Lumea Credintei, anul VII, nr. 9 (74) Septembrie 2009


Autor: Silviu-Andrei VLĂDĂREANU http://www.lumeacredintei.com/sct_4/art_831/africa_ortodox.htm

Africa este un mozaic religios compus în general din creştini, musulmani şi adepţi ai credinţelor locale. Conform datelor oficiale, prezenţa creştină în Africa de Sud şi de Est este covârşitoare, însă, din păcate, ortodocşii, aflaţi sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Alexandriei, sunt destul de puţini raportat la totalul populaţiei. Şi cred că este vina noastră. În Africa este nevoie de misiune – misiune care, cu mici excepţii, Bisericii Ortodoxe îi lipseşte.
Am întâlnit foşti credincioşi catolici de culoare care, în căutarea lor sinceră, au descoperit ortodoxia. În general, de altfel, oamenii din Zambia, Zimbabwe, Malawi, Tanzania sau Kenya au un fond foarte bun. Sunt şi secte ciudate, dar cred că, în majoritate, africanii sunt sinceri şi chiar Îl caută pe Dumnezeu.
Neoprotestanţii nu sunt ca sectanţii de la noi. Nu îi urăsc pe ortodocşi, ci, din contră, descoperind parcă o altă lume, sunt fascinaţi de moştenirea noastră bizantină şi sunt dornici să afle cât mai multe. Când mă vedeau pe stradă, alb şi cu barbă, copiii mă strigau “Moise”, dar nu în batjocură, ci cu prietenie şi cu bucuria că mi-au găsit… porecla potrivită.

Acum 419 ani: Edictul de la Nantes


sursa: wikipedia

Edictul de la Nantes a fost dat la 13 aprilie 1598 de către regele Franţei Henric IV şi le dădea protestanţilor calvinişti ai Franţei (cunoscuţi de asemenea sub numele de hughenoţi) drepturi consistente într-o naţiune considerată încă  în esenţă catolică. Scopul principal al decretului era unitatea civilă,[1] separînd domeniul civil de unitatea religioasă, edictul îi trata pentru prima dată pe unii protestanţi mai bine decît pe schismatici şi eretici, dechizînd calea spre secularism şi toleranţă. Oferind tuturor elibertatea de conştiinţă individuală, edictul făcea foarte multe concesii specifice protestanţilor, instituind amnistia şi restaurîndu-le drepturile civile ce includeau dreptul de a munci în orice domeniu sau în cadrul statului, inclusiv de a-şi prezenta plîngerile direct regelui. Edictul marchează sfîrşitul războaielor religioase ce au sfîşiat poporul Franţei în a doua jumătate a secolului XVI.

Pictura (datată în jurul anului 1600) îl înfăţişează pe regele Henric IV ca pe Hercule ce zdrobeşte hidra catolică. Autorul este din cercul lui Toussaint Dubreil.