Călăuzire, îndrumare sau şansă? (9) Unde intră Dumnezeu în ecuaţie?


Cine nu ar vrea să audă o voce care la fiecare gînd sau la fiecare răspîntie a vieţii să îi spună «La stînga!» sau «La dreapta!» sau «Fă aşa» sau «Nu fă aşa»? Dincolo de faptul că uneori evenimentele vieţii se consumă într-o secvenţă deosebit de rapidă, o astfel de voce ne-ar transforma în indivizi lipsiţi de personalitate sau ne-ar plasa foarte aproape de ceea ceea ce este definit ca schizofrenie. Cu toate acestea, există nenumărate ocazii în istorie cînd oameni mai mult sau mai puţin importanţi, timoraţi de un posibil eşec, de eventualitatea alegerii greşite, au căutat să afle dacă evenimentele ce urmau să se desfăşoare vor avea un deznodămînt fericit sau nefericit în ceea ce îi priveşte. Cu toate acestea fiecare dintre noi evită insuccesul sau eşecul, dorind să aibă parte de succese.

Ca urmare, omul a recurs la diferite tehnici pentru a afla viitorul. Unii au cercetat stelele, alţii măruntaiele unor animale, alţii au întrebat prorocii sau au adus jertfe ce erau cu atît mai scumpe cu cît miza era mai mare. Pe de altă parte, confruntaţi cu o situaţie aparent fără ieşire, unii au luat decizia radicală, inovativă, ilogică la prima vedere. De exemplu aflat în faţa nodului gordian a cărei dezlegare îl desemna pe stăpînul lumii, Alexandru Macedon l-a tăiat în două cu sabia. Acţiunea lui se putea interpreta în două feluri: a) nu a dezlegat nodul, deci nu era stăpînul lumii sau b) dacă nu era el, altul nu va mai fi pentru că nimeni nu va mai dezlega nodul ce a fost distrus. Pe vremea lui Columb se făcea mare caz cu menţinerea în echilibru a unui ou de găină. Columb a rezolvat problema menţinerii oului în echilibru spărgîndu-l de masă : oul nu se mai mişca. Nimeni nu a zis că nu trebuie să spargi sau să nu spargi oul. Pur şi simplu nimeni nu s-a gîndit la asta, doar Columb, de unde şi sintagma „oul lui Columb”. Era un mod de a spune că soluţia era radicală şi definitivă. Ambii au reuşit pentru că au crezut că aveau dreptate. Ambii au fost urmaţi pentru că liderii sunt urmaţi atunci cînd au încredere în forţele proprii, nu cînd pun la îndoială reuşita lor.

Revenind la călăuzirea supranaturală, cea mai bună întrebare nu este dacă este posibilă, ci dacă există o metodă sigură de a cunoaşte această călăuzire specială. Vorba cuiva: „dacă vrei ca Dumnezeu să îţi vorbească, el poate să-ţi vorbească chiar şi jucînd la Loto”. În acelaşi timp atunci cînd am de luat o decizie, trebuie să apreciez în ce măsură o las în seama lui Dumnezeu sau cît de mult vreau să îmi asum eu responsabilitatea. Deci, datele problemei spun că eu trebuie să iau decizii, dar în acelaşi timp (fără să fie un act mecanic gen eu întreb, el răspunde) Dumnezeu este disponibil. Arta este de a lua decizia împreună cu Dumnezeu sau de a urma decizia pe care Dumnezeu deja a luat-o, eu doar mă supun voii sale.

Să vedem însă cum au procedat alţii. De exemplu după ce Iuda s-a sinucis, apostolii au tras la sorţ ca locul său să îi fie luat de un alt ucenic, ca să se împlinească numărul 12. Toţi ucenicii ştiau că nu mai existau 12 triburi ale lui Israel. Şi Isus Cristos ştia, dar cu toate acestea, a ales 12 ucenici. Şi Dumnezeu ştia şi nu a făcut eforturi ca oamenii sau cel puţin iudeii să regăsească triburile pierdute. Era nevoie de apostolul 12-lea bis? Poate că da, poate că nu. Oricum după alegerea sa, Matia nu a mai fost pomenit.

Dar cum procedăm noi? Unii dintre noi, mai riguroşi, chiar şi atunci cînd pleacă în concediu, pun într-o pălărie mai multe bileţele cu mai multe destinaţii şi extrag un bileţel. Pentru ei aceasta e voia Domnului. Nu este cea mai bună soluţie pentru că există posibilitatea ca Dumnezeu să vrea să te trimită într-o destinaţia ce nu figurează pe vreunul din bileţelele puse în joc, dar în sine nu este ceva rău. În acelaşi timp, e la fel de bine să mergeam acolo unde ne place rugîndu-ne ca Dumnezeu să ne folosească cum crede el mai bine.

Apoi, pentru a lua o decizie importantă unii postesc. Scriptura nu pomeneşte prea multe despre acest procedeu, practica noastră bazîndu-se pe precedentul creat în Estera, cînd fiind vorba de o problemă de viaţă şi de moarte, Estera s-a dus să îi vorbească împăratului doar după ce timp de a lună s-a rugat şi a postit. Nu ni se pare important să facem acest lucru pentru 10 zile petrecute la mare sau la munte, dar dacă viaţa noastră ar fi în joc, probabil că am reconsidera atît practica, cît şi durata sa.

Dar, tot aşa putem să ne rugăm ca Dumnezeu să ne inspire să luăm o decizie bună sau să ne trimită pe cineva care să ne furnizeze o astfel de decizie sau să ne vorbească destul de semnificativ încît să înţelegem ce trebuie să facem. De remarcat că în toate aceste ocazii intervine factorul timp, subiectivitate şi trebuie definit ce înţelegem prin «succes». În urmă cu cîtva timp în Bucureşti o tînără mărturisise că totdeauna cîştiga la loz în plic dacă postea. Alţii afirmă că dacă ţineau „post negru„, rezultatele cererii sau călăuzirii erau garantate 100%.

 Un indicator foarte util, dar nu infailibil în luarea deciziilor este ceea ce ştim deja din viaţa de zi cu zi : 1. bunul simţ, 2. legile ţării în care trăim şi 3. Scriptura.

 1. De multe ori întîlnim situaţii în care oameni au dat greş pentru că nici măcar nu s-au obosit să verifice dacă soluţia pe care au ales-o sfidează sau nu bunul simţ. Dacă suntem învitaţi la un bal mascat nu o să mergem îmbrăcaţi în costum negru la două rînduri, cravată, cămaşă albă cu butoni, pantofi de lac şi un pistol negru mare dacă nu îl întruchipăm pe James Bond. Dar, dacă mergem la Biserică nu o să mergem îmbrăcaţi în pielea albastră a personajelor din Avatar. Bunul simţ ne spune că nu e bine şi vom avea parte de repercusiuni. Pe de altă parte bunul simţ nu este acelaşi la toţi oamenii, în toate familiile sau în toate culturile. Trebuie să fim atenţi.

În urmă cu cîţiva ani am fost invitat de un prieten la o biserică puţin mai nonconformistă, Pioneer, în Surrey, Marea Britanie. Oamenii erau normali, dar în biserica ce se întîlnea într-o sală de educaţie fizică a unei şcoli (n-am nici o problemă cu asta) s-au petrecut unele lucruri pe care nu le întîlneşti în alte biserici. De exemplu, chiar dacă ne făceam cu toţii că nu-l vedem pe tînărul de circa doi metri cu păr destul de lung şi albastru intens, am avut o senzaţie de gol cînd s-a anunţat că fetele din Biserică au pregătit un dans. Prima parte n-a fost prea greu de urmărit, cu toate că fetele erau îmbrăcate doar în ciorapi mulaţi şi tricouri, dar partea a doua s-a dovedit ceva mai dinamică, picioarele lor zburînd în tavan pe ritmul muzicii din French Can-Can. Asta era posibil în Anglia, şi nu în toată Anglia, cu atît mai puţin probabil să fie posibil în România sau într-o ţară cu o biserică conservatoare.

 2. Legile ţării ne pun în gardă cu limitele legalităţii în multe domenii. Nu o să decidem să ţinem o întîlnire zgomotoasă de laudă şi închinare undeva într-un bloc în care vom deranja ceilalţi locatari, chiar dacă nu este în afara programului de linişte, aşa cum în Germania nu vom bate un cui după ora nouăsprezece pentru că dacă facem asta vecinii vor suna la poliţie şi vom fi amendaţi.

 3. Apoi dacă citim Scriptura vom remarca că foarte multe personaje despre care ni se povesteşte acolo au avut probleme din vari morive. Noi putem să le evităm dacă suntem atenţi la problemele acestora şi la urmările deciziilor personajelor în cauză. În această direcţie, multe dintre atenţionările din cartea Proverbelor mai sunt încă actuale. Luîndu-le în calcul. Ar putea să ne scutească de foarte multe necazuri inutile.

Apoi mai trebuie să ţinem minte că spre deosebire de comunicarea obişnuită, comunicarea cu Dumnezeu nu se realizează mecanic, mai ales în ce priveşte luarea deciziilor. Dumnezeu nu este la capătul unui fir de telefon şi se obligă ca indiferent ce vrem noi, ce facem noi sau cînd avem noi chef, să ne răspundă. Ştiu că asta contravine într-un anume sens versetului „mă veţi căuta şi mă veţi găsi, dacă mă veţi căuta cu toată inima.“ (Ieremia 29:13), dar numai în aparenţă.

Dumnezeu nu este idolul căruia i-am turnat chipul din argint, i-am dat forma, i-am pus la dispoziţie un adăpost într-un templu şi acum îl obligăm pe baza unui contract să ne răspundă! Legămîntul nu l-am făcut noi cu el, ci el cu noi. Cel mai mare, mai puternic şi mai important este cel care pune condiţiile care îl obligă pe cel mai mic, mai slab şi mai puţin important să respecte condiţiile, adică legămîntul. Omul n-a putut niciodată să îl oblige pe Dumnezeu pentru că nu are calitatea aceasta şi pentru că Dumnezeu nu are nevoie de noi ca să fie ceea ce este.

Black and White (1)


Cătuşele ţăcăniră strângându-mi încheieturile. Sunt mânat ca o vită. Nu-mi pasă încotro. Să se termine coşmarul şi să mă trezesc. În zadar. Duba miroase a închis şi a urină. Întunerec. Uşi metalice trântite. Am ajuns în prima mea celulă, e drept, pe roţi. Contactul fizic cu peretele de metal a însemnat un cucui, primul, dar am învăţat repede cum se merge cu ,,duba.” Pierd repede noţiunea timpului. Un scrâşnet de frâne, un huruit de portă rulantă şi o comandă seacă:

 “Jos bă!”

 Lumină de neon imaterială. Zid cenuşiu. Unde e soarele? Unde e lumea? Unde e lumea mea? Unde sunt eu? Cine sunt eu? EU? Bărbaţi fără vârstă şi fără expresie mă înconjoară. Cenuşii. Îmi iau hainele, îmi iau bagajul. Mi-au rămas: amintirile, fizicul cam şubred pentru un asemenea loc, conştiinţa cam încercată şi sufletul năpăstuit. Doamne, unde eşti? Doamne, cine eşti? Încerc să ţin socoteala timpului. Dacă reuşesc să supravieţuiesc primelor două zeci şi patru de ore…

 Ceva bâzâie în celulă. Am maxilarele încleştate. Seamănă cu un deşteptător. E chiar deşteptător, doar că celula nu mai e celulă. E dormitor, e propriul dormitor cu pat dublu, cu baia alături şi cu fereastra deschisă spre grădină. Soarele-şi revarsă razele peste dealurile din apropiere. Păsărelele ciripesc parcă furioase. M-am trezit.

–         Hai, mai puţin şi pierzi trenul. Ce te-ai mai agitat! Ai uitat de întâlnirea aia de la ora un’şpe?

–         Penitenciarul! Rapid o cafea, un ochi cu jumări, o pâine prăjită… Mă îmbrac.

–         Da’ un suc de grep roz n-ai vrea?

–         Tentant, dar prea târziu. Dacă mai vin, îl stoarcem împreună.

……………………………………………………………………………………………………………..

Era ora unsprezece. Îmi trece prin minte experimentul nebun din anul 1971 de la Stanford University. O echipă de studenţi îndrumată de un cadru didactic a simulat în subsolul universităţii viaţa într-o închisoare. După două zeci şi patru de ore, orbiţi de rolul care îl jucau, cei ,,dinăuntru” – gardieni şi deţinuţi – ajunseseră foarte aproape de iad. Acum nu este un experiment. Va fi realitatea – o oră, două – dar nu două zeci şi patru de ore. O invitaţie la iad, o invitaţie la rai sau pur şi simplu, doar o invitaţie.

 Secretara micuţă, cochetă şi puţin cam vorbăreaţă pentru gustul meu a dat doar un telefon. S-a aranjat, o să intrăm. Taxiul mirosea a parfum oriental. Drumul l-am parcurs parcă neprevăzut de lin şi repede: universitatea, spitalul, parcul, apoi gara. Au urmat casele de la periferie în culori variate şi vesele. Copiii ieşeau de la şcoală. Se ţineau de şotii. Câteva fetiţe sporovăiau încă la poarta şcolii. A urmat o curbă strânsă, un drum larg pustiu şi am ajuns. Parcarea aproape plină. Multe maşini noi. Secretara a achitat taxiul. A fost ieftin şi oricum, se decontează. O clădire modernă înconjurată de un gard înalt. Poartă de termopan ieftin. La colţuri, turnuri de pază cu geam tip oglindă. Sigla cu tricolorul, drapelul fâlfâind. În faţa intrării femei, copii şi câţiva bărbaţi cu bagaje mari, parc-ar lucra la en-gross-uri. Baxuri de sucuri şi apă minerală, plase gigantice doldora de te miri ce, un tort ,,Diplomat” personalizat cu un ,,La Mulţi ani!” de-a dreptul hazliu. O femeie tânără, frumoasă şi zâmbitoare îmbrăcată la patru ace îl prezintă la control. Soţie, soră, ,,alt grad de rudenie”? Am înmânat buletinele şi mobilele gardianului cu privire întrebătoare.

–         La doamna Nedelcu. Ne aşteaptă.

Am intrat pe poartă după telefonul de rigoare, însoţiţi de un alt gardian. Relativ curat, dar anost. Panouri cu lozinci, cam ca pe vremea ,,Împuşcatului.” Un birou mare, neobişnuit de mare, cu o masă dreptunghiulară şi scaune ieftine. Două computere şi o fereastră mare. Aerul condiţionat lipseşte. Luăm loc. Doamna Nedelcu apare afişând un zâmbet distant. Prezentările de rigoare. Nu ni se serveşte nimic. Secretara turuie, doamna tace. Ce grad o fi având? Fumează fără să întrebe dacă ne deranjează. Noi nu suntem fumători. Încerc să îmi imaginez cum ar fi fost dacă eu eram femeie şi ea bărbat… Sfidătoare? Dar dacă aş fi fost deţinut? Ei, ce contează! – devin paranoic.

–         Domnul Nădăban de la fundaţia noastră ar dori să înceapă un program sau o activitate ce i-ar ajuta pe deţinuţi să se reintegreze în societate după eliberare. Aveţi aici CV-ul şi cererea noastră pentru accesul dânsului în penitenciar.

–         Cred că am putea oferi nişte activităţi mai variate, poate chiar cu personalul… Sprâncenele circumflexe ale doamnei Nedelcu îmi tăiară avântul. Înainte de a-mi exprima îngrijorarea, mi se anunţă prima sentinţă pe un ton ferm ce nu putea contrazis:

–         În niciun caz!

–         Poate un program de vizitare a celor ce nu sunt vizitaţi de nimeni…

–         Nu sunt de acord cu o astfel de activitate.

Visele începeau să mi se năruie. Se vede că eram un amator. Habar n-aveam ce să mai spun. Realitatea cu care mă confruntam depăşea încărcătura de bunăvoinţă a intenţiilor mele. Părea un dialog cu peretele.

–         Aş putea face consiliere.

–         Nu e cazul să insistaţi. Asta noi o facem. Domnul Nădăban, dumneavoastră puteţi doar să ne ajutaţi pe noi, nu să faceţi ce vreţi. În funcţie de nevoile noastre dumneavoastră vă încadraţi în programul penitenciarului. V-aş putea eu recomanda câteva activităţi. Asta dacă doriţi să vă integraţi.

Figura aparent absentă era trădată doar de ţigara care se micşora cu repeziciune. Tăcerea nu prevestea ceva bun, dar cel puţin ostilităţile fură întrerupte de acestă scurtă pauză. În mod evident nu eram pregătit pentru un astfel de dialog. De ce risca o confruntare când eu am venit să ofer ceva gratuit? De ce îi este frică? De mine, de şefi, de eventualele reacţii din interior? Cu un gest reflex îşi consultă ceasul. Audienţa ajunsese într-un impas şi se apropia cu repeziciune de un sfârşit neprevăzut. Mi-am privit şi eu ceasul, ca într-o confruntare contra-cronometru. Era şi jumătate. 

–         De fapt aş dori să am activitatea mea proprie, poate grupul meu.

–         Şi mă rog ce aţi dori să faceţi? Un curs de limba engleză ne-ar prinde bine. Ultimii dumneavoastră colaboratori au dispărut. Nici măcar nu ne-aţi anunţat. Ce s-a întâmplat cu ei, domnule Nădăban?

Figura ei începea să-şi piardă bruma de calm şi starea ei de spirit începea să mă molipsească. ,,Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul!” – încercam să mă calmez şi să invoc divinitatea într-u apărarea mea, poate şi a ei. Ce altceva ar mai fi de spus?

–         Îmi pare rău, dar şi eu am fost tot atât de contrariat de plecarea englezilor. Ştiţi, eu nu sunt şeful lor, iar ei lucrează ca voluntari, la fel ca şi mine. Relaţiile dintre noi nu sunt dictate de regulamente sau de ierarhie; din această cauză e puţin mai complicat ca aici, la dumneavoastră. Dar poate suplinim prin calitate ce lipseşte la cantitate…

–         Mda…

Secretara era vădit încurcată şi deloc încurajată de evoluţia discuţiei. Relaţia clădită pe banii fundaţiei şi pe amabilitatea personală părea să se clatine. Încercă o diversiune:

–         La penitenciarul vechi cred că nu sunt probleme şi asistenta noastră socială ar putea continua, nu…?

–         Da, acolo merge. Cred că Domnul Nădăban ar putea veni cu nişte propuneri mai concrete după ce va vedea ce se întâmplă la noi şi se va obişnui cu mediul. De exemplu, veniţi săptămâna viitoare cu echipa din Australia şi dacă vă integraţi mai vedem ce iese de aici.

Un început de zâmbet, mascat de aprinderea unei noi ţigări părea să mai destindă atmosfera. E o cursă, sau mi se pare că trădează un pic de amabilitate? Nu o să resping un deget, dar nici nu o să iau toată mâna.

–         Ştiu şi eu? Păi, să încercăm. Îmi faceţi accesul, vin cu echipa şi apoi mai discutăm. Ce ziceţi?

–         Bun, daţi-mi încă o dată datele dumneavoastră.

După cinci minute eram într-un alt taxiu ce ne ducea spre lumea noastră. Rămân pe gânduri. A fost un vis? A fost contactul cu o altă realitate? Care dintre ele este cea adevărată? Unde e adevărul? Ce e adevărul? Cine e adevărul? În cazul ăsta filozofia nu pare să ajute, sau cel puţin nu filozofia mea.

 Ne oprim în faţă la McDonald’s. Altă chitanţă decontabilă. Mă despart de secretara fundaţiei – oricum nu ne prea simpatizăm – cu un ,,Mai vedem noi…” şi un ,,La revedere” neutru. Ea intră în Mac, eu o iau în jos, pe jos, spre gară. Un Pepsi rece şi o plăcintă fierbinte şi crocantă mă delimitează parcă de cei care nu au acces la aşa ceva. Privind în gol, văd ca prin vis un copil ce fuge cu o franzelă într-o mână şi cu ceva ce fâlfâie în cealaltă. Dispare într-o gură de canal. Doi poliţişti burtoşi trec gâfâind şi înjurând. Asta-i viaţa.

Ce bine e să fii liber. Merit oare mica mea recompensă cu toate că am fost înfrânt? Înfrânt? Da, dar nu definitiv. Am pierdut o bătălie, dar războiul abia a început! Ce-ar fi să punem la cale o mică aventură ce va sparge monotonia celor ,,dinlăuntru”? Ce-ar zice doamna Nedelcu and company de vreo câteva activităţi bombă? S-ar putea să îmi râdă în nas! Dacă aş găsi pe cineva care să înceapă un cor! Cor? Ce cor? Hei Alex, eşti dus? Ce fel de cor s-ar potrivi într-un loc ca ăla? Hmmm… Poate Gospel spiritual! Râd de unu’ singur pe stradă. În alte vremuri m-ar fi dus la glumeţi. Dar dacă – o pereche mai în vârstă mă priveşte ciudat – unul, doi tineri actori vor pune în scenă o piesă de teatru, una clasică fără riscuri inutile? Nu asta nu merge, implică prea mare libertate pentru deţinuţi şi prea multă muncă pentru gardieni. Sau poate, cine ştie!

Trenul meu pleacă la doi’şpe fix. Mai am cinci minute. S-a dus o dimineaţă, dar parcă s-a dus toată ziua. Îngaim obosit ca după un schimb în abataj:

–         A doua la Sântana.

–         Trei cin’zeci!

FASCINAŢIA ARMELOR (5)


Elicoptere în zona IV. S-o fi pus în mişcare divizionul de obuziere aeropurtat şi venea spre noi? Poate. Nu mai conta. Erau prinşi în clădirea Primăriei şi dacă nu ajungeau rapid ne terminau alţii în locul lor. În ultima noapte am tras opt mii de cartuşe. Încă una tot aşa şi se cam termină muniţia. Trasoarele veneau de parcă voiau să îţi intre în ochi. Ne feream instinctiv,  cădeau însă înainte să ajungă la ţintă. N-a fost nimeni rănit. La un moment dat după un trunchi de copac din parc se desprinse un individ îmbrăcat în negru, ca o umbră. A stat aşa o fracţiune de secundă parcă pentru a cântări situaţia. S-a tras înapoi în întunerec. L-am bătut pe cască pe soldatul din faţa mea.

–         L-ai văzut?

–         L-am luat la ochi, nu-ţi fă griji.

–         Şi?

–         Am primit ordin să nu deschidem focul decât dacă trec peste gard.

–         Aha.

Era clar de ce fusese dat ordinul. Gardul de trei metri nu putea fi escaladat fără pierderi. Erau suficiente câteva arme pentru apărarea lui. Pe mine mă ingrijora faptul că aproape cinci zeci la sută din arme erau concentrate în direcţia greşită. Sau cine ştie?

………………………………………………………………………………………………………………………………

Închizătorul ţăcăni în gol. Mirosul iritant de praf de puşcă umplea încăperea în ciuda ferestrei larg deschise a cărui geamuri fuseseră sparte de tuburile ce săreau din armă. Copacul din faţă refuza să cadă. Lipsa trasoarelor îmi dădea impresia că trag oriunde numai în ţintă nu. Lipsa elementelor de ochire pe timp de noapte mă înverşunau să iau o linie de ochire cât mai bună în faţa tuturor becurilor încă neafectate de tir. Am schimbat încărcătorul şi am armat. Nu a tras nimeni în mine, nu am văzut nici o ţintă în mişcare. Doar fantasmele unei minţi obosite după cele trei zile şi nopţi fără somn. Andrenalina era pe terminate. De după copaci apăreau umbre ce avansau spre poziţiile noastre. Apoi dispăreau în parcul care se desfăşura în faţa unghiului meu de tragere. Cartuşe aveam, poate că ar fi bune câteva grenade în caz de asalt. După atîtea schimbări, zvonuri, mişcări de trupe, cu telefoanele tăiate, abandonaţi de unii şi preluaţi de alţii, cine mai ştia ce se întâmpla în oraşul cufundat în noapte şi scuturat de rafale mai mult sau mai puţin apropiate?

………………………………………………………………………………………………………………………………

Cu toate că legăturile telefonice erau tăiate, telefonul de pe birou sună. O voce răguşită ne informa că un locotenent de miliţie şi un subofiţer au plecat de la Miliţie cu un aro blindat şi că sunt terorişti. Am comunicat comandamentului ştirea. S-a trimis un tab să-i intercepteze. Ne hlizim spre nicăieri aşteptând un inamic invizibil ce nu mai apare. Primim de mâncare: cârnaţi ungureşti ca la mama acasă, dulciuri stăine, pâine tare şi suc. În cameră tot cald, caloriferele atingând temperaruri record pentru ultimii zece ani. Un alt telefon de la un punct termic din cartierul Alfa. Au un rănit cu o legitimaţie de-a noastră. Nimeni nu ştie cum a ajuns acolo. Poate legitimaţia e falsă. Îl ştiam în clădire, dar nu ştim de ce şi cum a ajuns afară şi cum a ajuns acolo. Fără curent şi fără lanterne ne era imposibil să localizăm rapid pe cineva în interiorul primăriei. Un comunicat al comandamentului militar face lumină: aro miliţiei a dat nas în nas cu tabul armatei. Ambii au deschis focul. Numai un nebun ar fi deschis focul cu arma de 7,62 de pe aro împotriva blindatului cu o mitralieră grea, dar aşa a fost. Aro a fost despicat de rafala tabului. Locotenentul şi subofiţerul au fost seceraţi. Rănitul din Alfa se pare că fusese la bordul maşinii de la miliţie. A fugit vreo trei kilometri şi a ajuns epuizat la punctul termic. Acolo l-au „capturat”. Spre dimineaţa a apărut printre noi cu o mână pansată, dar jovial. Nu am aflat altceva. Stătea mai tot timpul pe scaun în birou, lângă bibliotecă şi fuma uitându-se la tv. Am profitat de faptul că a plecat din încăpere şi m-am aşezat şi eu pe scaunul cu pricina. N-am mai fost aşa de obosit în viaţa mea. La tv era Divertis cu Ceauşescu. Ne-au iritat. Ne venea să-i împuşcăm. Săracii băieţi. Nu ştiau ei prin ce am trecut noi!

Am început să aud voci. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, nimeni nu discuta cu mine. Şi totuşi… auzeam o conversaţie. Ceva se argumenta.

–         Nu voi interveni acolo…

–         Dacă nu ne bagăm s-ar putea să fie…

–         Cine crede că e? Aici noi am pus mâna pe putere.

–         Dar Bucureştiul zice…

–         Nu mă interesează.

Aveam impresia că nu mă mai pot controla. Şi totuşi… vocile veneau de undeva dintre bibliotecă şi perete. Încercam să le prind înţelesul. Deodată dintre cele două corpuri ale bibliotecii apăru Voicilă împreună cu Morar şi Vizitiu. Avuseseră un schimb aprig de păreri contradictorii. Ultimii doi plecară.

–         Cine ştie, nu ar fi prudent să nu ne subordonăm Bucureştiului….

Voicilă rămase cu gura căscată, probabil întrebându-se dacă sunt medium, vrăjitor sau varianta indigenizată a lui 007. I-am relatat lui afacerea ascultării conversaţiei şi preferinţa lui rănitului de a-şi face veacul pe scaunul cu pricina. L-au chemat, l-au interogat, i-au luat legitimaţia şi l-au dat afară în noapte. „În frigul şi întunerecul de-afară…”

 Într-un tîrziu, se făcu ziuă.

S-a dat decretul de graţiere a tuturor securiştilor, trebuie predate toate armele. Linişte şi la noi. A apărut un moşneag. Pe la 70 de ani. A zis că vrea să predea o armă. Am fost numit să-l însoţesc. Mergem cu un aro spre Zărand. Pomii zaharisiţi şi drumul imaculat, liniştea şi pustietatea câmpurilor contrastează cu haosul, gălăgia, cenuşiul sumbru al oraşului. Stresul dispare şi parcă aparţinem unei alte realităţi. Trecem pe la consiliu comunei să-i inducem în eroare pe eventualii comunişti. Ajungem la casa moşului. El pune mâna pe topor şi începe să spargă pragul de la cămara ce duce spre pod. Locotenentul se aştepta să găsească o armă stok. E doar un ZB cu patul aproape putred. Dar armă!

– Şi în cine voiai să tragi cu arma asta, moşule? Locotenentului i se părea legitimă întrebarea. Era prima şi singura armă declarată.

– Păi cum în cine? În comunişti, fiule!

– Apăi şi noi suntem comunişti, moşule!

– …

Moşul se uită interzis la ofiţerii ce până mai ieri-alaltăieri erau buni comunişti ce participau la şedinţele de partid, dar îl înjurau pe Ceauşescu în faţa televizorului de acasă în lipsa martorilor.