cerut degeaba încă zece cartuşe. În schimb am putut să iau cu mine cîte tuburi goale am vrut. De toate culorile şi din toate ţările.

…………………………………………………………………………………………………………………………

După toată muştruluiala sergenţilor şi caporalilor, după sute şi sute de „pentru luptă, culcat!”, de ceasuri de constanţa ochirii şi declanşarea percutorului cu moneda ce nu trebuia să cadă de pe înălţător, iată că veni ziua adevărului. Maiorul ne-a tot ameninţat, era sever, dar nu paranoic. Mic de statură, pe la patruzeci de ani. Negricios, brunet, dar ţanţoş. Oltean ajuns în Moldova. Cînd era de serviciu era o teroare pentru toţi sergenţii ce îl afuriseau care mai de care.

– Dacă soldatu’ face la bară, dacă iese la înviorare, dacă are sectoru curat, dacă ia febe la tragere, dacă ia cuvântul la lecţiile politice, dacă nu doarme în serviciu de planton şi dacă nu are abateri, poate să iasă în învoire cu bilet de voie. Dacă nu, nu!

Ne sunau cuvintele lui în timpane ca nişte ciocane. Ne făceau să ne bâţâim armele mai ceva ca ţiganii cu mături de la salubritate. La bară făceau vreo doi. De tras n-a tras nimeni încă. Sectorul era imaculat. Lecţiile politice semănau invidie printre colegii din alte baterii.

Am primit fiecare câte două cartuşe pentru „ţinta de reglaj”, un dreptunghi destul de mare aflat pe la cinci zeci de metri. Am pus la „foc cu foc” şi am apăsat cât mai încet trăgaciul. Proptită în umărul drept cu patul rabatat, pemeul se smuci sus şi în dreapta. A doua oară parcă l-am stăpânit mai bine. Rezultatul bateriei total dezamăgitor. Jumătate din noi n-a nimerit ţinta. Am nimerit-o cu un singur cartuş. Trăgeam sus şi în dreapta. Aşa că trebuia să ochesc jos şi în stânga. O fi fost arma dereglată, nu am avut antrenamentul necesar? Ce contează!

Maiorul era lovit parcă de apoplexie. Nu se aşteptase să îl facem de ruşine, nu se aşteptase să dăm kix cu k mare şi îşi imagina deja criticile de la viitoarea şedinţă de partid. Se muie rapid. Interesantă schimbare. Şi neaşteptată. Dar a fost în bine. Era un psiholog bun, a mai trecut prin asta. Experienţa îşi spunea cuvântul.

După încă vreo două ore de „instrucţie” şi îmbărbătare, din care au lipsit ameninţările, aluziile sau orice alte mijloace coercitive, apar mai marii divizionului. Cu ştabii în spatele liniei de tragere ni se dau câte trei cartuşe. Ţinta era o siluetă cu cap şi umeri, postată la aceiaşi distanţă.

–         Asupra ţintei, înălţător trei, foc de voie, foc!

Foc cu foc începem din nou să tragem. Răpăială de gloanţe. Nu semănau cu cele din filmele cu cow-boy. Oniga era în stânga mea. Am tras de pemeu în jos şi în stânga. Toată lumea a tras. S-a dat comanda „La ţintă adunarea!”. În sinea mea speram să văd cel puţin o gaură în ţintă ca să nu iau nesatisfăcător. Văd două găuri şi mă liniştesc. Dar, surpriză! Nu sunt trei, sunt patru găuri în interiorul ţintei. Dacă nimereai în centru făceai zece puncte, cercul următor nouă şi aşa mai departe. Culmea, din trei cartuşe am făcut trei zeci şi două de puncte! Din păcate nu se mai numărau punctele, dar din fericire, maiorul ajunse mai repede la ţinta lui Oniga şi îi dezlipi banda adezivă ce acoperea una din găurile făcute la tragerea anterioară.

–         Măi soldat, numai satisfăcător? – întrebă maiorul privindu-şi complice soldatul de acum dator vândut.

–         – Ăăă… Raportez: am obţinut calificativul „satisfăcător”!

Mai-marii se mirară la ţinta mea şi trecură mai departe mustrându-l pe Oniga din priviri.

Deja îmi făceam calculele şi ziceam că îmi mai trebuie cam zece zile să ajung să fac la bară fără probleme. După aia oraşul era al meu!

Călăuzire, îndrumare sau şansă? (7)


Eşecul

Dincolo de rezultatul călăuzirii şi luarea unor decizii, se află reuşita (victoria sau în termeni mai arhainci, biruinţa) sau eşecul. Voi începe prin a prezenta eşecul.

Eşecul nu este în mod neapărat un lucru rău. Multe lucruri bune au ieşit sau s-au învăţat în urma unui eşec. Pe la vîrsta de un an învăţăm să mergem prin foarte puţine reuşite şi multe căzături. Dar în cele din urmă, ajutaţi de cei ce merg deja, învăţăm că trebuie să ne înfrîngem frica de eşec, de durere, nesiguranţa, şi mergem. Apoi cînd ne perfecţionăm, alergăm asumîndu-ne riscul de a cădea mai tare şi a ne lovi pe măsură. Tot astfel, puţin mai tîrziu ne dăm seama că ciocanul are tendinţa să lovească mai întîi degetele, dar cu toate acestea ne asumăm „riscul”. Copacii sunt înalţi, dar preferăm să ne căţărăm în ei pentru că e interesant să fi sus. Şi poate mama ne ceartă şi ne ameninţă cu mai ştiu eu ce pedeapsă dacă ne mai prinde la cireşe. Cu toate acestea cireşele merită riscul. Ulterior învăţăm lucruri mai importante şi mai periculoase. Ştim că dacă luăm o notă este puţin probabil ca a doua zi să ne asculte tot pe noi şi ne asumăm riscul de a nu mai învăţa. Eşecul este reprezentat de nota mică ce apare în urma unei astfel de decizii. Dar în acelaşi timp ne-am învăţat (şi poate obişnuit) că recompensa în acest caz (timp liber) merită asumarea riscului.

Principalul este ca eşecul să fie limitat şi pe cît se poate personal, adică să nu fie afectate şi alte persoane. Dar scara sau anvergura eşecului depinde de nivelul micro sau macro la care s-a luat decizia. Dacă eu am decis ceva şi nu am reuşit în ceea ce mă priveşte, de exemplu am dorit să dau examen la o facultate şi am căzut sau am dorit să îmi cumpăr o maşină şi am estimat greşit valoarea reală a maşinii în raport cu ceea ce am crezut eu că valorează, persoana mea suferă daunele. Eu sunt cel ce am cauzat şi tot eu sufăr urmările eşecului, indiferent dacă eu sunt de vină sau dacă vina aparţine unei terţe părţi, eu suport consecinţele pentru că eu mi-am asumat riscul. De exemplu, am dorit să cumpăr o maşină a cărei preţ era 3ooo de euro, dar după ce am achitat preţul, am constatat că maşina doar părea că valorează 3000, valoarea sa fiind poate de 1500 de euro. Eu suport paguba dacă nu am verificat maşina aşa cum trebuie, fie că eu am fost înşelat sau mi-am ridicat barierele de apărare pentru că am vrut să am maşina visurilor mele cît mai repede. Bineînţeles că situaţia se complică dacă eu am o familie care depinde de mine şi familia trebuie să îşi restrîngă activitatea sau bugetul pentru a efectua reparaţia maşinii şi buna ei funcţionare pentru a face naveta la locul de muncă sau la şcoală.

Felul cum reacţionăm în faţa eşecului depinde de noi. Unii „catastrofizează”, adică amplifică un eşec sau un eventual eşec, alţii „banalizează”, adică minimalizează eşecul. Prima atitudine, catastrofizarea, îi face să fie mai puţin activi sau să se izoleze de eventualele surse de posibile eşecuri. Stadiul cronic al catastrofizării duce la „paralizie”: individul îşi ia prea multe precauţii sau nu mai face nimic de teama eşecului. Acest lucru însă îl face vulnerabil pentru că se izolează, îşi crează în jurul său un „cerc de protecţie” format din persoane care gîndesc asemănător şi se înscrie într-un cerc vicios din care este greu, dacă nu chiar imposibil, de ieşit prin forţe propri. În al doilea caz, minimalizarea eşecului îl face pe individ să persiste în a repeta greşelile care au dus la eşec, şansele de a obţine un rezultat bun depinzînd de cauze exterioare lui. În felul acesta cel sau cea ce minimalizează cauzele unui eşec se poate considera „abonat” la eşec.

Ultima categorie este a celor echilibraţi, ce analizează cauzele ce au dus la eşec, le înţeleg şi le înlătură. Un pic de logică şi de bun simţ sunt elemente la îndemîna oricui pentru a vedea de ce nu merg lucrurile aşa cum ne-am propus. Atunci însă cînd nu ştim care este cauza eşecului sau doar bănuim ce a cauzat eşecul, trebuie să luăm cîteva decizii ce nu mai ţin de şansă. În primul rînd trebuie să încetăm să mai mergem în direcţia care generează eşec. În al doilea rînd, dacă nu întrevedem o soluţie, trebuie să cerem ajutor, iar în al treilea rînd trebuie să ne asumăm responsabilitatea eşecului.

Asumarea responsabilităţii unui eşec sau unei serii de eşecuri îi va scoate din cauză pe cei ce nu sunt vinovaţi de eşec, ci au fost victime (colaterale sau nu) ale eşecului nostru. În acelaşi timp eşecul asumat crează cele mai bune premize pentru reluarea activităţii prin rezolvarea crizei de încredere declanşată prin eşec. (Această criză poate să apară datorită unei decizii eronate, în urma aprecierii eronate a situaţiei, a unei acţiuni personale sau a unei reacţii la anumiţi factori.) În toate cazurile asumarea responsabilităţii personale este semnul maturităţii. Bineînţeles că rareori îi vom vedea pe copii asumîndu-şi responsabilitatea, pentru că nu sunt maturi, dar există şi excepţii. Copiii învaţă să îşi asume responsabilitatea în familie şi la şcoală, pe măsură ce li se atribuie responsabilităţi. Un fenomen negativ referitor la lipsa de asumare a responsabilităţii oamenilor maturi este minciuna, nivelul mai periculos fiind atins prin minţirea premeditată, înşelăciunea sau excrocheria. Proverbul românesc ce ne spune că „ulciorul nu merge de multe ori singur la apă” este o atenţionare foarte plastică în acest sens. Dar mai trebuie amintit că tot poporul nostru mai are şi zicala foarte folosită în ziua de azi, „hoţul neprins, negustor cinstit”. La fel de negativă este atribuirea eşecului unei alte persoane, ceea ce este denumit cu sintagma „ţap ispăşitor”. De multe ori, cel sau cei ce doresc să îşi ascundă responsabilitatea dau vina pe o persoană sau pe un grup de persoane care nu are vreo legătură cu vina. Nivelul cel mai nociv este cînd o vină imaginară este atribuită în acest fel, regimul comunist fiind expert în inventarea şi instrumentarea unor astfel de cauze ce au dus la arestarea, întemniţarea, torturarea şi executarea a milioane de oameni acuzaţi de vini imaginare.

Pentru alte gînduri despre eşec vezi şi http://enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=e%BAec

Ad fontes


Ad fontes (la fîntîni, izvoare, surse) a fost lozinca Evului Mediu tîrziu pentru redescoperirea surselor antichităţii. Renaşterea, umanismul şi Reforma s-au hrănit din ceea ce a fost în antichitate civilizaţia elenistă şi romană. Nu se poate spune că a existat un vid între sfîrşitul culturii antice şi Renaştere, dar civilizaţia europeană a fost în pericol să dispară datorită dezorganizării vieţii, distrugerii oraşelor şi cheltuirii resurselor pentru apărarea în faţa popoarelor migratoare. Totuşi situaţia s-a stabilizat şi s-a normalizat. Sursele culturii antice (manuscrise, opere de artă, clădiri) au fost redescoperite de o biserică fragmentată de schismă şi terorizată de Inchiziţie. Multe dintre ideile importante care au asigurat evoluţia societăţii în Europa s-au inspirat din normele antichităţii. A fost o revenire la surse. Nimeni nu a pus la îndoială veridicitatea acestora, orientarea lor politică, religioasă sau filosofică. A fost o recuperare. Dacă stau bine să mă gîndesc, nu ştiu cine pe cine a recuperat: antichitatea a recuperat civilizaţia apuseană aflată la răspîntia istoriei sau civilizaţia europeană a recuperat antichitatea ce s-ar fi pierdut în cazul unui „iluminism precoce”. Oricum rezultatul a fost benefic şi efectele se văd şi azi.

Din nou civilizaţia noastră este la o răspîntie. Biserica este la o răspîntie. Poate nu toţi dintre noi conştientizăm acest lucru. Dar în ceea ce mă priveşte cred că trebuie să strig, ad fontes!

Civilizaţia noastră nu ştie încotro să se îndrepte pentru că în ultimele decenii o mare parte dintre standardele ei morale, etice şi estetice, au fost, nu numai abandonate, ci răsturnate. Violenţa, urîtul şi minciuna a luat locul adevărului, frumosului şi binelui. Consumerismul a înlocuit cumpătarea, luxul a înlocuit modestia, crima a luat locul păcii şi bunei înţelegeri. Unde este înţelepciunea? Ea a fost înlocuită de conspiraţia pentru a obţine pe căi legale sau ilegale a ceea ce nu este al tău. Unde este altruismul? Mai citeşti despre el în cărţi mai vechi, uneori, din ce în ce mai rar, îl mai observi pe fugă într-un film cu buget mic ce nu ia premii. Dar unde se poziţionează în această stare de fapt Biserica, instituţia „divino-umană” cum o numesc unii, care încapsulează standardele pe care a fost clădită civilizaţia în cea mai mare parte a Europei şi în America? Impresia mea este că Biserica trece printr-o crză la fel de gravă. Oare de ce s-a ajuns în această situaţie? Este oare adevărat şi în ceea ce priveşte Biserica din ţara noastră? De ce după invazia a numeroase programe, desfăşurarea a numeroase campanii de evanghelizare, după apariţia a zeci de şcoli creştine de toate culorile, pentru toate vărstele, de apariţia a zeci de edituri creştine, de tipărirea sau importul a milioane de cărţi creştine, de mii şi mii de absolvenţi de seminare, institute, facultăţi, programe de master şi doctorate, după ce mii de misionari ne-au colindat ţara, s-au construit sute de biserici, spitale, clinici, grădiniţe, fundaţii şi asociaţii a creştinilor de tot felul, a siturilor, a blogurilor declarate creştine, posturilor de radio şi tv, etc, etc, ţara noastră este în pragul colapsului? De ce într-o ţară declarată creştină, cu circa 92% populaţie declarată de bună voie creştină, lucrurile merg într-o direcţie necreştină?

Cele mai multe bătălii importante din secolul XX s-au pierdut datorită faptului că o armată ce era în ofensivă şi-a lungit prea mult liniile de comunicaţie şi aprovizionare, adică a ajuns prea departe de sursa de aprovizionare şi nu mai avea resurse pentru a continua ofensiva. În acel moment a devenit mult mai vulnerabilă, cu toate că era victorioasă şi inamicul detectînd acest lucru a contra-atacat decisiv furîndu-i victoria. Dezastrul a fost cu atît mai mare cu cît armata aflată iniţial în ofensivă se afla pe teritoriul inamic. Departe de linia a doua, departe de depozite de hrană, echipament, muniţie şi arme, linia întîi a fost distrusă, comandamentele ei capturate, iar linia a doua insuficient pregătită pentru apărare a căzut. Cel mai elocvent exemplu în acest sens în găsim în bătălia pentru Warşovia din 1920, cînd polonezii în derută s-au reorientat şi le-au aplicat bolşevicilor ruşi victorioşi o lovitură fulgerătoare ce s-a finalizat printr-o înfrîngere definitivă.

Impresia mea în ziua de azi, referitor la situaţia Bisericii şi implicit la situaţia existentă în România este că, în ciuda existenţei unui mediu creştin, acest mediu s-a îndepărtat de sursa din care îşi trăgea resursele. Soluţia la problemele noastre din Biserică şi din ţară constă în revenirea la sursa creştinismului: Isus Cristos. Adică, aplicarea imediată şi nediluată în practică a teoriei iniţiale aşa cum a fost ea consemnată în Noul Testament, Cuvîntul lui Dumnezeu. Pentru asta aş da un singur exemplu: fragmentul pescuirii minunate din Luca 5. Apa în care s-a pescuit se numea Marea Galileii, Lacul Ghenezaret sau Tiberiada, din cauză că locuitorii de pe malurile sale, sub formă de triunghi i-au dat numele ce le era lor mai convenabil. Cu toate că nu era expert în pescuit, Isus le spune ucenicilor, unii experţi în pescuit, să pescuiască contrazicînd practicile profesioniştilor. Rezultatul a fost uimitor. În mod normal pescarii au fi vîndut peştele şi cu banii obţinuţi ar fi cumpărat plase noi, mai rezistente, bărci noi, mai mari şi eventuial o hală frigorifică pentru peştele ce va fi prins cu noua dotare. Interesant că locuitorii celor trei maluri s-au unit în efortul de a scoate din apă peştii, fără să mai conteze că apa şi peştii erau a Ghenezaretului, a Tiberiadei sau a Galileii. Dar şi mai interesant a fost că profesioniştii în pescuit şi-au schimbat domeniul de activitate în culmea succesului, nu după ce au dat faliment, devenind pescari de oameni. Lecţia deschisă, dar teoretică, pe care Domnul o preda mulţimii adunate să îl asculte s-a concretizat într-o lecţie practică cu aplicaţie imediată şi cu aplicativitate actuală. Cuvînt, practică, conştientizarea stării inadecvate pe care o rezolvă Isus Cristos. A fost o lecţie care poate fi re-editată şi azi, o lecţie care ne trimite la surse.