Pentru toţi pastorii normali…


În urmă cu mulţi ani am auzit acest banc spus de un pastor, sursa fiind propriul său fiu. L-am mai adaptat, dar poanta e aceiaşi:

Mergea o dată un tip cu un sac pe umăr şi pe drum se întîlneşte cu un alt om.

– Bună ziua.

– Bună.

– Departe?

-Da. Tu?   

– Nu aşa departe. (După un timp) Da’ ce ai un sac?

– Un monstru.

– Ei, cum un monstru? Nu există monştrii! Dă să văd!

– Nu te las. E aşa urît, că dacă te uiţi la el mori!

– Hai mă!  Fii serios! Cine a mai auzit aşa ceva!

Şi tot aşa pînă cînd omul nostru cedează, deschide sacul, celălalt aruncă o privire şi… cade mort. Apoi omul nostru leagă sacul, îl pune pe umăr şi pleacă mai departe. După un timp se întîlneşte cu un alt om.

– Bună ziua!

– Bună să-ţi fie inima.

– Departe?

– Departe.

– Da, ce duci în sac?

– Ei, ia acolo şi eu…

– Păi hai, spune-mi!

– Păi, un …monstru.

– Ei, cum un monstru? Nu există monştrii! Ce banc bun! Dă să-l văd!

– Nu te las. E aşa urît, că dacă te uiţi la el, nu mai poţi, mori!

– Hai mă!  Fii serios! Cine a mai auzit aşa ceva!

Şi tot aşa, pînă cînd omul nostru cedează, deschide sacul, celălalt aruncă o privire şi… cade mort. Apoi omul nostru leagă sacul, îl pune pe umăr şi pleacă mai departe. După un timp se întîlneşte cu un alt om. De data asta un pastor.

– Pace!

– P…ace.

– Cum eşti azi?

– Ăăă, normal? Normal. Sau aşa cred. Dumneavoastră?

– Cu Domnul!

– Aha.

– Da ce duci în sac?

– Nimic… ia acolo… mmm… ceva. Nu-i important.

– Ei, cum să nu fie, trebuie să ştiu.

– Păi, dacă insistaţi, un monstru.  

– Ei, cum un monstru? Nu mai există monştrii! Toţi sunt în Adînc.

– Al meu nu.

– Ei, cum se poate? Dă să-l văd!

– Nu te las. E aşa urît, că dacă te uiţi la el mori! Deja au murit cîţiva.

– Hai mă!  Fii serios! Io-s pastor! Cine a mai auzit aşa ceva?

Şi tot aşa, pînă cînd omul nostru cedează, deschide sacul, pastorul aruncă o privire şi… moare monstrul!

Disciplina baptistă


Ieri a fost duminică, ieri a fost biserică. Ieri am fost la Biserică. O droaie de bla-blauri tradiţionale. Am participat la şcoala duminicală, o activitate cam perimată şi pur teoretică. Sunt membru şi soţia mea e membrană la o biserică de ţară, cea din Şiria. Are o istorie destul de veche, a fost marcată de somităţi, unele periculoase, altele mai puţin. Am ajuns în această biserică după ce ne-am mutat la Ghioroc, la 22 km de Arad. Destinul ne-a aşezat la distanţă egală (absolut egală!) între orăşelul unde m-am născut eu (Lipova) şi comuna unde s-a născut Dana, soţia mea (Şiria), adică la 14 km. Dar cred că vă plictisesc cu detalii, să trecem la fapte (vorba vine, că tot vorbe sunt!).

Deci, vorba românului, ieri la şcoala duminicală era vorba de David şi de bara magistrală trasă cu Batşeba şi cu Urie. Tratarea de la amvon bună. M-am aventurat să fac şi eu cîteva comentarii pe marginea întîmplărilor: că toţi avem acelaşi potenţial ca şi David (probabil că unii au strîmbat din nas, dar e treaba lor), că David chiar dacă a plătit împătrit pentru moartea lui Urie (i-au murit patru fii, din care numele  a trei dintre ei începea cu litera „A”), nu a plătit cu viaţa. Şi mai ziceam că de obicei Dumnezeu iartă şi uită, iar noi (asta dacă mă uit la mine) iertăm şi nu uităm. Ca atare, ar trebui să avem grijă cu rezolvarea vinovăţiei şi practicarea disciplinei.

Mă refeream la obiceiul, tradiţia baptistă de a-i pune pe cei „răi” pe ultima bancă, prin decizia comitetului. Ultima bancă e cam un fel de „banca măgarilor” din şcoala de demult. Am fost întrerupt de un frate ce m-a apotrofat vehement: „Să-i punem în faţă, lîngă păstor, nu?” etc. Cum sunt eu slab, dar nu de înger, i-am pus o frînă de gură de tipul: „Frate dacă ai un singur verset din Biblie sau din Statutul Bisericii Baptiste care să mă contrazică, poţi să vorbeşti, dacă nu te rog să taci din gură!” şi mi-am continuat pledoaria.

Tradiţia „punerii pe ultima bancă” provine din Biserica ortodoxă, care zice că cei ce nevrednici nu au dreptul să stea împreună cu toţi credincioşi şi deci să aibă aceleaşi drepturi, ci să stea cam pe la uşa clădirii. Baptiştii au împrumutat fară să adapteze acest canon şi s-a ajuns ca cei certaţi cu etica creştină baptistă să fie obligaţi să ia loc la serviciile divine ale bisericii pe ultima bancă.

Trecînd peste faptul că David nu a stat pe banca aceasta, că este autorul unor psalmi din Scriptură, că s-a căsătorit cu Batşeba şi că au avut un fiu ce s-a numit Solomon, ar fi suficient să îţi pui cîteva întrebări logice cu privire la utilitatea „pedepsei” cu statul pe ultima bancă. Rezolvă ceva statul pe ultima bancă? Îl face pe  cel ce stă acolo să regrete mai mult şi să dorească să revină mai repede „printre noi” cei neprihăniţi? Nu cred.

În primul rînd ultima bancă este cea care se ocupă prima pentru că există o practică ce a rezultat din interpretarea fariseică a spuselor lui Isus în legătură cu locul la nuntă. Ca să demonstrăm că suntem smeriţi ne aşezăm pe ultima bancă. Dacă ultima bancă este destinată celor cu probleme, atunci desigur prima bancă ar fi locul potrivit ca să se aşeze cineva cu viaţa în regulă.

O, nu! Prima bancă este banca copiilor. Un credincios matur aşezat acolo arată ca un măgar în fruntea turmei (nici o aluzie la păstorii care stau tot acolo) sau că a dat în mintea pruncilor. Măsura disciplinară de a-l pune pe un om matur în ultima bancă mi se pare demnă de desene animate (chiar aşa m-am exprimat). Nu se mai practică nici la copii. În cel mai bun caz cei indisciplinaţi sunt puşi în prima bancă ca să fie supravegheaţi şi corectaţi mai uşor (am păţit-o şi eu în anul 3 de liceu, după care nu mi-am mai dorit să stau în ultima bancă). Apoi ca să pui pe cineva pe ultima bancă ar trebui să ai două bănci (una la fraţi, alta la surori) tot timpul libere şi etichetate „ultima bancă”.

Apoi, cei ce nu sunt botezaţi şi nu pot fi traşi la răspundere şi pedepsiţi cu „ultima bancă” cum ar fi copiii fraţilor care nu sunt botezaţi cîntă în cor sau la fanfară. E nedrept ca ei să nu aibă dreptul să ocupe „banca măgarilor”! Cei care nu sunt de aceiaşi religie cu noi şi pe care cei mai mulţi dintre noi îi considerăm dacă nu inferiori, cel puţin cu un picior în iad (ortodocşi, catolici, adventişti, iehovişti, musulmani, homosexuali şi atei) nu pot fi aşezaţi pe ultima bancă, ci sunt puşi pe locurile cele mai bune, chipiurile ca să le arătăm cît de mult îi iubim!

Dar pe fraţii şi surorile noastre care au greşit cu ceva cine sau ce ne dă dreptul să îi punem la stîlpul infamiei? Cristos? Mîngîietorul? Pavel? Petru? Pastorul sau comitetul? Conştiinţa?

Dacă citim volumul de consiliere a lui Collins (o somitate în materie), nu putem să nu observăm că aproape fiecare problemă majoră necesită pe lîngă consiliere şi altceva, un loc special. Collins numeşte acest loc special ca fiind Biserica. Biserica este singura adunare care poate să creeze acel mediu deosebit în care cel cu probleme poate găsi înţelegere, iertare, acceptare, vindecare. Mă îndoiesc că acestea sunt găsite datorită unui împrumut nefericit a unei tradiţii străine. Dacă vrem ca Isus Cristos să fie găsit de cei ce au nevoie de el, „ultima bancă”, versiunea baptistă a stîlpului infamiei trebuie nu numai să dispară din adunările noastre, ci din gîndirea noastră. Ea nu trebuie înlocuită cu o altă formă de ostracizare, ci trebuie lăsat ca Duhul Dumnului să îşi facă simţită adierea şi vocea abia şoptită. Ne rămîne reponsabilitatea de a fi receptivi la ea.

PS Varianta comunistă a băncii celor indisciplinaţi era Gazeta de perete din instituţii. După un timp au apărut pe stradă cu poze şi texte Aşa nu… sau Prinşi în flagrant. După ce un şugubăţ a pus acolo o poză a „tovarăşului” cu „tovarăşa” a fost mutată din centru de lângă primărie lîngă miliţie.