Maşinile mele (1): Trabantul


De mic copil mi-au plăcut maşinile. Chiar am făcut planuri să construiesc una cu pedale. Îi invidiam pe copiii ce aveau aşa ceva. Am evoluat de la tricicletă, la trotinetă şi apoi, la biciclete împrumutate. În general mă deplasam conform principiului Noului Testament, perpedes apostolorum.

Prima maşină în familie a fost un Trabant 601, berlină, verde ca brotăcelul. M-am dus la Bucureşti cu un coleg ce avea carnet, am stat la Hotel Parc, vecin cu Turist. Vorbisem cu cineva care voia să vîndă un Trabant şi ne-am prezentat să vedem maşina. Era într-o sîmbătă. Am încercat-o, mergea bine, avea cîteva dotări în plus: un cea de Lada 1500, antifurt, ceas de bord nou, volan sport. Avea 55000 de km. Încă mirosea a nou. Proprietarul lucra la IDMS. I-am spus că vorbesc cu tata şi ne vedem luni, cînd putea să vină cu banii. Apoi dumnică ne-am dus la tîrgul de maşini. Acolo am dat de el şi voia să îl vîndă. Nu am găsit nimic mai bun şi mai ieftin. A venit tata luni, Robert, proprietarul nu mai voia să îl vîndă. Totuşi l-a convins soţia. Am mai stat o zi, s-au făcut toate hîrtiile, am schimbat numerele, i-am dat un cec cu clauză de împuternicire şi tipul ne-a scos spre autostrada Bucureşti-Piteşti. Cînd a coborît era tare emoţionat. Colegul meu Coloja, sub-inginer, a trecut la volan şi i-a dat bice. Singura oprire a fost la Păuliş la barieră cînd motorul s-a oprit. Bariera era ridicată, dar cantoniera a ieşit speriată. Am împins Trabantul şi l-am trecut liniile. Apoi am demarat fără probleme. Dimineaţa am fost la servici. Şi gata. A început criza cu benzina, aşa că nu am fost tentat să mă duc la şcoala de şoferi. Cum să conduci cu 20 de litri pe lună? Dar Trabantul a mers bine, la semafoare tata era primul care demara, schimba vitezele extrem de rapid. Combustibilul folosit varia de la gazolină ilegală, la Volotox în amestec cu benzină sau petrol. Mirosea după Trabant a flit, toate muştele leşinau. Mie îmi venea greaţă. Ai mei mergeau în misune la ţară cu Trabantul, înghesuind încă doi amatori de „misiune” în caroseria cu 4 locuri. Pînă tata nu a luat carnetul de şofer m-am folosit de ocazie să merg după cota de benzină cu cîte un coleg. O dată ne-am dus chiar la porumb, undeva spre Horia parcă. Curios să vadă dacă Trabantul ajunge la 100, colegul meu a călcat acceleraţia. A mers, doar că făcea o coadă de vreo zece metri de fum! Senzaţia de claustrofobie am avut-o cînd m-am întors să vorbesc cu cineva din spate. Aproape că ne-am pupat! În rest, singura aventură a tatălui meu a fost crăparea unui stop cînd a dat înapoi undeva pe litoral şi a lovit un tomberon.  Maşină robustă, motor în doi timpi, fără pompă de benzină, fără pompă de ulei, fără radiator, patru viteze, schimbător la volan. În cartea maşinii te uimeau numărul mare de piese din tablă. În afară de blocul motor, de pistoane şi de biele, cam totul era de tablă. Motorul stătea pe un arc lamelar transversal ca la Ford T. Din această cauză avea o ţinută bună de drum, suspensia fiind foarte rigidă şi simplă. De menţionat că atunci cînd a ieşit Mercedes A classe, acesta s-a dat de-a berbeleacul la testul jaloanelor, pe cînd Trabantul l-a trecut. Tehnologie nemţească!  Trabantul a suferit vreo două capitale la motor, în rest nimic deosebit de reparat la el. Caroseria nu ruginea pentru că era din nişte panouri de plastic fixate pe un schelet metalic.

Cea mai importantă cursă cu Trabantul a făcut-o tata în 8 mai 1989, cînd m-a dus la spital în timpul unei crize de fiere. După un timp se gîndea să vîndă Trabantul şi să-şi ia o Dacie că avea cinci locuri, deci cinci misionari. Pe cînd se gîndea el aşa, Domnul i-a făcut  o surpriză: a cîştigat o Dacia 1310 TLX neagră (singura culoare disponibilă în stoc) la C.E.C. Aşa că a vîndut Trabantul. Între timp am făcut şcola de şoferi în 1990 cu primul instructor privat din Arad şi aveam şi eu carnet de conducere, dar nu am mai apucat să conduc Trabantul că l-a vîndut. Obişnuit cu Trabantul care aproape că se răsucea pe loc, tata cam chinuia Dacia în viraje foarte strînse.  Nu a avut încredere să îi conduc maşina, dar nu ştiu prin ce miracol o dată m-a lăsat să conduc în drum spre Timişoara. I-am mai cerut maşina pentru nunta prietenului meu Cornel Unc, dar m-a refuzat. Îi era frică că i-o şifonez. Dacia neagră era vedetă, avînd în vedere că doar maşinile oficiale erau negre.

Apoi am putut să conduc o Daca 1300, mai veche, albastră, pentru că proprietarul murise şi nimeni din familie nu avea carnet. Am condus-o după ce i-am făcut o capitală la motor. Proprietara a plătit, eu cu mecanicul am mers să luăm piesele din piaţă de la Timişoara, la negru. Plin de piese, dar proaste. Segmenţii  verificaţi de mecanic erau prea mari, dar dacă nu aveai o cămaşă în care să îi bagi habar n-aveai. În motorul desfăcut mecanicul a găsit două pistoane crăpate. Tipul lucra la o autobază, stătea în Grădişte pe ultima stradă şi era inginer. I-a făcut RK, a remorcat maşina la rece în treapta a IV-a şi apoi a încercat să o pornească. A pornit la prima cheie. Eram fericit. Apoi am început să fac pene de cauciuc, cauciucurile fiind extrem de uzate. Am mers cu maşina aia cu 100 la oră după rodaj, consumul fiind undeva la 6 litri. Am mers pînă la Piatra Neamţ şi înapoi prin Cheile Bicazului, fără probleme. Cu ea am învăţat să conduc pe zăpadă şi pe serpentine. Frîna de mînă era de groază, faza de întîlnire se ducea din cutia selectorului. Într-o seară am decis să merg cu maşina prin Gai la biserică şi cînd am ajuns la terenul de fotbal, am observat un poliţist la colţul celeilalte străzi, aşa că am semnalizat dreapta, am intrat pe prima stradă şi am dat bine spre casă: aveam doar faza mare. A doua zi am scos maşina din curtea unei bătrîne la care o ţineam şi am vrut să repar faza. Cînd puneam maneta mergea, cînd puneam cutia cu maneta la loc nu mai mergea. Între timp în faţa mea la 100 de metri nişte poliţişti verificau toate maşinile. În cele din urmă au venit şi la mine să mă întrebe ce se întîmplă. Le-am explicat, m-au lăsat în pace. Într-o zi am schimbat ceva la frîne, la un mecanic. Mi-a făcut ce trebuia, apoi am plecat. Am vrut să mă întorc, n-aveam frînă. Nu îmi aerisise circuitul. Bong! – am dat în mantinelă, am îndoit aripa de fibră de sticlă din dreapta. S-a pus şi a făcut nişte nituri de aluminiu şi a prins-o pe dedesupt să nu se vadă. Altă dată un camion mi-a tăiat curba şi cu aripa din spate de metal mi-a tăiat aripa din partea stîngă! Am rămas cu paguba. În cele din urmă n-am mai putut să circul că nu mai aveam frîne: s-a defectat regulatorul de presiune aflat la puntea din spate. Apoi a venit un văr din familia proprietarei şi a luat maşina. Am condus-o cam un an.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s