Avem curaj sau suntem inconştienţi: Online sex shop a hit with Muslims


Telegraph.co.uk: An online sex shop for Muslims has been launched in the Netherlands to tap into a demand for erotica that does not offend Sharia law

 „We had about 70,000 hits in the first four days,” Abdelaziz Aouragh, the founder of El Asira, said. The site went online last week and claims to be the world’s first erotic webshop for Muslims.

The 29-year-old Dutch national said it targets married Muslim couples as an alternative to sites „that focus on pornography and the extravagant side of erotica” – things forbidden in Islam.

The home page of El Asira, which means „Society” in Arabic, is a sober black and grey street with a line down the centre, inviting women to enter on the left and men on the right.

Once inside, clients can browse in Dutch, Arabic or English through more than a dozen products, mainly massage oils, lubricants and tablets that claim to act as aphrodisiacs.

All ingredients are halal, or „permissible under Islam”, said Mr Aouragh, and conspicuously absent is any type of pornography.

„Most of the other products out there have pictures of naked people or foul language – it was very difficult to find ones that I could use in my business,” he said.

Instead, the website shows only photos of boxes, tablets, tubes and bottles – mainly in pink or blue with the brand’s logo, a black flame.

„We have chosen a respectful approach,” it says, proclaiming itself „a novelty in the Islamic world”.

Muslim clerics like Dutch Imam Abdul Jabbar see no harm in Mr Aouragh’s site.

„As long as he doesn’t sell sex toys or those sorts of things there is no problem,” he said, adding: the Prophet Mohammad gave lots of advice about sex in marriage and „there need not be any shame.”

Cold war (5/3): Libertatea cuvîntului.


Unul dintre locurile în care puteai să îţi exprimi părerea şi credinţa a fost Biserica. Existau anumite reguli, clar stipulate în Scriptură, dar în esenţă, la început toată lumea putea să vorbească. După un timp au început restricţiile.

Unii pot să îl blameze pe Pavel pentru asta, dar oricum nu mai contează. După un timp Biserica a vrut să fie sigură că ceea ce se spunea era uniform, corect şi adevărat, aşa că a început să înveţe cum să se exteriorizeze creştinul între creştini. Dar o dată cu aceasta a apărut restrîngerea dreptului de exprimare şi doar anumiţi creştini se puteau bucura de libertate de exprimare. Unii trebuiau îngrădiţi, toată lumea era supraveghetă.

Nimic anormal, această traiectorie se înscrie în instituţionalizerea oricărei mişcări ce vrea să devină eficientă şi clară în exprimare. Efectele secundare însă au dus la apariţia unui tip specializat de creştini, după modelul Vechiului Testament. Se poate observa închiderea unei bucle a evoluţiei, în care, de la o sectă în iudaism, creştinismul a devenit o mişcare eretică iudaismului (afirmă unii), apoi o mişcare independentă, după care s-a perfecţionat pînă la o instituţie stufoasă, specializată, puternică.

Şcolile care au apărut sub supravegherea episcopilor au dus la apariţia primelor universităţi în vestul Europei în Evul Mediu. Organizarea studenţilor a contribuit foarte mult la evoluţia lor, dar nu trebuie uitată nici contribuţia specialiştilor, oameni preocupaţi nu numai să îi înveţe pe alţii, ci şi să contribuie la descoperirea secretelor lumii în care trăiau.

Dar descoperirea şi transmiterea cunoştiinţelor se putea face dacă erau îndeplinite două condiţii: libertatea de a trece de limitele ştiute şi aprobate, cît şi libertatea de exprimare. Adică maestrul putea transmite ceea ce ştia şi avea libertatea de a transmite această cunoaştere mai departe. Dar dacă maestrul ajungea la o cunoaştere superioară ce nu se înscria în limitele „comunităţii hermeneutice”  el trebuia să verifice adevărul în limitele comunităţii sau dacă îl comunica și se situa în afara limitelor ei se expunea la tot felul de riscuri, inclusiv acela de a-şi pierde poziţia şi a fi declarat eretic, cu toate consecinţele grave ce decurg de aici.

Dar dincolo de aceste riscuri, pînă în secolul XX foarte mulţi intelectuali au preferat să descopere ceva nou şi să transmită mai departe descoperirea lor, cu riscurile de rigoare. Astfel s-a ajuns la progresul de care ne bucurăm azi.

Şi teologia a urmat traseul de mai sus, teologii sau oamenii Bisericii fiind sancţionaţi în diverse moduri pentru abaterile lor de la norma comunităţii în care trăiau. Una dintre cele mai stupide reacţii ale „Bisericii” a fost sancţionarea lui Origen pentru erezie. După moartea sa mormîntul i-a fost deschis şi oasele arse după ce a fost declarat eretic. El a fost pedepsit postum pentru că a avut curajul să gîndească şi să spună ce a gîndit.

Urmarea s-a concretizat în arderea scrierilor celui mai prolific autor creştin al antichităţii. Cu ce responsabilitate s-a încărcat Biserica!

Dar vremurile s-au schimbat şi bineînţeles că azi nu mai ne putem confrunta cu astfel de fapte ciudate. Libertatea cuvîntului este un dat în Biserică din România. Şi la noi a existat o evoluţie înspre bine. De exemplu, mai toţi studenţii baptişti care au absolvit la Bucureşti îşi aduc aminte de cîteva personaje foarte influente şi foarte bine cunoscute care atunci cînd ei se poticneau la examenul oral şi se abăteau de la cursul scris al somităţii respective, le spuneau:

– Lasă astea, cum ţi-am spus eu la curs? Cum scrie acolo?”

Dincolo de minuscula bibliotecă de mărimea unui dulap mijlociu (oare cîte volume să fi fost acolo?), dorinţa studenţilor de a se exprima dincolo de litera cursului mi se pare nu numai salutară, ci o adevărată aventură înspre cunoaştere, dincolo de limitele arbitrariului impus de o ştiinţă care se numeşte teo-logie.

Această afirmaţie vine în contextul în care aşa-zisa bibliotecă era încuiată, iar cheia se afla la aceleaşi somităţi menţionate mai sus. Să te mai miri că seminarul de la Bucureşti a produs cu rare excepţii nişte clone care dincolo de tiparul comportamental pun în evidenţă un tipar de gîndire încorsetat? Se regăseşte acest mod limitat la Isus, Pavel sau Petru? Eu unul nu am cunoştiinţă de aşa ceva.

Felicitări tuturor celor care nu s-au mulţumit cu această înregimentare şi au ales libertatea adevărului. Azi acolo este o bibliotecă mai mare, personalul s-a mai schimbat.

Un fenomen asemănător a apărut şi în celălalt capăt al ţării, la Oradea, cu toate că biblioteca avea mari dimensiuni şi se putea studia în condiţii mult mai bune. La primul seminar cu studenţii de la asistenţă socială i-am întrebat de ce nu au fost prezenţi cu o săptămînă în urmă. Aproximativ două zeci de feţe tinere mă priveau cu neîncredere, unii dintre ei evitînd eye-contactul. După circa  jumătate de oră de tatonări au trecut de la ostilitate la dialog şi apoi la acceptare.

Nu am abilităţi în domeniul acesta şi culmea, nici nu sunt un fin psiholog, adică nu sunt psiholog deloc. Studenţii au prins curaj, s-au deschis şi şeful de grupă mi-a spus că le este teamă să comunice cu cadrele didactice. Eram nedumerit de unde provenea acestă „teamă” ce nu îşi are locul într-o instituţie de învăţămînt superior, mai ales într-una de teologie şi asistenţă socială. Şi mai uimit am fost cînd mi s-a spus că unul dintre cadrele didactice le-a spus literal „că au voie să gîndească, dar nu au voie să spună ce gîndesc”!

Am rămas uimit. Cum putea un cadru didactic ce preda teologie să le spună studenţilor o asemenea enormitate demnă de Evul Mediu? Mărturisesc că nu ştiu şi nici nu am aflat. A fost greşeala mea. Ar fi trebuit să merg direct la el şi să îl întreb cum a ajuns la o astfel de concluzie şi cui îi foloseşte o asemenea aberaţie. Cert este că dincolo de asemenea prohibiţii inhibante pentru cineva care încearcă să îl descopere pe Dumnezeu (adică atît studenţi, cît şi cadre didactice) şi să îl exprime, am continuat să duc un dialog foarte deschis cu studenţii, încercînd să limitez relele pe care „sistemul” continua să le implementeze.

În cele din urmă unii studenţi au fost ameninţaţi de către acelaşi personaj cu exmatricularea în caz că mai „calcă pe bec”. Mi-am asumat responsabilitatea de a-i sfătui pe toţi ce fuseseră ameninţaţi să se transfere la Universitatea Oradea, spre binele lor. Urmarea a fost că cei mai mulţi dintre ei au reuşit să absolvească, avînd o diplomă universitară în asistenţă socială sau sociologie, dar este ciudat că într-o universitate ce nu îl cunoaşte pe Dumnezeu au fost mai liberi decît într-una care se lăuda că îl cunoaşte, dar nu aveai voie să îl exprimi.

Maranata!