Apucături ne-englezeşti


Eram în anul II la LBC (actualul LST). Micul dejun se lua pe la ora 7.30 şi eram cam aceiaşi oameni care reuşeam să ne sculăm dimineaţa. Eu mă sculam de nevoie pentru că trebuia să descui biblioteca ceva mai devreme şi să pun într-un birou sacii de poştă. Cam toată lumea era adormită la ora aia, aşa că eram o mînă de zombies, mîncînd tacticoşi vreo patru feluri de corn-flakes, ceai cu lapte, pîine prăjită cu gem sau ceva asemănător. Zahărul îl puneai dintr-o zaharniţă cu dudă, de unde îţi curgea cam jumătate de linguriţă. Dar linguriţe nu prea au fost în ziua aceea. Eram la masă cu alţi trei colegi de an, englezi pînă în măduva oaselor so tu spic. Mi-am pus ceaiul, mi-am pus un pic de lapte (că altfel e amar ca pelinul) şi zahăr din belşug. Cum mă apucase o lene aproape dureroasă, mi-am luat cuţitul şi am început să amestec cu el tacticos în ceai, pregătind ambuscada. Englezii care pînă atunci se uitau în faţa nasului propriu, la fel de adormiţi şi absenţi, căscară nişte ochi ce îl făcea invidios chiar şi pe cel mai mare melc de grădină, melcus cokilitus anglicum. Doi dintre ei îşi transformară aproape instantaneu ochelarii în lentile de contact. Era o jignire la adresa manierelor locale. Printre exclamaţiile de „uau” , fostul emisionar în Afganistan, Martin Pearse exclamă cu o uimire direct proporţională cu sacrilegiul săvîrşit:

– „Alex, what are you doing???”

Căzuse în capcană! Continuînd să amestec tacticos, îi răspund în limba lui Shakespeare:

– „I’m committing cultural suicide, Martin…”

Se calmară instantaneu, continuîndu-şi breakfastul la fel de liniştiţi de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Au înţeles că nu era bine să te pui cu tribul ăsta din Europa de est. England 0 -România 1. Am marcat în deplasare. Meciul continuă!

Fascinaţia armelor (6): UM 01589


]

Armata a început cu un mare semn de întrebare. Nu cunoşteam nici un ofiţer sau subofiţer, nu mai fusesem în oraşul respectiv şi nici nu mai avusesem contacte cu armata, altele decît exterioare, ca simplu spectator sau la televizor. Aşa că a venit şocul, ce a durat mai bine de jumătate de an, pînă am ajuns în ciclul II. În ziua cînd „ne-am liberat” stăteam toţi arădenii din fosta subunitate în compartimentul de clasa a II-a, ne uitam unii la alţii şi ne spuneam că „nu credem că plecăm, pînă trenul nu se pune în mişcare”.

S-a pus şi Tecuciul a dispărut în depărtare. M-am oprit pentru scurt timp la un prieten în Braşov, unde ne-am urcat pe Tîmpa, am fost pînă la Poiană unde cînta trupa arădeană Pacific şi am mîncat pentru a doua oară la o cantină studenţească. Ajuns acasă am beneficiat de trei săptămîni de pauză, la finele cărora m-am reangajat la acelaşi loc de muncă.

Dacă ar fi să rezum experiaţa armatei în cîteva cuvinte, aş putea să spun că armata m-a învăţat trei lucruri: să mint, să fur şi să ucid. În rest nimic, pierdere de timp. Instruirea se putea face mult mai rapid, mult mai temeinic în patru luni.

Armata modernă nu mai trebuia să aibă hainele învechite şi de proastă calitate pe care le aveam, arme vechi de 40 de ani şi metode coercitive drastice de educaţie. Mai toată instrucţia de front, cititul presei şi urmărirea zilnică a telejurnalului de seară, cît şi serviciul la bucătărie şi serviciul de planton sau sector (curăţenie) erau inutile pentru un serviciu profesionist, dacă armata ar fi aşa ceva.

Modul abject cum eram trataţi de cele mai multe ori de către cadrele militare sau josnicia de care dădeau dovadă unii dintre noi pentru a cîştiga un favor sau o tresă de cîrpă, m-a uimit şi m-a întristat. Dar, per ansablu, nu am putut să mă plîng, pentru că mîncarea era acceptabilă (mai ales după ce te obişnuiai cu ea), instrucţia se făcea de cele mai multe ori în clase, mai ales pe timp nefavorabil, iar cazarma era nouă. Cu toate acestea am făcut cunoştiinţă cu ploşniţele în ciclul II. Te muşcau noaptea şi te trezeai scărpinîndu-te cu multe urme ce treceau cu greu. În cele din urmă am prins una şi am păstrat-o pînă aproape în ultima zi de armată ca dovadă în carnetul de serviciu, un fel de aidi militar. Ploşniţele se găseau doar la parteul clădirii.

Tot în armată am participat la cules de struguri, cică muncă voluntară, duminica, iar colegii mei la alte munci agricole, unde dispăreau toamna pentru circa o lună. Nu mai puteau de bucurie că scăpau de instrucţie. Vă daţi seama ce armată instruită aveam! O altă chestie interesantă a fost viscolul din decembrie 1975, cînd nămeţii erau de cîţiva metri în incinta unităţii, vîntul bătea în rafale cu peste 50 km/ora şi am avut dreptul să ne tragem clapele căciulilor peste urechi.

În schimb în ianuarie totul degenerase, aveam mai puţin de o lună pînă plecam acasă. Era mare debandadă în unitate, provocată de noi, militarii în termen. Într-una dintre zile mă uitam pe fereastră spre curtea interioară, de dimensiunea unui teren de fotbal, ce era încadrată de clădirile cazărmilor, sala de mese, blocul K (unde mă găseam şi eu) şi comandament. Soldaţii mergeau haotic spre sala de mese pentru a lua prânzul. În mod normal ca soldat te deplasai în cazarmă în pas alergător dacă erai singur sau în formaţie de la trei în sus, unul preluînd comanda. Ăştia se deplasau sub formă de formaţie dezorganizată.

Era un haos total. Poate n-ar fi fost atît de grav dacă i-ar fi salutat pe  ofiţerii şi subofiţerii ce tocmai plecau din unitate, că era ora 3. S-au întîlnit două ciurde de militari: cei angajaţi, ofiţerii și subofițerii ce plecau şi nu erau obligaţi prin regulament să meargă încolonaţi şi soldatul în termen, amator, ce era obligat să respecte regulamentul şi superiorii, dar care acum mergea cum avea chef. În plus, unii dintre soldaţi se dădeau pe ghiaţă (lungă de vreo 15 metri), făcînd abstracţie de toată armata.

Unul dintre ofiţeri n-a mai îndurat lipsa de respect şi neaplicarea regulamentului, s-a oprit şi a început să răcnească la soldaţi. Toată lumea a încremenit în poziţie de drepţi. Caraghiosul, văzînd că are public, s-a apucat să ţină un discurs.

Tocmai ajunsese la o pauză sugestivă (se făcuse o linişte înmormîntală), cînd din faţa lui, venind în fugă (pentru că ştia că urmează ghiaţa şi fără să aibă habar de ceea se întîmplase cu un minut-două înainte după colţul cazarmei) un soldat se lansă pe ghiaţă. Cum toţi soldaţii se opriseră în afara ghieţii, alunecă lin, dar destul de repede spre grupul de ofiţeri din care făcea parte moralistul.

În mod normal atunci cînd un soldat trecea pe lîngă un ofiţer sau un grup de ofiţeri, trebuia să bată pas de defilare şi să salute cu capul întors în direcţia unde se aflau aceştia. Soldatul cu pricina nu avea cum să bată pas de defilare că se dădea pe ghiaţă, dar îi trecu prin minte să respecte totuşi regulamentul, aşa că salută cu capul întors spre ofiţeri.

Parcă era un manechin ce aluneca graţios salutând reglementar în poziţie de drepţi. Lina sa alunecare, silenţioasă şi rapidă, combinată cu salutul ţeapăn ca la regulament, curmă instantaneu mustrarea colectivă. Un hohot gigantic de rîs aruncă în braţele ridicolului toată armata română aflată de faţă.

Ca la un semnal, atît soldaţii, cît şi ofiţerii îşi continuară mersul întrerupt de discursul moralizator, ofiţerii făcînd şi ei mare haz de evenimentul demn mai degrabă de un act din baletul „Lacul lebedelor”. Nimeni nu mai era fascinat de arme sau armată în acel moment. Unii care au făcut armata ziceau că: „armata e frumoasă văzută din afară!”

Eu am reuşit să fac faţă stresului şi inepţiilor sistemului militar românesc făcînd haz de el, tratînd cretinelile lui ca pe nişte ambiţii demne de grădiniţa unor oameni mari. Am supravieţuit.

Înainte de plecare cu ceva timp șeful statului major al divizionului mi-a făcut oferta de a continua cu condiția să devin subofițer. N-aveam astfel de ambiții.

Cold war (6/6). Men in black: ce sau cine face un lider?


Dacă ar fi să te iei după gura „lumii”, adică a poporului baptist, despre un lider bun se vorbeşte totdeauna la trecut pentru că, este un lider mort, adică decedat. Liderii ce au rămas în istoria baptiştilor au fost buni evanghelişti, buni pastori, buni organizatori. Nu ţin minte nume de laici (cu toate că se spune că noi nu avem cler) care să fi fost adevărate personalităţi. Au făcut ce au făcut şi aceştia şi au ajuns pastori. Nu-i invidiez, dar mi se pare destul de ciudat, mai ales că noi ne declarăm adepţii „preoţiei universale”. În orice caz, dacă citeşti vechea istorie a baptiştilor scrisă de I. Bunaciu, vei observa că într-o comunitate locală cel mai important e pastorul şi cea mai importantă e biserica, dar nu ecclesia, ci clădirea aia pe care o numim acum biserică şi-n urmă cu 40 de ani i se zicea „adunare”.

Noi baptiştii susţinem că de fapt denumirea liderului bisericii primare era exprimată prin trei cuvinte diferite: episcop, prezbiter sau diacon, dar era vorba despre aceiaşi funcţie. Ni se dă de înţeles că datorită dezvoltărilor istorico-culturale, pastorul a ajuns un fel de primo inter pares sau dacă vreţi, mai politic, mai roman sau mai român, princeps-principe-domn şi mai recent, dictator. La un moment dat aveam impresia că nici nu e chiar aşa de rău: mai bine un despot luminat, decît o democraţie prost înţeleasă. M-am înşelat. Despotul este cu atît mai luminat, cu cît este poporul mai neluminat, ceea e face ca în final fiecare despot să îşi găsească poporul potrivit şi reciproc. Astfel s-a ajuns ca pastorul să ceară, să dea, să construiască, să rămînă în istorie şi în final să fie… Liderul. Liderul trebuie urmat. Dar cum se poate face asta? Simplu, prin imitare, vorba apostolului Pavel: călcaţi pe urmele mele, căci şi eu calc pe ale lui Cristos.

Într-o duminică dimineaţa am ajuns cu întîrziere la închinarea de la biserica Pîrneava şi pentru că nu mai erau locuri în clădirea principală, am optat să ascult predica din anexa unde se desfăşurau lecţiile cu copiii. Cu toate că nu fusese anunţat, la difuzorul anexei se auzea vocea lui Paul Negruţ, păstor la biserica din Oradea. După ce întrunirea bisericii a luat sfîrşit am părăsit anexa şi am căutat să îl întîlnesc. L-am tot căutat, dar nu l-am găsit. În cele din urmă am întrebat unde îl pot găsi. Mi s-a spus că nu a fost Paul Negruţ, ci un alt frate. Aş fi putut jura că era el. Dar era doar „glasul” său, poate chiar una dintre predicile sale. Am avut de-a face cu o imitaţie extrem de bună.

După mai mulţi ani am avut o revelaţie de acelaşi tip în biserica Golgota din Arad, unde nişte tineri îl imitau perfect la intonaţie şi body-language pe pastorul local ce era absent, Titi Bulzan. De data aceasta nu m-am dus să îl caut pentru că îi vedeam pe cei doi producîndu-se live la microfon. Totuşi senzaţia a fost ciudată. Auzeai vocea, nu vedeai persoana. Nu am înţeles dacă a mai rămas ceva şi din personalitatea celor doi.

Dar ce vreau să spun cu asta? În primul rînd una dintre practicile nefaste ale sistemului baptist, care a dus la această stare de fapt, este „promovarea” la amvon. Care este „principiul”? Mai întîi, dacă conduci ora de rugăciune, iei cu tine pe unul mai tînăr, să dicteze o cîntare, mai apoi, după ce vezi că nu se bîlbîie,  îl pui să dea un îndemn. După un timp, îi dai cuvîntul la „şcoala duminicală” şi în cele din urmă îl pui să ţină şcoala, adică să conducă comunitatea locală timp de o oră. După încă ceva timp, dacă vezi că se descurcă în public şi are şi ce să spună, îl pui să predice. Nimic anormal. Cu toate astea, această practică a dat naştere liderilor de carton, asemănători milionarilor cu acelaşi nume. Milionarul de carton este fabricat peste noapte, el nu are avere sau merite, doar a reuşit cumva să bată sistemul. Cam aşa şi cu liderii „de biserică”.

Este la fel de adevărat că un lider trebuie să vorbească bine pentru a se face înţeles, dar numai a vorbi despre Dumnezeu şi a nu avea caracterul şi calităţile creştine, care se regăsesc în caracterul şi calităţile episcopului din NT este prea puţin. Adesea am întîlnit absolvenţi sau viitori absolvenţi de la Oradea sau Bucureşti care aveau tot timpul predicii un dulceag zîmbet comercialo-confesional. Ştiau să vorbească, dar nu spuneau nimic. Mai trist era că şi revărsau asupra bisericii povara unei vinovăţii ce l-ar fi pus într-o poziţie de inferioritate pînă şi pe apostolul Pavel. Dar dacă ciocăneai puţin cu degetul în carapacea caracterului şi maturităţii vorbitorului, urechile nu îţi auzeau altceva decît sunetul unui vas gol. Cine dă autoritate unui astfel de creştin? Rutina discursului în public sau tăria caracterului creştin manifestat şi testat în practică?

Avem tineri capabili? Unde? Care sunt ei? Cine sunt acei mari lideri la picioarele cărora au petrecut cîţiva ani ca să poată învăţa mai mult decît NT, VT, omiletică, istria bisericii, sistematică, etică şi filosofie, încît atunci cînd dau de problemele reale, stringente şi serioase ale bisericii să poată face proba unui CARACTER ca al apostolilor, al diaconului Ştefan sau a altor personaje creştine de înaltă calitate morală şi spirituală din istoria bisericii de pînă acum?

Impresia cu care rămîn după ce văd produsele finite de la Oradea şi Bucureşti este că sistemul „Men in black” se perpetuează. Această perpetuare se face pe spinarea Bisericii ce dă materia primă, dar aşteptările bisericii sunt înşelate. Ea suportă consecinţele unui sistem care nu dezvoltă caractere şi nu dezvoltă deprinderi de viaţă creştine benefice bisericii, nu indică spre acea cărare îngustă pomenită de Cristos, ci clonează indivizi ce nu au prea mare legătură cu spiritualitatea creştină în afara unor ifose nemăsurate sau a unor ambiţii deşarte.

Spre deosebire de iepoca construcţiilor cînd o clădire destinată bisericii putea să îşi aducă necazuri din partea autorităţilor şi laude din partea fraţilor, acum aceiaşi orientare nu mai are aceleaşi efecte. În schimb acum se poartă moda şcolilor, a fundaţiilor, asociaţiilor şi a afacerilor care nu ne duc neapărat într-o direcţie rea dacă am vedea în ele un loc de afirmare a caracterului şi calităţii liderului creştin ce îl imită pe Isus Cristos şi lucrează pentru propăşirea Bisericii lui. A trecut vremea clonării (dacă o fi fost nevoie de ea vreodată!). Nu mai avem timp de imitarea formei ce nu este garantată de caracter şi calitate. Haideţi să schimbăm tiparul pentru a schimba biserica. Biserica nu este o adunare a celor ce vorbesc doar, este adunarea celor ce sunt şi fac ceva. Putem schimba istoria dacă vrem, putem schimba chiar şi istoria Bisericii.

Desanca ne vorbeşte de dincolo de mormânt – Am „pângărit“ Templul Luminii


  Autor: A. C. 

În timpul vieţii, Desanca Nicolai le-a prezis „ucenicilor“ săi că sfârşitul lumii va veni în acest an, de Paşte. „Speriaţi“ de timpul scurt care ne-a mai rămas la dispoziţie, ne-am hotărât să intrăm în Templul său de pe strada Porumbiţei, care îşi continuă activitatea  şi după moartea celei care a înfiinţat secta nicolaiţilor, după numele său de familie Nicolai. Intrăm într-o curte cu mai multe statui, dintre care vreo două o întruchipează pe „doamna lumina“. Multă lume venită din toate părţile ţării se închină acestora, după care pătrund cu o adâncă pioşenie în faimosul „Templu“. Cu părere de rău că nu avem voie cu aparate foto la noi, intrăm şi ne aşezăm cuminţi pe una din bănci. Interiorul este într-un „stil“ ecumenic, amestecănd mai multe curente religioase: catholic, neoprotestant şi orthodox. „Altarul“ are în centrul său …un scaun modern de birou, pe care se află un tablou cu chipul „maicii“. Toţi cei ce intră, au obligaţia de a se prosterna în faţa scaunului şi de a se ruga la fotografie. „Scăpăm“ cumva de scaun şi ne aşezăm lângă o tânără, de la care sperăm să obţinem mai multe informaţii. Ne spune că e venită tocmai de la Braşov împreună cu mama sa. „Cum reuşim să strângem ceva bani, venim la Arad pentru a participa la slujbele de aici şi pentru a căpăta lumină. Stăm în gazdă şi rămânem câteva săptămâni“. Am întrebat-o ce ştie despre „apartenenţa la divinitate“ a Desancăi şi a fiului său – Oliver. „Atât doamna este Dumnezeu, cât şi Oliver. Amândoi sunt“, ne lasă cu gura căscată tânăra credulă. 

 Despre ceilalţi enoriaşi prezenţi, la prima vedere, ce să spunem… Păreau oameni normali. Ce ne-a surprins neplăcut a fost prezenţa multor tineri. Toţi erau tăcuţi. În încăpere domnea o linişte apăsătoare. Peste două sute de oameni luam parte la ceremonia, desfăşurată în fiecare după-masă în „templul” de pe str. Porumbiţei, la intrarea în care există o plăcuţă cu inscripţiile unui PF. Se face linişte. Nimeni nu mai rosteşte un cuvânt. O voce, ne îndeamnă să închidem ochii, pentru a primi… lumina. Sentimente contradictorii ne cuprind: curiozitate, teamă şi chiar milă faţă de cei cărora poate nu le-a fost dat să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu. O lume atât de… normală, la prima vedere, închinându-se la… nimic. Oameni care cred cu tărie, pe faţa cărora se prelingeau lacrimi în timpul rugăciunilor către Desanca ne-au primit în rândurile lor, mulţumiţi că au parte de noi adepţi. 

 Cum decurge o slujbă? 

După ce se încuie uşa, apare o blondă care ne pune o muzică banală şi prost interpretată pe versurile scrise de Desanca. Cu ochii „larg închişi“ asculţi vocea ţipătoare şi destul de enervantă a celei care „ne umple“ de lumină. Întreaga asistenţă stătea încremeită, ascultând „mesajul divin”. Mai reuşim să ne deschidem ochii, însă suntem repede ameninţaţi cu evacuarea de către pază. După ce reuşim să rezistăm o oră, la pauză ni se atrage atenţia că dacă mai deschidem ochii, vom fi mutaţi la copii. La început ne amuzăm de situaţie, dar realizăm pe urmă gravitatea acestui caz. Sărmanii copilaşi sunt educaţi de nişte oameni „cu probleme serioase“, viitorul lor fiind destul de incert în urma unei astfel de experienţe. Şi cum să nu fie sărmanii derutaţi, când părinţii lor o consideră pe Desanca un fel de Maică Sfântă, iar pe fiul ei Isus. Ei cred că acesta nu s-a născut din bărbat, ci prin putere divină. Va uni toate religiile pământului şi vor începe cei o mie de ani de pace, aşa cum scrie în Biblie. Alţii susţin că Desanca ar fi o parte a Sfintei Treimi şi că ar fi întruchiparea Sfântului Duh care s-a pogorât pe pământ să vindece oamenii.

continuarea la http://www.aradcity.ro/?x=stiri&id_tip=10&id_stire=2107

Invazie de …furmici


Nu. Asta nu e fabulă, e o adevărată invazie. De furmici. Nu, nu am greşit, nu sunt furnici, sunt furmici. De ce? Logic: sunt furnici mici, deci: fur-mici. Asta e cea mai bună etimologie a cuvîntului. Nu e limba română în continuă evoluţie? Ba da! Ia uite aici o dovadă; din furnici s-au făcut furmici. Gata. Dar nu şi invazia.

Prima invazie de furmici, s-a produs în urmă cu trei decenii. Locuiam într-o casă de cărămidă, rece ce era proprietatea statului român. Veneau şi nu se mai terminau. Am dat cu de toate în „regimul de tristă amintire”: volotox, antifurm, chestii ungureşti, petrol, chestii băbeşti, nimic. A doua zi, ele tot acolo, cîtă frunză, cîtă iarbă. Cred că-l citeau şi pe Eminescu. Se jucau de-a turcii și muntenii la Rovine în Scrisoarea III. M-am disperat. Dar am auzit de la un coleg de birou de o soluţie super, cu efect definitiv şi irevocabil: un amestec de camfor şi mentol în cantităţi egale. Chestia trebuia luată de la farmacie, dar trebuia să găseşti un medic, destul de nebun (o să vă explikez eu instantaneu de ce) să o scrie. Amestecul era patentat şi efectul garantat.

Cum venise un prieten bun cu soaţa doctor în vizită am profitat de ocazie: iată-mă şi profitor! I-am cerut să facă reţeta. S-a uitat cam ciudat, dar cum avea reţetarul la ea, s-a executat. Era vară şi frumos, pe la ora şapte seara, am alergat pînă la farmacia cea mai apropiată, stăteam în centru şi am introdus reţeta prin deschizătura semirotundă a geamului anti-efracţie, de-i dai un bobîrnac îţi cade nu numai geamul, ci şi etajul.

Farmacista s-a uitat la reţetă, s-a uitat la mine, a întrebat pentru a cine e reţeta. Doar nu o să-i spun că pentru mine! Am minţit, era a …unui vecin. Şi ce dacă coincidea vîrsta?  Nu cred că mi-a ieşit, că a chemat-o pe şefa. La ce-mi trebuie? Doar nu o să-i spun la ce! Mă puteau declara „duşman al poporului”, dizident sau mai rău, element anti-social. Dacă erau furmici, era şi mîncare, dacă era mîncare era şi stoc de alimente, dacă era aşa, era rost de pîrnaie. A venit aia, a mai venit unu, noroc că eram singuri în farmacie (nr. 72). Mă simţeam ca un infractor de drept comun prins cu mîţa-n sac. Şi eu care eram doar cu banii în buzunar şi cu furmicile în casă! Au verificat cine e dr. Cutare într-un catastif. Exista. Am răsuflat mai uşurat, dar nu de tot. Se uitau la mine ca la un anormal. Nici n-am pretins că eram vreodată! Costa cam un leu. Apoi m-au întrebat cum le iau. Cu mîna! Ah, nu, cele două în contact se sublimă. Ce situaţie sublimă! Să mori, nu alta! Îi iau pe „nu ştiu” în braţe (să nu mă acuzaţi de chestii ieftine, că nu ţine, sunt heterosexual şi am rămas aşa!) şi nu l-am mai lăsat jos pînă n-am plecat cu amestecul pus în două cutii crem murdar cu capac înşuru-des-şuru-babil.

Am ajuns acasă, am povestit întîmplarea. D-na doctor se şi vedea luată la trei-păzeşte de şefi. Am deşertat substanţele pe cale de dispariţie asupra diviziilor de furmici, am mai sporovăit şi pe cînd au plecat oaspeţii, ia-le pe furmici de unde nu-s! A doua zi la fel. A treia zi idem şi la fel. Ura! Victorie! N-am mai văzut nici o furmică cît am stat acolo.

Dar timpul a trecut. Multe s-au schimbat în ţara asta, dar nu şi furmicile! A doua invazie este în curs. Mi-au invadat spaţiul de locuit, computerulkjdr (asta am scris-o aşa că tocmai vînam o furmică pe tastatură). Rapide chestiile astea! Baiul e că am dat cu: raid, domestos, petrol (din nou), Ktch (că cică nu le omoară acuma, ci le omoară mai încolo cînd au ajuns la ele acasă şi atunci mor şi acolo şi toate ce intră în contact) şi alte anti-furmicide. Nimic. Nada. Iok.

Astea nu au un duşman natural, numai unul artificial? Că ăsta artificial nu le bagă-n seamă. Sau vice-versa. Mă gîndesc să-mi iau un furnicar, dar nu ştiu ce tip. Mă uit la poze şi vă spun mai încolo.

De ce nu încerc cu vechea formulă ce a dat randament? Am încercat, n-a avut nici un efect! M-am tot gîndit de ce. Am folosit aceiaşi reţetă, am avut parte de aceiaşi investigaţie, dar acum mă suspectau că sunt terorist arab, comunist înveterat, pensionar cu pensie nesimţită, hacker, autostopist sau frate de cruce cu vărul de-al doilea al tatălui lui Mircea Badea şi că vînd maşini de ocazie sau reclame pe net.

Normal, au chemat jendarii. În cele din urmă ne-am lămurit şi le-am spus adevărul şi numai adevărul. Am astm! Reţeta era pentru mine. Am prezentat cartea de identitate îndoită de atîta mers pe ea cu maşina (adică eu o pun în buzunarul de la spatele pantalonilor şi conduc maşina personală), certificatele de radiere a ultimelor două maşini şi certificatul de anormalitate mintală eliberat de medicul de familie şi nu în ultimul rînd, ci în primul, adeverinţa de la doctorul veterinar că sunt cu vaccinurile la zi. Nu mai rîdeţi! Avem un veterinar ce se uită în cruci şi cu toate că ţinteşte cîinele, mă vaccinează tot pe mine! M-au eliberat după ce m-au amendat pentru depăşirea nivelului legal al serotoninei. Au depistat că mîncasem prea multă ciocolată amăruie.

În cele din urmă m-am tot gîndit că dacă reţeta era identică, substanţele tot aşa, mai exista doar o singură posibilitate ca furmicile să fi dispărut în urmă cu trei decenii: CUTIA crem murdar cu capac înşuru-des-şuru-babil! Din păcate farmaciile nu mai au tipul asta de cutie. Ce păcat! Singura soluţie, o călătorie cu maşina timpului sau una în fosta URSS. Am fugit, furmicile nu aşteaptă, plec să le dau de capăt!

Mircea Badea a greşit. Dovada:”La petite Fiancée de France” , „La Cavale brune”


În urmă cu cîteva zile (că nu mă uit noaptea la emisiune) Mircea Badea cel poznaş şi foarte negativist, a afirmat că nu există un stat mai prost ca statul român, care nu ştie ce să facă cu un sportiv excepţional ca Lucian Bute. Evident că greşeşte. Mircea e prea tînăr să ştie şi prea îngust în sport, ca să vadă dincolo de box. Statul francez i-a luat-o înainte celui român cu …42 de ani. Mircea, nu suntem primii! Franţa ne-a luat-o înainte. M-ar distra să scriu cu cîteva greşeli de ortografie, de exprimare să îl mai văd ambalîndu-se mîine-poimîine, dar nu, mă ţin academic. Mircea, ai dreptate cu statul român, dar greşesti prin omisiune, greşeşti prin generalizare şi greşeşti prin etichetare!  Dar, ce ne-am face fără tine, că uneori le spui atît de bine şi ne distrezi aşa de mult! E drept că în ultimul timp ai fost cam posac şi parcă îţi lipseşte un eveniment mai akătăry să sari în aer… puţin. Să îţi dau un pic de aer:

Născută la 7 aprilie 1946 la Saint-Georges-de-Didonne, Franţa, Micuţa logodnică a Franţei sau Evadata brunetă, pe numele său adevărat Colette Besson, a debutat în atletism la 16 ani, deţinînd deja la 18 ani al doilea timp la 200 m cu timpul de 25”03 . În 1967 devină campioană naţională a Franţei la 400 m cu 54”02. În 1968 este exclusă din echipa Franţei pentru că a refuzat să participe la un ciclu de pregătire în vederea campionatului de atletism al Europei.

Cu toate acestea ea se integrează în clubul atletic de la Bordeaux şi se pregăteşte la altitudine, în Munţii Pirinei, în localitatea Font-Romeu de la graniţa cu Spania, dormind în tot acest timp în cortul ridicat de ea în campingul municipal. Fără să fie susţinută de statul francez, fără ca să reprezinte oficial Franţa, îşi cumpără biletul de avion şi se înscrie la cursa de 400 m de la Jocurile Olimpice din Mexic, 1968, furnizînd una dintre cele mai mari surprize prin cîştigarea medaliei de aur, singura medalie a Franţei la atletism! În finală ea a învins-o pe marea favorită, britanica Lillian Board la finiş, după un sprint extraordinar, cu timpul de 52″03. Astfel a stabilit un nou record al Europei la doar o zecime de secundă de recordul mondial.

Ce zici Mircea? Mai calm Mircea şi mai nuanţat. Are şi Europa faliţii ei, pe lîngă ai noştri…

Video la http://www.dailymotion.com/video/x82d3n_athle-finale-400m-dames-jo-1968-col_sport

Sursa: wikipedia şi memoria personală

Fabulă 5: Ursul la oi


A fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti… un urs. De fapt părinţii lui fuseseră oiţe, dar după un timp el a suferit o mutaţie genetică. I se trăgea oare de la faptul că ocupase mult timp o oarece foncţie într-un staul baptist? Nu cred. Mai degrabă… Dar să vedem ce spune povestea:

La început totul a fost bine şi frumos, toate oiţele îl credeau berbecuţ de treabă, dar se vede treaba că s-au înşelat. Aşa de orbite erau oiţele şi berbecuţii că nu au observat nimic-nimic. El vorbea pe limba lor, frumos vorbea. Ba chiar îl chemau prin alte staule şi a ocupat şi cîte o funcţie în conducerea cultului. Dar ce să faci, parcă l-a lovit o mutaţie. La început nu s-a băgat de seamă. Doar unele acuzaţii ce nu puteau fi dovedite: cuvîntul lui contra cuvîntului ei, a oiţei care primise avansuri. Apoi s-a dus să conducă oiţele într-un alt staul ca berbec şef. A renovat staulul, l-a transformat, l-a înregimentat, l-a promovat, l-a ajutat şi acolo povestea s-a cam …repetat, dar a manipulat, a evitat şi în cele din urmă şi-a pierdut urma, pînă-ntr-o zi. 

În acea zi, zice povestea, la propunerea unui berbec, promovat de ursul nostru, s-au dus (pariez că nu o să ghiciţi unde) să facă rost de smîntînă. Multă, bună şi ieftină. Adică pe gratis. Adică la furat. Da nu aşa că poate pică ceva, ci la furt calificat, cu tot tacîmul, mai ales că au participat: fratele celui promovat, promovatul şi „ursul”. Doreau să se întoarcă israeliţii la castraveţii şi aerul condiţionat din Egipt? Explicabil poate. Dar ce aţi spune ca un pastor şi un diacon să fure din incinta unei intreprinderi un bidon de smîntină! Aţi citit bine SMÎNTÎNĂ, nu diamante, nu aur, nu bani, nu coada lui Ucigă-l toaca, nici sfîntul graal. Ce să faci, dacă piaţa se liberalizase şi smîntîna ţăranilor era scumpă? Trebuia găsită o soluţie eficientă, nu? Pe cînd acţiunea era în desfăşurare a apărut o patrulă de poliţie. Potop de cruci făcute cu limba, jurăminte de tipul „Doamne scapă-mă că nu mai fac una ca asta, să-mi moară mie caii de la mercedes!” Poliţiştii, ca-n România: cum să crezi că cineva cu o maşină scumpă ar vrea să fure un bidon de smîntînă? Aşa că şi-au văzut mai departe de rond, căutînd infractori conform descrierii tipice: lupi prost îmbrăcaţi, per-pedes şi cu genţi mari în spate. Aşa ceva nu s-a mai pomenit în anul 1890! Ajunşi acasă cu marfa cei doi nu mai puteau de rîs: ce proşti au fost poliţiştii şi ce frumos ar fi arătat titlul de pe prima pagină de a doua zi din ziarul local:  „Pastorul cutare şi diaconul său din biserica baptistă cutare, prinşi la furat la fabrica de lapte!” Ar fi ajuns celebri în toată ţara, poate în toată lumea! Ce bine că revelaţia scrisă s-a închis definitiv, că ar fi ajuns şi acolo. Mă întreb în care dintre scrieri şi la care capitol. Cert e că următoarea întrunire la staulul comun amîndoi au rostit nişte rugăciuni pline de foc! Un foc diferit de cel al oiţelor neştiuntoare ce habar n-aveau de unde provine…

După un timp, nu prea mare, chiar mercedesul cu pricina a fost luat la ochi de poliţie. Nu şi-a fi ţinut legămîntul făcut la vreme de nevoie? Poate. Dar cert e că fraţii din străinătate mişcaţi că ursul nostru nu mai avea mijloc de locomoţie ce îi fusese reţinut abuziv de poliţia lui Ceauşescu (o altă minciuna a ursului), i-au dat bani să îşi ia o maşină: doar nu se putea duce la staul cu tramvaiul! S-a jurat de data asta că dacă va primi vreodată maşina înapoi o va vinde şi banii îi va da celor care l-au ajutat. Să nu mai predea el la şcoala aia, să nu aibă parte el de prietenii lui, dacă de data asta nu se ţine de cuvînt! După cîţiva ani a rămas fără prieteni. Apoi şcoala i-a spus adio. Era cît pe ce ca soţia să îi spună adio!

Morala 1

Cînd eşti berbecuţ sau oiţă nu te pune să faci ceva ce nu stă în caracterul acestor blînde patrupede, că te poţi schimba iremediabil. Furtul, minciuna, prea-curvia, jurămîntul mincinos te transformă într-un animal sălbatic şi toate oiţele vor fugi de fiara din tine.

Morala 2

Să ne mai întrebăm de ce nu vin mai multe oiţe şi berbecuţi în staulul nostru? Cu aşa urşi prin preajmă nici nu-i de mirare! Cu toate că ursul ăsta încă mai trăieşte, am credinţa că nu o să îl întîlnesc în cer.

Morala 3

Asta o să o trageţi Dvs. că aveţi destul material propriu.

Somalia’s al-Shabab bans ‘Christian’ school bells


 BBC on line

School bell

Handclaps are being used instead of school bells

Islamist militants al-Shabab have banned teachers using bells to signal the end of class in the town of Jowhar, 90km (56 miles) north of Mogadishu.

Al-Shabab said the bells sounded too much like Christian church bells.

This comes after last week’s order by the Hizbul-Islam group that radios stop playing music because it is un-Islamic.

A teacher told the BBC’s correspondent in Somalia that handclaps were now being used instead of bells to bring classes to an end.

The end of classes is also marked by teachers beating on tables and doors, reports the Associated Press news agency.

In the past, Islamist militants have banned watching films and football, as well as musical mobile phone ring-tones, says the BBC’s Mohammed Olad Hassan in Mogadishu.

map

They have also carried out amputations and lashings for theft and stonings for adultery.

Last week, al-Shabab closed down BBC radio relay stations in five cities in southern Somalia, including Mogadishu.

Somalia has not had a functioning central government since 1991 and the Islamist militants control large parts of its territory.

The transitional government – backed by African Union troops and UN funds – controls only a small part of the capital, Mogadishu.

How to brush up your debating skills


Top tips for winning a TV debate

By Rajini Vaidyanathan
BBC News Magazine

When the curtain goes up on Thursday’s first televised prime ministerial debate, audiences will witness three men used to holding their own, in front of an audience. But you don’t have to be a party leader to know how best to win an argument.

Breathe deeply, back straight, shoulders out.

The warm-up reads like preparation for an exercise class but one of the first rules of good debating is to have a relaxed pose and posture.

„Confidence is communicated in many ways,” says Jason Vit, a debate coach. „How a speaker looks, walks and the first thing out of their mouth can make a huge difference to how they are perceived and the value which an audience ascribes to what they say,” he says.

Debating is all about selling your ideas to an audience – it follows then, that if the salesman doesn’t look the part, he can expect the door to be slammed in his face.

„Stance, voice, confident use of technical terms… enable people to fake confidence even when they are nervous,” he says.

But faking it can only get one so far and there is more to debating than simply style over substance. Mr Vit works for the English Speaking Union, an organisation which runs debate contests between schools. One of the most important tips he passes on to his students is „know your subject” – which means knowing the arguments for and against their viewpoint.

Soap opera attention span

„An audience is more likely to support one speaker’s position over another speaker if they can demonstrate knowledge of the subject in question and an understanding of the alternatives.

„Simply put, someone is always more convincing if they understand the alternatives and have still rejected them.”

While some people are debate naturals, Mr Vit says that with the correct training and practice anyone can hold their own in a high octane discussion.

Working out the correct pace and delivery – not too fast, emphasis on the right words – is one way to improve one’s oratorical skills. Injecting a bit of personality into the proceedings is another, although Mr Vit only advises „genuinely funny” people to go down this path. A sprinkling of the wrong sort of jokes in a debate can backfire in the same way a bad stand-up routine might.

Another important consideration, often overlooked, is how long to take to make a point. Maintaining the audience’s attention can be tricky and Mr Vit suggests observing the length of TV ads, or the duration of a scene in soap opera, as useful guides in judging attention span.

TOP DEBATING TIPS
Always be yourself
Projecting confidence is vital
Listen to questions or points raised by other speakers
Consider the attention span of the audience
Make answers and points relevant
Know your material
Write down any important names or information

Holding people’s interest will be a big challenge for all the three leaders taking part in the prime ministerial debates. Much has been made of the fact that this is the first time British political leaders have agreed to participate in televised election debates, but they are no strangers to head to head sparring. Every Wednesday when Parliament sits they face each other at Prime Minister’s Questions, a tradition which dates back in various guises to 1881.

But the formal strictures of such set-tos mask the fact that debate, in its loosest form, is something most people engage in almost daily.

Football – the national game – is played against a backdrop of ceaseless debate between fans. The same goes for other national obsessions in which we are asked to take sides – reality TV shows, the moral choices of soap opera characters.

What is central to any line of debate is passion, says Mr Vit. Winning a debate is essentially winning an argument – the skill being able to defend a view, and to „appear to be right all the time, even when you are not”.

The importance of debate as a medium for self improvement and intellectual stimulation, within these shores at least, can be traced back to the coffee house debates of the 17th Century.

It was in the coffee houses that writers, politicians, businessmen and scientists would discuss and share ideas. Underpinning this was the freedom it offered, in a democratic society, for people to air their views freely in public – and in the process coming up with a great idea or solution to a problem.

A London coffee house in 1688

Debates were held at coffee houses

These days similarly passionate exchanges can be witnessed across the internet and, particularly, daytime TV. Talks shows hosted by the likes of Trisha Goddard and Jeremy Kyle have used the traditional debate format with a modern twist. There are still two sides appealing to an audience to agree with their viewpoint, but the subject matter is very different.

„People are prepared to debate very intimate confessional topics, compared with the topics which would have traditionally been accepted for debate publicly,” says Paul Stenner, a professor at the University of Brighton.

Mr Stenner who has studied the emotional impact of talk shows such as Jerry Springer, says it can be viewed for good or bad .

„Some people see this as a great advance, the cracking of the cold rationalist and stuffy and traditional approach but others would see it as a decline – hanging your dirty laundry in public.”

„It exercises our minds”, argues Ellis Cashmore, a professor of culture, media and sport. He argues that the appeal of television courtoom dramas and chat shows is because of the way they draw viewers into a discussion.

„We are being put in the position of the judge or the jury. We’re being asked to evaluate arguments.

„People don’t usually watch a political debate or a Jeremy Kyle programme without forming some kind of judgement on it. The reason they’re so appealing to us is that we don’t just sit there passively – we engage in it.”

The truth is that we like to watch debates as much as we like to take part in them and deliver a judgement, says Mr Cashmore.

But for debate aficionados like Mr Vit, the real test comes when you are eyeball to eyeball with your opponent, under pressure.

Lumea Credintei, anul VII, nr. 9 (74) Septembrie 2009


Autor: Silviu-Andrei VLĂDĂREANU http://www.lumeacredintei.com/sct_4/art_831/africa_ortodox.htm

Africa este un mozaic religios compus în general din creştini, musulmani şi adepţi ai credinţelor locale. Conform datelor oficiale, prezenţa creştină în Africa de Sud şi de Est este covârşitoare, însă, din păcate, ortodocşii, aflaţi sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Alexandriei, sunt destul de puţini raportat la totalul populaţiei. Şi cred că este vina noastră. În Africa este nevoie de misiune – misiune care, cu mici excepţii, Bisericii Ortodoxe îi lipseşte.
Am întâlnit foşti credincioşi catolici de culoare care, în căutarea lor sinceră, au descoperit ortodoxia. În general, de altfel, oamenii din Zambia, Zimbabwe, Malawi, Tanzania sau Kenya au un fond foarte bun. Sunt şi secte ciudate, dar cred că, în majoritate, africanii sunt sinceri şi chiar Îl caută pe Dumnezeu.
Neoprotestanţii nu sunt ca sectanţii de la noi. Nu îi urăsc pe ortodocşi, ci, din contră, descoperind parcă o altă lume, sunt fascinaţi de moştenirea noastră bizantină şi sunt dornici să afle cât mai multe. Când mă vedeau pe stradă, alb şi cu barbă, copiii mă strigau “Moise”, dar nu în batjocură, ci cu prietenie şi cu bucuria că mi-au găsit… porecla potrivită.

Acum 419 ani: Edictul de la Nantes


sursa: wikipedia

Edictul de la Nantes a fost dat la 13 aprilie 1598 de către regele Franţei Henric IV şi le dădea protestanţilor calvinişti ai Franţei (cunoscuţi de asemenea sub numele de hughenoţi) drepturi consistente într-o naţiune considerată încă  în esenţă catolică. Scopul principal al decretului era unitatea civilă,[1] separînd domeniul civil de unitatea religioasă, edictul îi trata pentru prima dată pe unii protestanţi mai bine decît pe schismatici şi eretici, dechizînd calea spre secularism şi toleranţă. Oferind tuturor elibertatea de conştiinţă individuală, edictul făcea foarte multe concesii specifice protestanţilor, instituind amnistia şi restaurîndu-le drepturile civile ce includeau dreptul de a munci în orice domeniu sau în cadrul statului, inclusiv de a-şi prezenta plîngerile direct regelui. Edictul marchează sfîrşitul războaielor religioase ce au sfîşiat poporul Franţei în a doua jumătate a secolului XVI.

Pictura (datată în jurul anului 1600) îl înfăţişează pe regele Henric IV ca pe Hercule ce zdrobeşte hidra catolică. Autorul este din cercul lui Toussaint Dubreil.  

Pentru toţi pastorii normali…


În urmă cu mulţi ani am auzit acest banc spus de un pastor, sursa fiind propriul său fiu. L-am mai adaptat, dar poanta e aceiaşi:

Mergea o dată un tip cu un sac pe umăr şi pe drum se întîlneşte cu un alt om.

– Bună ziua.

– Bună.

– Departe?

-Da. Tu?   

– Nu aşa departe. (După un timp) Da’ ce ai un sac?

– Un monstru.

– Ei, cum un monstru? Nu există monştrii! Dă să văd!

– Nu te las. E aşa urît, că dacă te uiţi la el mori!

– Hai mă!  Fii serios! Cine a mai auzit aşa ceva!

Şi tot aşa pînă cînd omul nostru cedează, deschide sacul, celălalt aruncă o privire şi… cade mort. Apoi omul nostru leagă sacul, îl pune pe umăr şi pleacă mai departe. După un timp se întîlneşte cu un alt om.

– Bună ziua!

– Bună să-ţi fie inima.

– Departe?

– Departe.

– Da, ce duci în sac?

– Ei, ia acolo şi eu…

– Păi hai, spune-mi!

– Păi, un …monstru.

– Ei, cum un monstru? Nu există monştrii! Ce banc bun! Dă să-l văd!

– Nu te las. E aşa urît, că dacă te uiţi la el, nu mai poţi, mori!

– Hai mă!  Fii serios! Cine a mai auzit aşa ceva!

Şi tot aşa, pînă cînd omul nostru cedează, deschide sacul, celălalt aruncă o privire şi… cade mort. Apoi omul nostru leagă sacul, îl pune pe umăr şi pleacă mai departe. După un timp se întîlneşte cu un alt om. De data asta un pastor.

– Pace!

– P…ace.

– Cum eşti azi?

– Ăăă, normal? Normal. Sau aşa cred. Dumneavoastră?

– Cu Domnul!

– Aha.

– Da ce duci în sac?

– Nimic… ia acolo… mmm… ceva. Nu-i important.

– Ei, cum să nu fie, trebuie să ştiu.

– Păi, dacă insistaţi, un monstru.  

– Ei, cum un monstru? Nu mai există monştrii! Toţi sunt în Adînc.

– Al meu nu.

– Ei, cum se poate? Dă să-l văd!

– Nu te las. E aşa urît, că dacă te uiţi la el mori! Deja au murit cîţiva.

– Hai mă!  Fii serios! Io-s pastor! Cine a mai auzit aşa ceva?

Şi tot aşa, pînă cînd omul nostru cedează, deschide sacul, pastorul aruncă o privire şi… moare monstrul!

Disciplina baptistă


Ieri a fost duminică, ieri a fost biserică. Ieri am fost la Biserică. O droaie de bla-blauri tradiţionale. Am participat la şcoala duminicală, o activitate cam perimată şi pur teoretică. Sunt membru şi soţia mea e membrană la o biserică de ţară, cea din Şiria. Are o istorie destul de veche, a fost marcată de somităţi, unele periculoase, altele mai puţin. Am ajuns în această biserică după ce ne-am mutat la Ghioroc, la 22 km de Arad. Destinul ne-a aşezat la distanţă egală (absolut egală!) între orăşelul unde m-am născut eu (Lipova) şi comuna unde s-a născut Dana, soţia mea (Şiria), adică la 14 km. Dar cred că vă plictisesc cu detalii, să trecem la fapte (vorba vine, că tot vorbe sunt!).

Deci, vorba românului, ieri la şcoala duminicală era vorba de David şi de bara magistrală trasă cu Batşeba şi cu Urie. Tratarea de la amvon bună. M-am aventurat să fac şi eu cîteva comentarii pe marginea întîmplărilor: că toţi avem acelaşi potenţial ca şi David (probabil că unii au strîmbat din nas, dar e treaba lor), că David chiar dacă a plătit împătrit pentru moartea lui Urie (i-au murit patru fii, din care numele  a trei dintre ei începea cu litera „A”), nu a plătit cu viaţa. Şi mai ziceam că de obicei Dumnezeu iartă şi uită, iar noi (asta dacă mă uit la mine) iertăm şi nu uităm. Ca atare, ar trebui să avem grijă cu rezolvarea vinovăţiei şi practicarea disciplinei.

Mă refeream la obiceiul, tradiţia baptistă de a-i pune pe cei „răi” pe ultima bancă, prin decizia comitetului. Ultima bancă e cam un fel de „banca măgarilor” din şcoala de demult. Am fost întrerupt de un frate ce m-a apotrofat vehement: „Să-i punem în faţă, lîngă păstor, nu?” etc. Cum sunt eu slab, dar nu de înger, i-am pus o frînă de gură de tipul: „Frate dacă ai un singur verset din Biblie sau din Statutul Bisericii Baptiste care să mă contrazică, poţi să vorbeşti, dacă nu te rog să taci din gură!” şi mi-am continuat pledoaria.

Tradiţia „punerii pe ultima bancă” provine din Biserica ortodoxă, care zice că cei ce nevrednici nu au dreptul să stea împreună cu toţi credincioşi şi deci să aibă aceleaşi drepturi, ci să stea cam pe la uşa clădirii. Baptiştii au împrumutat fară să adapteze acest canon şi s-a ajuns ca cei certaţi cu etica creştină baptistă să fie obligaţi să ia loc la serviciile divine ale bisericii pe ultima bancă.

Trecînd peste faptul că David nu a stat pe banca aceasta, că este autorul unor psalmi din Scriptură, că s-a căsătorit cu Batşeba şi că au avut un fiu ce s-a numit Solomon, ar fi suficient să îţi pui cîteva întrebări logice cu privire la utilitatea „pedepsei” cu statul pe ultima bancă. Rezolvă ceva statul pe ultima bancă? Îl face pe  cel ce stă acolo să regrete mai mult şi să dorească să revină mai repede „printre noi” cei neprihăniţi? Nu cred.

În primul rînd ultima bancă este cea care se ocupă prima pentru că există o practică ce a rezultat din interpretarea fariseică a spuselor lui Isus în legătură cu locul la nuntă. Ca să demonstrăm că suntem smeriţi ne aşezăm pe ultima bancă. Dacă ultima bancă este destinată celor cu probleme, atunci desigur prima bancă ar fi locul potrivit ca să se aşeze cineva cu viaţa în regulă.

O, nu! Prima bancă este banca copiilor. Un credincios matur aşezat acolo arată ca un măgar în fruntea turmei (nici o aluzie la păstorii care stau tot acolo) sau că a dat în mintea pruncilor. Măsura disciplinară de a-l pune pe un om matur în ultima bancă mi se pare demnă de desene animate (chiar aşa m-am exprimat). Nu se mai practică nici la copii. În cel mai bun caz cei indisciplinaţi sunt puşi în prima bancă ca să fie supravegheaţi şi corectaţi mai uşor (am păţit-o şi eu în anul 3 de liceu, după care nu mi-am mai dorit să stau în ultima bancă). Apoi ca să pui pe cineva pe ultima bancă ar trebui să ai două bănci (una la fraţi, alta la surori) tot timpul libere şi etichetate „ultima bancă”.

Apoi, cei ce nu sunt botezaţi şi nu pot fi traşi la răspundere şi pedepsiţi cu „ultima bancă” cum ar fi copiii fraţilor care nu sunt botezaţi cîntă în cor sau la fanfară. E nedrept ca ei să nu aibă dreptul să ocupe „banca măgarilor”! Cei care nu sunt de aceiaşi religie cu noi şi pe care cei mai mulţi dintre noi îi considerăm dacă nu inferiori, cel puţin cu un picior în iad (ortodocşi, catolici, adventişti, iehovişti, musulmani, homosexuali şi atei) nu pot fi aşezaţi pe ultima bancă, ci sunt puşi pe locurile cele mai bune, chipiurile ca să le arătăm cît de mult îi iubim!

Dar pe fraţii şi surorile noastre care au greşit cu ceva cine sau ce ne dă dreptul să îi punem la stîlpul infamiei? Cristos? Mîngîietorul? Pavel? Petru? Pastorul sau comitetul? Conştiinţa?

Dacă citim volumul de consiliere a lui Collins (o somitate în materie), nu putem să nu observăm că aproape fiecare problemă majoră necesită pe lîngă consiliere şi altceva, un loc special. Collins numeşte acest loc special ca fiind Biserica. Biserica este singura adunare care poate să creeze acel mediu deosebit în care cel cu probleme poate găsi înţelegere, iertare, acceptare, vindecare. Mă îndoiesc că acestea sunt găsite datorită unui împrumut nefericit a unei tradiţii străine. Dacă vrem ca Isus Cristos să fie găsit de cei ce au nevoie de el, „ultima bancă”, versiunea baptistă a stîlpului infamiei trebuie nu numai să dispară din adunările noastre, ci din gîndirea noastră. Ea nu trebuie înlocuită cu o altă formă de ostracizare, ci trebuie lăsat ca Duhul Dumnului să îşi facă simţită adierea şi vocea abia şoptită. Ne rămîne reponsabilitatea de a fi receptivi la ea.

PS Varianta comunistă a băncii celor indisciplinaţi era Gazeta de perete din instituţii. După un timp au apărut pe stradă cu poze şi texte Aşa nu… sau Prinşi în flagrant. După ce un şugubăţ a pus acolo o poză a „tovarăşului” cu „tovarăşa” a fost mutată din centru de lângă primărie lîngă miliţie.

Burka bullying banned by Bangladesh court


Telegraph on line: Bangladesh’s high court has banned educational institutions in the Muslim-majority country from bullying female employees into wearing headscarves or veils, a lawyer said on Friday.

 Wearing a burka or niqab in the South Asian country of 144 million is not compulsory, but women are often pressured into adopting Muslim headwear, which is tantamount to sexual harassment, Sara Hossain, a barrister, told AFP.

„It is a woman’s personal choice to cover her head or not and nobody can force them to do so against their will,” she said, quoting the court ruling.

The high court decision on Thursday followed a case lodged by a headmistress who claimed she was verbally assaulted by a government official for not covering her hair during a staff meeting.

The government official has since been ordered by the court to apologise, Ms Hossain said.

In recent years, Bangladesh has seen a rise in reported incidents of sexual harassment at educational institutions. The country has recently deployed plain-clothed police at schools in the capital to prevent bullying of female students.

Călăuzire, îndrumare sau şansă? (10) Intră şi Satana în ecuaţie?


În afară de afacerea cu fructul interzis nu găsim în Biblie personaje, care după ce au înregistrat un eşec să spună „Dracu m-a pus!” Cu toate acestea, în ziua de azi auzim multă lume afirmînd aceasta sau mărturisind în faţa camerelor tv că „Satana l-a împins…” atunci cînd este vorba de o infracţiune gravă pasibilă de închisoare. În acelaşi timp există autori care susţin că nici măcar nu i-ar trecut prin minte aşa ceva Satanei. Întrebarea „Unde intră în ecuaţie Satana?” nu se referă la o anume inspiraţie venită de la un demon, drac, duh sau de la şeful lor, Satana, ci vrea să readucă în discuţie un aspect specific al luării deciziilor, acela în care intră în calcul forţele întunericului, adică forţele demonice. O întrebare legitimă în cazul acesta ar fi „Influenţează Satana deciziile omului?” Răspunsul meu categoric este „Da” şi o să exemplific.

Cazul 1

Într-o duminică dimineaţa pe la ora 10 a intrat în biserică un cuplu de tineri. Pe el, să îi spunem Andi (nu este numele său adevărat),  îl cunoşteam pentru că locuiserăm ani de zile la doar cincizeci de metri distanţă şi fuseserăm colegi de liceu. Un tip liniştit, nu ieşea cu nimic în evidenţă. Nu l-am văzut niciodată într-o biserică, nu era creştin practicant, nu mai ştiam nimic despre el pentru că după terminarea liceului, mă mutasem. Iată pe scurt problema sa: era căsătorit, avea un copil mic de vreo cîteva luni, nu mai trăia cu soţia sa, cu care se cunoştea din copilărie şi acum a fost îndrumat de o „tanti” să ia legătura cu păstorul meu cum că acesta ar avea „cunoştiinţe” – în sensul de acces la o anumită cunoştiinţă secretă – care i-ar descoperi ceva extrem de important. Femeia cu care venise la biserică, Mia (un alt nume inventat)  era cea care i se potrivea mult mai bine şi că trebuie să divorţeze de actuala soţie, după cum spusese „tanti”. Scurtînd povestea, ajungem la domiciliul conjugal, unde se găsea soţia şi copilul, şi unde mai locuia şi el din cînd în cînd şi intrăm. Mia rămăsese afară la cererea sa. La scurt timp intră peste noi Mia, ce părea disperată, devine destul de agresivă şi văzînd că nu putea să îl convingă să plece, pune mîna pe telefon, formează un număr şi o informează pe „tanti” ce se întîmpla. Mia i-a spus că „tanti vrea să vorbească cu tine” şi din momentul acela am văzut ceva foarte ciudat. De îndată ce a dus receptorul la ureche, Andi a spus doar „da, da”, confirmînd ordinele ce veneau de la celălalt capăt al firului. Adoptase o poziţie rigidă, avea o privire fiză şi nu se putea împotrivi, dînd senzaţia că se transformase într-un robot. Din tonul vocii sale şi din body-language-ul său îţi puteai da seama că femeia de la telefon îi anihilase puterea de a raţiona, de a lua decizii şi de a se opune unei ingerinţe grave în viaţa sa. În cele din urmă am schimbat cîteva cuvinte cu soţia sa care mi-a confirmat povestea lui şi l-am convins să ieşim din apartament, să o trimită pe Mia de una singură acasă, în vreme ce noi am făcut putut continua discuţia. Andi citea Zen, yoga, MT, tao şi alte chestii de genul acesta. Îmi împrumută şi mie un tratat de presopunctură. Era chinuit de necazuri şi nenumărate probleme ce depăşeau cadrul propriei familii. Mi-a povestit cum un prieten de-al său ce era avansat în yoga îi povestise că a vrut să îl vadă pe Dumnezeu şi apoi pe diavol. Diavolul i-a apărut şi după un timp plictisindu-se de arătare, acesta i-a spus să plece, la care diavolul i-a răspuns că pleacă doar cînd vreael, nu cînd îi cere el. Era conştient de existenţa Satanei (deci şi a lui Dumnezeu). Părea incapabil să ia o decizie în ce priveşte căsnicia lui, relaţiile cu cei de la locul de muncă erau la pămînt.

I-am prezentat evanghelia, în principiu era de acord. Ne-am întîlnit de mai multe ori ajungînd la punctul în care mi-a spus că nu mai are probleme aşa mari şi că nu mai merge mai departe. Singurul lucru pe care am reuşit să îl fac să înţeleagă a fost că un calmant nu rezolvă boala ci doar elimină pentru un timp durerea provocată de boală.

Avem de a face cu incapacitatea lui Andi şi a Miei de a lua decizii bune în ceea ce priveşte viaţa proprie. O învăţătoare mincinoasă îi manipula pe amîndoi promiţîndu-le fericirea în contul nefericirii şi nenorocirii familiei deja existente în care nu demult se născuse un copil. Pentru Andi, mirajul fericirii viitoare valora mai mult decît o soţie credincioasă şi un copil ce îl aşteptau acasă. Pentru Mia, nu mai conta că „partenerul ideal” destinat ei ar fi apărut după un divorţ şi că viitorul său soţ ar fi trebuit să plătească pensie alimentară timp de cel puţin optsprezece ani. E clar că nici Andi, nici Mia nu aveau contact cu voia Domnului, dar la o analiză sumară era clar că amîndoi se angajau pe o traiectorie distructivă cîn urma luării unor decizii foarte eronate. Pe de o parte au abandonat să ia deciziile şi i-au încredinţat altei persoane responsabilitatea aceasta, ei devenind nişte pioni fără valoare. Pe de altă parte nu trebuia să fi expert în luarea deciziilor, în călăuzire, pentru a-ţi da seama că o eventuală căsnicie nu va avea şanse de reuşită. Era la fel de clar că existau anumite infleunţe diabolice ce nu puteau fi evitate sau contracarate dacă ceva nu se schimba radical în vieţile celor doi.

Cazul 2

La unul dintre institutele biblice din România o studentă din anul întîi, să-i spunem Ana, era chinuită de duhuri, mai ales noaptea. Mai tot timpul avea faţa schimonosită de un rictus demonic. Ea s-a adresat unui grup de studenţi, mărturisindu-le că bunica ei era vrăjitoare şi cerîndu-le sprijinul împotriva forţelor întunerecului. După ce grupul a început să se roage intens pentru ea, starea ei s-a agravat. Ca urmare, ea a cerut sfatul pastorului institutului. Acesta a informat-o că nu există duhuri rele şi ca atare, studenta a renunţat la serviciile grupului de studenţi care se rugau pentru eliberarea sa. După doi ani, în perioada licenţei, starea ei era neschimbată. A trecut licenţa doar datorită intervenţiei pastorului care simţea că are datoria să o ajute.

Această situaţie ar fi fost destul de rapid rezolvată dacă s-ar fi produs eliberarea ei de sub influenţa Satanei. Ana nu era capabilă să ia decizii corecte, după cum nici altcineva nu poate fi capabil să ia astfel de decizii dacă atunci cînd se confruntă cu lumea întunerecului nu admite cel puţin că aceasta există. Din păcate rezultatele unor decizii proste în acest domeniu nu se văd atît de evident în viaţa actuală, dar ignorarea călăuzirii Scripturii şi a învăţăturii Bisericii duce la o lipsă de îndrumare ce se concretizează în atenuarea şansei de a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Absenţa Duhului Sfînt, combinată cu o absenţă a practicării învăţăturilor Noului Testament referitoare la acest subiect nu face decît să perpetueze o condiţie de robie faţă de Satana, cu toate că aceasta poate să înceteze prin apelarea la sîngele răscupărător al Mielului jertfit la Golgota. Isus cel răstignit, Isus cel înviat şi Isus cel înălţat ne-a acordat şansa de a trăi liberi de păcat şi de puterile întunerecului, fiind eliberaţi de sub robia ce ne distorsiona personalitatea şi fizicul.

Iată că Satana intră în ecuaţie într-o formă mascată. În capitolul următor vom vedea cum Satana intră în ecuaţie direct şi nemijlocit în anumite împrejurări.

Din realizările comunismului: Intreprinderea de Strunguri Arad (1)


Fabrica de strunguri „Iosif Rangheţ” Arad a apărut prin concentrarea cîtorva intreprinderi particulare sau mici ateliere ce au fost naţionalizate. În cele din urmă, afacerea comunistă s-a numit „Aris” şi a produs o gamă variată de strunguri. Printre acestea au fost SP 400, SN 400, DRT, DLZ, MGA (maşina de găurit adînc, ţevi de tunuri), MFT (maşină de filetat capete de bare de foraj, copiate după cele americane şi foarte bine vîndute în URSS), o linie de producţie pentru tubul cartuş (copiat la cererea URSS după documentaţia sovietică, fabricate la Arad şi cumpărate de URSS), alte strunguri grele sau foarte uşoare dar multifuncţionale pentru ateliere mobile, o varietate mare de strunguri pentru producţia de serie mare, strunguri cu comandă numerică, CN, CNC, copiere prin şablon şi chiar linii tehnologice în cooperare cu alte intreprinderi din ţară. 

După decembrie 1989 cînd s-a renunţat la piaţa de desfacere din est şi economia a fost dezorganizată de şocul capitalismului, intreprinderea a mers din ce în ce mai prost. În epoca cea mai bună avea cîteva mii de angajaţi, cu sediul central în Arad şi cu trei secţii de producţie în judeţ, la Lipova, Ineu şi Sebiş.

Am făcut practică în timpul liceului la „Strungul” şi după absolvire am lucrat ca muncitor, apoi ca tehnician. Am lucrat la evidenţa produselor, la grupa de tehnologie pentru table (la un moment dat fiind singurul din toată intreprinderea care concepeam tehnologia reperelor din tablă). Pentru că tehnologia tablelor mă plictisea, am cerut să fie transferat la cerere la grupa de tehnologie pentru roţi dinţate şi axe, unde am activat pînă în prima parte a anului 1991. Deoarece eram necăsătorit şi în septembrie 1991 plecam la studii în Anglia, m-am oferit voluntar să fiu trecut în şomaj cînd intreprinderea a început să îşi reducă activitatea.

Am lucrat cincisprezece ani fără cîteva zile în acelaşi loc. În tot acest timp am văzut şi auzit multe întîmplări interesante. Iată cîteva dintre cele auzite de la comuniştii ce lucrau cu abnegaţie şi devotament pentru realizarea planului.

În Arad s-au produs multe strunguri, printre care şi SN 1250, ce era o copie a strungului elveţian Oerlikon şi era foarte căutat în R.P. Chineză.

Toate ar fi fost bune dacă pe perioada transportului pe cale ferată, vapor şi din nou cale ferată lada cu scule, destul de grea, nu ar fi fost pusă într-un loc deloc recomandabil, ceea ce a dus la dereglarea strungurilor. După un timp, chinezii au cerut să le fie trimisă o echipă ce a lucrat la realizarea strungului. Nu au fost mulţumiţi cu personajele de paie de la centrala din Bucureşti, aşa că a fost trimisă o echipă de muncitori şi un maistru.

Ajunşi în China au fost cazaţi la un hotel, după care în fiecare dimineaţă de la ora şapte la trei după-masa erau duşi la intreprinderea care a cumpărat strungurile noastre. Acolo participau la lecţii politice. Mao în sus, Mao în jos, cărticica roşie, etc, etc. După o săptămînă de lecţii politice au fost invitaţi la o şedinţă mare, un miting al tuturor angajaţilor din fabrică, adunaţi în cea mai mare hală.

Lozinci, drapele roşii, vestitele salopete albastre, masa prezidiului şi încă o masă mai mică lîngă la care au fost aşezaţi vajnicii constructori de strunguri din Arad. Traducătorul le-a tradus despre ce era vorba. Tema întrunirii era „Cine este vinovat pentru nerealizarea planului uzinei”. Au luat cuvîntul mai mulţi chinezi, s-au strigat lozinci, etc, etc, după tot tipicul comunist. În final au fost prezentaţi şi românii: „Iată dragi tovarăşi vinovaţii pentru neîndeplinirea planului. Din cauza strungurilor lor proaste n-am putut noi îndeplini planul!”  

În minutul cînd a luat sfîrşit întrunirea românii au fost duşi la autobuz, de acolo la aeroport şi de acolo la Bucureşti. Bagajele îi așteptau în avion. Nu li s-a furat nimic, nu le lipsea nimic. Chiar şi chiştoacele de ţigară din scrumiere din camera de la hotel au fost împachetate cu grijă. Şi totuşi la Arad s-au produs în continuare strunguri.

Cea de-a doua întîmplare are legătură cu producerea primului strung cu comandă program din România, în colaborare cu firma Butler din Marea Britanie. Tirul şi şoferul tirului englezesc se aflau deja în fabrică de două săptămîni, strungul nefiind încă terminat. Noi făceam strungul, britanicii veneau cu electronica. Era o chestie ce convenea ambelor părţi: noi lucram, vindeam la export, ei cumpărau ceva ieftin făcut după standardele lor. N-ar fi fost chiar aşa de rău dacă era vorba doar de întîrziere, dar a mai intervenit ceva: pe cînd să fie pus pe remorcă, strungul ambalat a fost scăpat din macara.

Vă daţi seama ce însemna ca o maşinărie de cîteva tone cu toate reglajele făcute, ce avea multe prelucrări fine foarte pretenţioase şi electronică să cadă din macara. Nu am aflat cît de tare a căzut, dar era cert că a căzut destul de rău. Era evident că strungul s-a torsionat, dar cu toate astea nimeni nu a avut curajul să spună „stop”, trebuie să despachetăm strungul, să vedem ce s-a întîmplat şi să remediem defectele. Camionul nu a mai revenit să colecteze o altă ladă.

Şi totuşi producţia de strunguri a continuat la Arad.

Tot la Arad se mai producea strunguri revolver germane (pentru D.D.R. sau R.D.G. Republica Democrată Germană), numit DRT 32-40 sau DRT 53-80 (cifrele indicînd diametrul maxim de prelucrare). Avea un dispozitiv ca butoiaşul de la „revolver” pe care se montau mai multe scule, astfel că se realizau mai multe operaţii. Cu toate că era un proiect din anii 1930, strungul era încă competitiv şi se preta la o producţie mare de piese.

Înţelegerea era că noi fabricam totul după documentaţia germană tradusă în limba română şi adaptată la standardele noastre, cît mai apropiat de cele germane, dar trebuia să plătim în natură cu strunguri de acelaşi tip pe care le trimeteam tot în Germania de Est.

Cum era o cale lungă de la producţia pieselor şi pînă la montaj, montajul era totdeauna în criză de timp. Ca să rezolve problema, cîţiva comunişti mai destoinici s-au gîndit să apeleze la o metodă foarte originală şi în acelaşi timp foarte eficientă pentru a scăpa de timpii lungi de aliniere a diferitelor ansamble ale strungului, aliniere ce asigura de fapt precizia de prelucrare a maşinii.

Probele se făceau cu un ceas comparator care indica abaterea verificată. Oamenii noştri au scos arcul din palpator (ce avea la capăt o bilă) şi l-au înlocuit cu vaselină. Astfel chiar dacă abaterile alinierii eram mai mari, chiar de 1 milimetru, adică de 100 de ori mai mari decît ce se cerea, indicatorul palpatorului aproape că nu se mişca. Arcul ce ar fi apăsat bila palpatorului pe dornul de control nu exista, mişcarea fiind atenuată de vaselină.

Din această cauză indicatorul tremura între două diviziuni, o abatere practic inexistentă, pentru că numai bila din vîrful tijei palpatorului se mişca, nu palpatorul ce antrena mişcarea indicatorului.

Evident toate strungurile au trecut la controlul de calitate, s-au încasat prime, toată lumea din fabrică a fost fericită, inclusiv şefii. Strungurile s-au expediat, planul a fost raportat ca îndeplinit, după cîteva luni au început să curgă reclamaţiile din R.D.G.! Strungurile nu se încadrau în clasa de precizie proiectată, erau nişte rable ce nu puteau fi folosite vreodată.

Cu toate acestea la Arad s-au produs în continuare strunguri, nimeni nu a fost dat afară!