Călăuzire, îndrumare sau şansă? (8)


Dincolo de frica de eşec ce ne paralizează şi constituie subiectul unei alte discipline, eşecul în sine este iminent şi inevitabil. Eşecul ne face să ne ajustăm călăuzirea sau îndrumarea cu şansele de reuşită. Dincolo de izul spiritual al obiectivelor de genul «prin jobul ăsta o să-l slăvesc mai mult pe Domnul» sau «Domnul m-a eliberat din situaţia asta, că nu mai rezistam… » există foarte mulţi indicatori ce ne fac sau ne pot face să ne dăm seama că ne îndreptăm spre un eşec sau spre încheierea unei perioade din viaţa noastră. De exemplu, înainte de preda timp de zece ani în învăţămîntul universitar la Oradea, mi s-a propus să merg să predau acolo. Mai pe ocolite, mai direct, am fost în cele din urmă invitat la un interviu şi am primit jobul. Mi se părea că aste era ceea ce dorea Domnul de la mine ca persoană şi de la noi ca familie. Deşi soţia avea un job foarte bun, deşi aveam o locuiţă şi eram acasă la Arad, după ce am primit eu jobul, soţia şi-a dat demisia, fără să mai beneficieze de concediul pre sau post-natal şi am plecat să stăm în chirie şi să trăim din salariul meu care era mai mic ca el ei. Am perceput această schimbare majoră din viaţa noastră ca o împlinire a călăuzirii ce venea, într-o formă sau alta, de la Dumnezeu. Nu am luat în calcul partea materială, pe care credeam că o va rezolva Dumnezeu. Dar, după cinci ani, incapabili să ne mai plătim chiria, am revenit înapoi în Arad. Se înscria revenirea în «voia lui Dumnezeu»? Era mutarea opţiunea cea mai bună? De ce? În primul rînd nu ne-am mutat în grabă. În al doilea rînd, cînd nu mai ai cu ce să îţi plăteşti chiria, trebuie să faci ceva. Soluţia, să ne mutăm înapoi unde nu mai plăteam chirie şi viaţa era mai ieftină. Ca să fim siguri că ceea ce noi vedem ca şi călăuzire este validat de Dumnezeu şi nu mai există o altă variantă, am hotărît să mergem dincolo de normal în ceea ce priveşte resursele financiare. După ce ne-am mutat la Arad confirmarea deciziei s-a concretizat în cadoul primit de la un frate pe care nu l-am văzut în viaţa noastră: o casă în apropierea Aradului.

În cazul acesta, decizia iniţială a plecării din Arad a fost o decizie corectă. La vremea aceea, atunci cînd am luat decizia, un eventual eşec era imprevizibil şi ilogic. Dorinţa de a pune în practică ceea ce am învăţat, dorinţa de afirmare, de a «pune în negoţ» investiţia ce s-a făcut în mine, au fost mai puternice decît teama de eşec. În plus mai existau şi asigurările angajatorului că mă voia în jobul respectiv. Însă după încă cinci ani de la mutarea înapoi, jobul a dispărut şi cu toate că acum aveam casă, că am terminat doctoratul, iar soţia şi-a luat licenţa în psihologie, am avut o perioadă foarte stresantă în care îmi puneam întrebări cu privire la călăuzirea iniţială în direcţia doctoratului, a învăţămîntului universitar, etc. Schimbarea bruscă a indus posibilitatea „eşecului” care zgîlţîia zdravăn baza deciziilor luate în urmă cu zece şi treisprezece ani. Cu toate acestea,  perioada ce a urmat pe care am petrecut-o în afara teologiei full-time, a dus la redescoperirea cîtorva talente îngropate: scrisul şi desenatul. Ar fi trebuit să aştept ca să îmi pice bani din cer pentru chirie? Nu cred. Ar fi trebuit să cer ajutorul altora? L-am cerut şi am fost refuzat. Ar mai fi trebuit să aştept? Am aşteptat mai mult decît ne ţineau puterile şi nu s-a produs o intervenţie miraculoasă sau în direcţia în care eram angajat. Pasivitatea excesivă nu duce decît la dependenţă excesivă, la inactivitatea ce nu are nimic cu un Dumnezeu ce este la cîrma evenimentelor.

Dar ce este eşecul? De obicei el este rezultatul unei acţiuni. Poate fi acea întîmplare ce contravine sau pare să contrazică o decizie luată anterior într-un anumit domeniu, în anumite circumstanţe ale vieţii.  Eşecul poate fi personal, colectiv şi poate interveni din cauza unor factori obiectivi, subiectivi, personali sau total independenţi de persoana sau colectivul în cauză. Înfrîngere, nereuşită, insucces, cădere sau nerealizare sunt cîteva din sinonimele eşecului. Eşecul este de multe ori urmat de o depresie, de o reevaluare a situaţiei şi de cele mai multe ori de o nouă încercare de a-l depăşi. Nu este greu să ne dăm seama cînd ne confruntăm cu un eşec. Cel mai greau este să ne dăm seama ce este de făcut după ce el se produce.

 Aş propune cîţiva paşi : 1. analizarea cauzelor, circumstanţelor care au dus la eşec, 2. re-evaluarea planurilor împreună cu re-evaluarea resurselor, 3. redactarea unui plan de ieşire din situaţie, şi 4. concentrarea resurselor şi a eforturilor pentru obţinerea succesului. Foarte important în limitarea pierderilor în cazul unui eşec este apelarea la sprijinul altei persoane care să ne ajute în situaţia dată şi care să ne confirme deciziile.

În lipsa unei persoane care să ne confirme deciziile lucrurile se situează la latitudinea instinctului propriu de conservare care ar putea să funcţioneze sau să nu funcţioneze. În general istoria omenirii ne demonstrează că omul are o mare putere de toleranţă la frustrare şi este capabil să dezvolte instinctiv tehnici şi strategii variate pentru a face faţă insuccesului. Cu toate acestea asocierea sau supervizarea mentorului este mult mai eficientă în a trece printr-o perioadă mai grea a vieţii. Deasemenea eşecul nu intervine în viaţa unora care nu iau decizii, dar în acest caz viaţa acestor indivizi seamănă extrem de mult cu viaţa din închisoare, unde numărul de alegeri ale individului este restrîns la 5-6 pe zi. Cine şi-ar dori aşa ceva? Nu este libertatea mai frumoasă, mai tentatntă, cu toate că presupune asumarea responsabilităţii, acţiune şi …folosirea creierului?