Tanti Milly si deschiderea celui de-al treilea ochi (2)


Dar înainte să-mi termin gîndul (eu gîndesc încet şi temeinic, că sunt ardelean tipic) şi ca neuronii mei să comunice pe cale ierarhică directă gurii să se deschidă, buzelor şi limbii să încerce să articuleze o conversaţie semi-gnostă, semi-doctă sau semi-cu-cartofi – aş fi mîncat o pîine întreagă după ceaiul ăla! – doamna doctor Geta, fosta mea colegă de bancă dintr-a I-a pînă într-a IV-a, vecină de palier, dar nu de scară, de clădire şi uneori de cameră, cînd ne puneau părinţii să dormim după-masa la noi sau la ei, că mămicile lucrau şi noi ne prosteau de-l înnebuneam pe taică-meu ce se culcase că trebuia să meargă la serviciu în tură de noapte, că lucra la cefere, căsătorită şi disvorţată de cel mai bun prieten al meu din copilărie, pînă s-a căsătorit cu ea şi eu cu altcineva, mi se adresă nitam-nisam (încălcînd Codul adresărilor doctor-pacient, publicat la Editura Casa Scînteii, Bucureşti, 1989, capitolul 3, aliniatul (b), în 5000 de exemplare), direct şi franc, în faţă, de parcă ne cunoşteam de-o viaţă:

– Ai primit mesajul meu?

– ???…!!!…??? Înghiţeam în sec, dădeam din cap şi bănuiesc că rostogoleam nişte ochi vecini cu epilepsia. Încă puţin şi intram în stare eliptică, starea sino-cataleptică putea evolua şi dădeam într-una piezo-electrică defazată cu pi-pe-doi radiani în faţă. Cine-i electrician ştie că nu vorbesc prostii!

– Ţi-am trimis un mesaj acum două săptămîni. Am rămas pe gînduri ca măgarul lui Buridan şi mă lovi un pui de depresie vecină cu suicidul: cît de trist îmi va fi sfîrşitul şi cîţi alţi măg… prieteni vor veni să îşi ia adio. Dar în cele din urmă, dînd dovadă de curaj, spirit de niţiativă şi sacrificiu, am mărturisit cu mîna pe inimă:

– Nu… nu cred că l-am primit… Cine ştie? N-am prea avut celularul deschis. Geta mă privi atent în ochi, mai atent, mai pătrunzător, mai aparat roetgen tip 1959 şi o secundă pupilele noastre se înscriseră pe linia celor trei puncte coliniare ce formează linia de ochire… Salvaţi-mă, că iar o iau razna!!!

– Telepatic…

La faza asta am înghiţit în sec şi am băgat instinctiv mîinile în buzunarele de la pantaloni (ce bine că nu îmi luasem jeanşii!): mîna stîngă ca să pipăi lăbuţa mea norocoasă de iepure mort şi mîna dreaptă ca să mă pişc pe nevăzute şi să aflu dacă cumva mai sunt viu sau am trecut şi eu în lumea iepurelui cu laba norocoasă. Probabil că celelate părţi ale corpului său nu au fost atît de norocoase că altfel s-ar fi păstrat. Sau poate că nu a fost deloc norocos că l-au …împuşcat. Mă rog, ce contează! Dar cine ştie, poate o fi dat norocul peste cine a mîncat iepurele mort şi fript bine. Dacă vă interesează ştiu o reţetă bună de sos vînătoresc. Se ia 1 ceapă potrivită, nici prea mică, nici prea mare, 1 ardei gras roşu sau gogoşar, sau în lipsa acestora bun e şi un capia, 2-3 căţei usturoi după mărime, 2 linguri făină albă de trei nule, 250 ml vin cadarcă, 1 lingură oţet natural din vin roşu, 50 g margarină de oricare numai să nu fie din cutie, 1 linguriţă zahăr brun fin de tot, 1 foaie de dafin de import, un pic de cimbru, rozmarin, un vărf de cuţit de sare grunjoasă şi cîteva boabe de piper negru măcinat fin ca pravul. Se pune margarina la topit într-o oală mică, după care se adaugă ceapa şi ardeiul ras mărunt şi se lasă puţin la călit. Făina se pune într-un castron de porţelan chinezesc alb cu model albastru, peste care se adaugă cadarca (Atenţie să nu bea soţul dvs. toată sticla înainte de a face sosul! Dvs. puteţi bea, că am încredere în dvs!), zahărul şi oţetul şi se amestecă bine pînă cînd amestecul devine omogen. Nu gustaţi prea des, nici prea mult, că rămîneţi fără sos! Se toarnă conţinutul peste ceapa şi ardeiul prăjite, se pun şi celelalte condimente, indiferent de ordine, deci în dezordine: usturoiul pisat, piperul şi sarea, după gust. În final puneţi un bob de cardamon. Se lasă totul la foc mic timp de 45 minute să fiarbă. Se lasă la răcit şi, cînd e aproape rece, se strecoară cu atenţie. Acest sos se pretează numai la iepure. Exemplu de utilizare: 1 kg de carne de iepure se prăjeşte în puţin ulei pe ambele părţi, se adaugă sosul de mai sus strecurat şi se lasă la foc mic 1 ora. Se serveşte cald. În caz că are un gust infect, aruncaţi sosul, adăugaţi cît ardei iute cuprinde peste friptură şi beţi rapid ce a mai rămas din sticla aia de cadarcă! În caz de urgenţă apelaţi 112.

–       Păi, cum tu, un tip cu afinităţi spirituale ca tine, nu ai primit mesajul?

Cu toate că eram la spitalul tebece, am rămas ca la dentist. Oare de ce nu există spitale de stomatologie? Bună întrebare. Ce-ar fi să deschid eu unu? Mai bine să deschid bine ochii şi urechile că ceva nu e în regulă!

–         Acum două săptămîni? …eram în sesiune… Cine ştie, …mult stress. Poate de aia…

Cu o voce dulce, dar cu o privire acrişoară spre acru strepezit, Geta continuă:

–         Mda… poate. Voiam să-ţi spun că o să ai probleme…

Mi se părea mie sau… Se uita la mine ca la o eventuală, posibilă, victimă a unui atac de apoplexie, vecină cu un atac cerebral, ăla de-i zice la catastif strouc. Totuşi, profitînd de portiţa ce mi s-a deschis, ca de stargheitul ce se deschide o dată la o mie de ani sau de gaura de vierme ce se deschide ori de cîte ori ataci cu un cuţit bine ascuţit mărul Ionatan cumpărat de la piaţă, îngăim:

–         Da, mai am o problemă…

Doamna doctor Geta se aşeză din nou la birou, îşi împreună mîinile ca-ntr-o rugăciune pioasă şi aşteptă privindu-mă bănuitor, aş putea spune chiar cu ceva neîncredere calitatea I extra. Eu încep să îi descriu ce si cum păţeam, cum nu mai vedeam aproape nimic, în afara albului care mă stresa la culme. Acum vedeam bine mersi. Doamna doctor Geta îmi comunică ceva foarte ciudat auzului meu (na, că acum aveam probleme şi cu auzul!):

FASCINAŢIA ARMELOR (3)


………………………………………………………………………………………………………………………………

După încă o săptămînă am trecut la instrucţie de geniu. Săparea adăpostului individual, adîncirea lui în barem şi apoi săparea lui completă. Nu mai reţin baremul, dar n-am reuşit nici unul dintre noi să îl săpăm. Tutunaru, lentul major care ne comanda, un tip de vreo 1.80, brunet, pe la 30 şi ceva de ani era, ca de obicei, ţîfnos. Tîmboş, caporalul nostru îmi făcu semn să sar într-o groapă aproape gata şi s-o adîncesc. Uşor de zis, mai greu de făcut. După încă vreo jumătate de oră ne trezim cu lentul ce ne verifică.

–         Băi soldat, ia drepţi!!!

Iau „drepţi” dar fentez, ca-n armată: îmi îndoi genunchii să pară groapa mai adîncă. Ca să fie sigur că stau bine îmi dă cu o lopată de infanterit una în cap. Noroc cu casca.  Ne-a ordonat să ieşim dimineaţa la raportul bateriei şi să raportăm că am luat calificativul „nesatisfăcător” şi că suntem ruşinea bateriei. Eu am reuşit să îl fentez: pe cînd stătea şi chibiţa să ne vadă dacă ieşeam sau nu la raportul de dimineaî în faţa maiorului, vine şeful de stat mojor, lt.col. Stoica şi mă ia la statul major al divizionului. Trebuia să scriu ceva urgent.

Lt.maj. Tutunaru avea o voce plîngăcios-abuzivă. Era un soi de animal ciudat ce striga la noi cu dispreţ, iar de fiecare dată cînd apărea un superior ce îl întreba de sănătate se transforma într-o victimă plîngăcioasă. Dar cel puţin nu era în bateria noastră. Era la a 6-a. Nu era singurul ofiţer de acest tip. În bateria „Comandă” mai era „Oaia”, tot lent-major, dar la plutonul radio. Era considerat cel mai incapabil dintre cadrele bateriei, poate cu excepţia sergenului major Bertea ce furase un ceas dintr-o auto-specială şi era trimis în judecată. Ăsta sau era prost sau era prost. Un ceas rusesc ultimul răcnet electric, se vindea cu o sută şi ceva de lei. Cît putea să ia pe un ceas nenorocit de armată, rotund, mare şi fără niciun fel de suport? Cum ziceam, era… Mai erau doi lenţi, ambii majori: Dumitrescu, un tip de caracter, la plutonul telefonie şi Genes, la grupa „calculatori”, adică acolo unde eram „noi”.

………………………………………………………………………………………………………………………………

La scurt timp am trecut la instrucţia tactică: grupa în atac. Fugeam ca apucaţii în zig-zag ferindu-ne de gloanţele inamice, ne aruncam pe burtă, ne rostogoleam de vreo două ori în stînga sau în dreapta, luam linia de ochire şi apăsam pe trăgaci. Apoi o luam de la capăt. Eram nişte copii ce se jucau de-a războiul. Singura diferenţă erau armele şi uniformele. În rest… Era o zi plină de soare, eram numai zîmbet şi inamicul nu putea face faţă atacului nostru susţinut fără pic de muniţie, fără grenade, mitraliere, artilerie şi aviaţie de sprijin. Să-i fie de bine! Caporalul ne felicită şi ne ordonă să ieşim la raportul bateriei şi să raportăm că am obţinut calificativul febe. Eram mîndri! Îi tăiam maul lui Tutunaru.

Apoi a venit tragerea a doua. Aruncarea a două grenade de exerciţiu pînă la 35 de metri, doborîrea unei ţinte la 50 de metri si a alteia, ţinta 7, supranumită „ţinta vacă” (era cea mai mare), la 150 de metri. Tot foc cu foc. Ţintele apărea  de trei ori. Le doborai la prima apariţie, febe, la a doua be, la a treia se. Nu le-ai doborît la niciuna, nese. Parcă eram în secolul 19. Cînd o să mai ajungem şi noi la foc automat? Îmi aşteptam rîndul şi stăteam în spatele liniei de trăgere: se vedea clar cum unii trăgeau în ţinta vecinului. O şi doborau! Ce carnaval! În rest nimic extraordinar, am doborît ţintele la prima apariţie.

A mai trecut o lună. E iarnă bine, dar nu e foarte frig. Într-o seară pe la ora 19, după ce am luat masa de seară ne-am echipat complet şi am plecat la instrucţie pe timp de noapte. Noi, cei din ciclul I atacam. Ciclul II se apăra. Le arătăm noi! La fiecare rachetă de iluminare trebuia să ne trîntim la pămînt. Acelaşi lucru şi cînd auzeam un foc de armă. Noi nu aveam muniţie. Dacă ajungeam la baionetă nu le-ar fi fost uşor. Eram de două ori mai mulţi. Ne-am tîrît pe zăpadă de ne-a venit acru! Ne-am aruncat la pămînt de ne-au sărit ochii din cap! Pe cînd să ajungem să îi luăm la baionetă, Piticu ne dădu încetarea. Halal atac! Am ajuns în cazarmă pe la ora 24. Ne-am curăţat armele pline de apă de la zăpada topită, ne-am pus bocancii la uscat şi am sperat să ni se usuce uniformele (aşa-zisa „ţinută”) pînă dimineaţa. A doua zi cei mai mulţi dintre noi eram muraţi şi adormiţi.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Apoi a venit tragerea de noapte. Pemeului i s-a montat un dipozitiv de ochire pe timp de noapte care trebuia activat cu lanterna. Erau doar două puncte fosforescente pe cătare şi unul pe înălţător. Ni s-a dat mai puţin de jumătate de încărcător, sub 15 cartuşe, din care două trasoare, pentru o ţintă a unui presupus inamic în picioare aflată la 150 de metri, luminată parţial vreme de 3 secunde. Verdele ţintei se confunda perfect cu întunerecul nopţii fără lună. Dacă atingeai ţinta după stingerea luminii nu conta. Dar dacă trăgeai în pămînt aveai şanse ca bulgării de pămînt să lovească ţinta şi să declanşeze senzorul, cauzînd căderea ţintei. A tras toată trupa. Eu eram ultimul din baterie, împreună cu Piticu. Maiorul abia se ghicea din tranşea prea adâncă pentru el.

– Asupra ţintei, la bază şi la centru, înălţător 3, foc automat, de voie, foc!

Eram obsedaţi să nu rămânem fără cartuşe. Mai ales eu! Am pişcat fin trăgaciul şi i-am dat drumul instantaneu. Un cartuş s-a dus. Arma a smucit în sus, am închis instinctiv ochii. Am revenit cu coatele pe aceiaşi poziţie. Dacă mişcai doar arma, fără să mişti coatele puteai să ţinteşti mult mai rapid. Eram cel puţin mulţumit că am făcut economie de cartuşe. Eram hotărât să dau ţinta jos. Am fixat-o şi am dat să apăs pe trăgaci când…

–         Nu mai trage soldat!

Vocea autoritară a lent-colonelului Voicu mă scoase din ale mele. Eram ferm convins că nu am doborât ţinta.

–         Ai doborât ţinta! Încetează tragerea!

Mă cuprinse nemulţumirea: nici nu am apucat să trag o rafală la foc automat. Dar nu era rău, am doborât ţinta. M-am relaxat. La dreapta mea Piticu trase o rafală scurtă. Apoi încă una şi iluminarea se stinse fără ca ţinta să fie atinsă. Începu să tragă la a doua apariţie.

–         Năzdrăvane, doboară ţinta maiorului!

Am apucat să iau linia de ochire încă la a doua apariţie a ţintei şi i-am expediat o rafală scurtă, doar două cartuşe, obsedat de aceiaşi economie de muniţie. Armata română! Lumina de pe ţintă dispăru. Maioru se holbă la ţintă, se ridică pe vârfuri în tranşea prea adâncă pentru el şi răcni:

–         Băi soldat! Ce faci?

–         Lasă Cristea, i-am dat eu ordin să tragă! – îl linişti politrucul din spatele meu.

M-am ridicat din tranşee lăsându-i pe cei doi să dezbată problema trasului la ţintă pe timp de noapte.

– Nădăban!

– Ordonaţi!

– La mine!

Am apucat-o la fugă orbeşte prin poligon în direcţia vocii. Era comandantul de divizion. Un tip solid, dur şi ascultat. Am bătut trei paşi de defilare în beznă ca un clown beat şi m-am prezentat:

–         Sunt soldatul… m-am prezentat la ordinul dumneavoastră.

–         Ce făcuşi soldat?

Pauză.

–         Hm?

Mai mult îl bănuiam pe colonel ce stătea în faţa mea ca un munte. Bună întrebare, greu răspunsul! Întreba de calificativ, întreba de ce am tras în ţinta maiorului sau ce? Era clar că din spatele liniei de tragere văzuse cum trasoarele mele atinseră ţinta la care trăsese şi maiorul. N-am avut curaj să răspund.

–         Toaşu colonel… Lăsaţi-l toaşu colonel. Mi-a doborât ţinta!

Maioru apăruse în urma mea şi cu un glas plângăreţ încerca să-şi moaie superiorul.

–         Măi Cristea, ce făcuşi bre? Îţi doboară soldatu ţinta? Unde ai învăţat să tragi aşa?

Alte dezbateri la nivel şi mai înalt.

Fabulă (4): Haita de lupi


De mic copil citeşti poveşti despre lupi şi lupoaice. Poate cea mai nevinovată este Scufiţa Roşie. Dacă dai de poveşti adevărate, cum sunt cele ale lui Jack London, tensiunea creşte. Eşti atenţionat că haita de lupi este nemiloasă şi n-ai scăpare. În epoca modernă naziştii i-au copiat modul de acţionare şi au inventat haita de submarine din Al Doilea Război Mondial semănînd teroare printre navele aliaţilor. Ceva mai recent, experienţa mea în domeniu spune că haită a depăşit mediul canin şi dincolo de canis lupus chiar şi oile au început să manifeste acest obicei de organizare. Turma cuminte a dat naştere haitei.

Prima dată m-am confruntat cu relativ succes cu haita, dar succesul meu s-a datorat faptului că haita nu era prea înfometată, nu era unită şi îl aveam pe unul din haită de partea mea. Ceea ce mi s-a părut interesant în acel moment a fost faptul că atunci cînd unul a muşcat, n-a mai lăsat prada pînă cînd nu a fost convins că muşcătura era destul de adîncă încît să fie ţinută minte şi s-au luat toate măsurile ca muşcătura următoare să nu se mai repete sau dacă se repeta, să fie mortală. A fost una dintre experienţele mele amare cu berbecii (sau lupii oare?) de la vîrf. De remarcat că spre cinstea lui, unul dintre ei şi-a cerut iertare pentru că făcuse o afirmație greşită în ceea ce mă priveşte. Dar trebuie să mărturisesc că această atitudine a fost unică. Din cîte ştiu eu nu am mai întîlnit aşa ceva. Se poate spune şi despre berbeci (sau lupi) rara avis?

Apoi am observat că una dintre mioarele ce îmi erau încredinţate spre priveghere a fost sfîşiată de haită şi eu nici măcar n-am fost înştiinţat. Brrr! Ce dinţi au berbecii ăştia! Am făcut un pic de caz din asta şi execuţia fără înştiinţare nu s-a mai repetat. Din cîte ştiu eu nu s-au mai luat de mioarele mele. Îmi arătasem cumva eu colţii de oaie? Ei, eu şi colţii!

Interesant că haita îţi dă de înţeles două lucruri esențiale primul, luat individual, lupul nu e periculos şi pare să te înţeleagă, dar haita îl acaparează şi  al doilea, cînd haita acţionează, nu mai poţi face nimic, acţiunea ei e ireversibilă şi nu mai ai scăpare.

Atunci cînd ai curajul să te plîngi de ceea ce se întîmplă, lupul singuratic îţi cîntă-n strună, poate chiar se destăinuie. Ai impresia că nu eşti singur, că eşti înţeles. Apoi lupului singuratic i se oferă o halcă. Zice mersi şi cu entuziasmul pe terminatelea, halca îl motivează să continue. Pericolul e evident, creînd adicţie şi insecuritate: halca următoare. Ăsta e principiul şi obiectivul haitei. Stai cu haita, urli ca haita, sfîşii ca haita, miroşi ca haita, mănînci cu haita.

De exemplu, haita a decis că o mieluţ student a greşit. Şi ce dacă e mieluţ? Afară cu el. Să-l pape gaia! Vreo trei că au ascultat o casetă a trupei Holograf. I-a păpat şi pe ei. Unul a fluierat în biserică, l-a păpat gaia. Altul nu a fluierat, l-a păpat şi pe ăla. Ei, aici greşeşti, veţi spune! Oare? Are haita măsuri duble, una pentru fovoriţi şi alta pentru „ăialalţi”? Da:

Mai mulţi mieluţi din ultimul an de teologie pastorală au vrut să se mai înscrie la o altă facultate seculară ca să aibă o sursă de venit pe lîngă cea prezumtivă de păstor la ţară. Au fost întrebaţi pe un ton ameninţător dacă nu cumva se îndoiesc de „chemarea” lor, care îndoială confirmată de înscrierea la altă facultate, va fi reconfirmată de exmatricularea lor. Aşa că mieluţii au înghiţit în sec şi au renunţat. Cu toate acestea, un alt mieluţ ginere al berbecului şef a făcut excepţie: student la una dintre facultăţile universităţii oiţelor baptiste, s-a putut înscrie şi la altă facultate nebaptistă. Interesant. Dar cine ştie, poate avea gene mai speciale, era de viitor, era de haită…

De-a lungul timpului haita s-a specializat, şi-a creat propriile mituri, unul dintre ele fiind cel al invincibilităţii. Haita s-a extins şi s-a diversificat. Şi culmea, modelul a fost exportat. E un model eficient. Cine să se pună cu ei? Nimeni nu are curajul confruntării. Tu eşti singur, haita e haită, e unită şi atunci cînd o uneşte omorurile, coeziunea e dusă la extrem pentru că lipseşte responsabilitatea personală, ce este atribuită grupului.

Ordinele masculului alfa sunt îndeplinite fără cîrtire: nu poţi risca să pierzi avantajele haitei, să rămîi fără apărare pentru că în afara haitei rişti să te transformi în victimă.

La un moment dat m-am gîndit că n-are sens să îmi consum energia de unul singur pentru că nu aveam nici o şansă cu haita. Ei făceau regulile şi mai şi trişau atunci cînd nu puteau să cîştige. Masculul alfa mi-a propus să fac parte din „cercul său de protecţie” – psihologie ieftină şi deosebit de periculoasă. M-am făcut că nu aud. Ca urmare haita m-a etichetat ca „izolat”. A fost începutul sfîrşitului. Acum însă mă gîndesc că sfîrşitul haitei nu e departe. Poate se sparge haita, poate se mai sfîşie între ei, că s-au văzut cazuri. Poate mai iese adevărul la iveală, poate mai prindem curaj. Poate vine Vînătorul de sus!

Biserica doarme: Stăpîni şi sclavi în România


Adevărul.ro Constanţa relatează că procurorii i-au audiat ieri dimineaţă pe cei cinci bărbaţi acuzaţi de sechestrarea a 15 ciobani în fermele de pe raza comunei Mihail Kogălniceanu. Mihaiţă şi Mişu Caratană, Cristian Enache Şapte, Ion Vişan şi Liviu Ghiorţu au fost reţinuţi ieri, după ce aproape 200 de poliţişti au descins la mai multe ferme din comună. Ciobanii le-au spus poliţiştilor că au fost exploataţi de cei cinci suspecţi, care le-au luat actele de identitate şi i-au obligat să muncească în condiţii inumane. „Îngrijitorii de animale au reclamat că au fost agresaţi fizic atunci când au încercat să fugă de la locul de muncă“, a declarat Radu Croitoru, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Constanţa. Suspecţii au fost aduşi la sediul Parhetului de pe lângă Tribunalul Constanţa în jurul orei 11.30. „Suntem acuzaţi că le-am oferit un loc de muncă, suntem abuzaţi de poliţişti“, au strigat fraţii Caratană.

Amintiri din iad: În faţa procurorilor au ajuns în această dimineaţă şi cinci dintre ciobanii sechestraţi. „Ne ţineau ca la închisoare, mâncare ne dădeau puţină şi cu porţia“, îşi aminteşte Temistocle Druda (25 de ani), venit din comuna Pechea, judeţul Galaţi. Bărbatul povesteşte că a fost ţinut captiv două luni şi jumătate la una dintre ferme. „Când se supărau, aruncau cu ce găseau după noi“, spune ciobanul despre cei care l-au sechestrat. „A fost mai rău ca în iad, îi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat de acolo“, a răsuflat uşurat un alt cioban.

Cum este posibil ca într-o ţară aparţinînd Comunităţii Europene să se întîmple aşa ceva? Cum este posibil ca într-o ţară în care Biserica pretinde că deţine sufletele a peste 90% din cetăţenii ţării şi că poporul român este popor creştin pentru că s-a format odată cu biserica, să mai existe sclavi? (Totuşi nu numai că este posibil, dar dacă am continua să căutăm ne-am îngrozi ce am găsi!) Probabil că poporul român nu este un popor creştin aşa cum ne lăudăm şi nici biserica nu păstoreşte un procentaj aşa de mare dintre români, aşa cum se laudă. Atunci care este totuşi adevărul şi cum de avem sclavi şi stăpîni de sclavi în secolul XXI?

Hai să nu mai dăm vina pe comunism. Hai să nu mai dăm vina pe presa tendenţioasă. Să nu mai dăm vina pe nimeni şi nimic şi să încercăm să vedem adevărul. În urmă cu mai puţin de zece ani în sudul ţării s-au descoperit băieţi ce erau vînduţi de familii nevoiaşe din Moldova ca să slujească în gospodăriile oamenilor mai avuţi. Atunci ca şi acum cazul a apărut la tv. Cei prinşi că exploatau munca copiilor dacă nu a sclavilor minori se apărau: „Da am dat banii buni pe el! I-am dat trei milioane! Ce l-am furat? Mi l-a dat părinţii lui!” Deci era o treabă cinstită şi corectă: omul a dat bani pentru ce a primit, nu s-a făcut cu da sila, nu s-a furat. Să facem abstracţie că nu s-a plătit tva sau impozit pe venit! Părinţii au fost de acord tranzacţia şi au beneficiat de bani. Nimeni nu a mai spus nimic despre o eventuală anchetă a autorităţilor de resort.

Biserica care este modelul nostru etic nu s-a sesizat, nu s-a supărat, nimeni nu a fost luat la întrebări de preot. Cum este posibil ca biserica să aibă bani, clerul să se plimbe în maşini nou-nouţe de zeci de mii de euro, să construiască catedrale de milioane de euro, să primescă subvenţii şi salarii de la stat şi să se facă că nu vede aşa ceva?

Acum rudele celor arestaţi îi apostrofau pe poliţişti acuzîndu-i de cruzime faţă de vaci: cum au avut inimă să le ia lucrătorii cînd vacile trebuie mulse? La întrebările reporterului dacă proprietarii fermei se purtau corect cu „angajaţii” unicul om rămas în fermă să muncească nu putea vorbi, ci doar plînge: îţi era milă de bietul bărbat de vreo 50 de ani căruia îi era dacă nu frică, cel puţin jenă să vorbească. Aceleaşi rude îi răspundeau, fără să fie întrebate, reportetului: „Plînge după ei, după proprietari, că s-au purtat bine cu angajaţii!”

Ce va face biserica în acest caz? Ce va face această instituţie care trăieşte în cîrca poporului român fără să producă nimic, fără să fie interesată de cei ce suferă? Unde sunt apărătorii celui obidit, a celui nevoiaş, a celui în suferinţă? În palate, în reşedinţele din oraşe, în catedrale? Unde este acel preot român despre care ne spune istoria că se identifica cu soarta poporului, că era iobag la fel ca poporul? A trecut vremea identificării. A venit vremea acţiunii. Dacă poliţia are grijă de răufăcători, cine are grijă de victimele lor? Cine va veghea ca astfel de lucruri să nu se mai întîmple între noi? Biserică trezeşte-te!

PS Acest post a fost scris in martie 2010. De atunci au fost inundaţii, acum cutremure în zonă. Dar cine mai crede în semne?