Apucături ne-englezeşti


Eram în anul II la LBC (actualul LST). Micul dejun se lua pe la ora 7.30 şi eram cam aceiaşi oameni care reuşeam să ne sculăm dimineaţa. Eu mă sculam de nevoie pentru că trebuia să descui biblioteca ceva mai devreme şi să pun într-un birou sacii de poştă. Cam toată lumea era adormită la ora aia, aşa că eram o mînă de zombies, mîncînd tacticoşi vreo patru feluri de corn-flakes, ceai cu lapte, pîine prăjită cu gem sau ceva asemănător. Zahărul îl puneai dintr-o zaharniţă cu dudă, de unde îţi curgea cam jumătate de linguriţă. Dar linguriţe nu prea au fost în ziua aceea. Eram la masă cu alţi trei colegi de an, englezi pînă în măduva oaselor so tu spic. Mi-am pus ceaiul, mi-am pus un pic de lapte (că altfel e amar ca pelinul) şi zahăr din belşug. Cum mă apucase o lene aproape dureroasă, mi-am luat cuţitul şi am început să amestec cu el tacticos în ceai, pregătind ambuscada. Englezii care pînă atunci se uitau în faţa nasului propriu, la fel de adormiţi şi absenţi, căscară nişte ochi ce îl făcea invidios chiar şi pe cel mai mare melc de grădină, melcus cokilitus anglicum. Doi dintre ei îşi transformară aproape instantaneu ochelarii în lentile de contact. Era o jignire la adresa manierelor locale. Printre exclamaţiile de „uau” , fostul emisionar în Afganistan, Martin Pearse exclamă cu o uimire direct proporţională cu sacrilegiul săvîrşit:

– „Alex, what are you doing???”

Căzuse în capcană! Continuînd să amestec tacticos, îi răspund în limba lui Shakespeare:

– „I’m committing cultural suicide, Martin…”

Se calmară instantaneu, continuîndu-şi breakfastul la fel de liniştiţi de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Au înţeles că nu era bine să te pui cu tribul ăsta din Europa de est. England 0 -România 1. Am marcat în deplasare. Meciul continuă!

Fascinaţia armelor (6): UM 01589


]

Armata a început cu un mare semn de întrebare. Nu cunoşteam nici un ofiţer sau subofiţer, nu mai fusesem în oraşul respectiv şi nici nu mai avusesem contacte cu armata, altele decît exterioare, ca simplu spectator sau la televizor. Aşa că a venit şocul, ce a durat mai bine de jumătate de an, pînă am ajuns în ciclul II. În ziua cînd „ne-am liberat” stăteam toţi arădenii din fosta subunitate în compartimentul de clasa a II-a, ne uitam unii la alţii şi ne spuneam că „nu credem că plecăm, pînă trenul nu se pune în mişcare”.

S-a pus şi Tecuciul a dispărut în depărtare. M-am oprit pentru scurt timp la un prieten în Braşov, unde ne-am urcat pe Tîmpa, am fost pînă la Poiană unde cînta trupa arădeană Pacific şi am mîncat pentru a doua oară la o cantină studenţească. Ajuns acasă am beneficiat de trei săptămîni de pauză, la finele cărora m-am reangajat la acelaşi loc de muncă.

Dacă ar fi să rezum experiaţa armatei în cîteva cuvinte, aş putea să spun că armata m-a învăţat trei lucruri: să mint, să fur şi să ucid. În rest nimic, pierdere de timp. Instruirea se putea face mult mai rapid, mult mai temeinic în patru luni.

Armata modernă nu mai trebuia să aibă hainele învechite şi de proastă calitate pe care le aveam, arme vechi de 40 de ani şi metode coercitive drastice de educaţie. Mai toată instrucţia de front, cititul presei şi urmărirea zilnică a telejurnalului de seară, cît şi serviciul la bucătărie şi serviciul de planton sau sector (curăţenie) erau inutile pentru un serviciu profesionist, dacă armata ar fi aşa ceva.

Modul abject cum eram trataţi de cele mai multe ori de către cadrele militare sau josnicia de care dădeau dovadă unii dintre noi pentru a cîştiga un favor sau o tresă de cîrpă, m-a uimit şi m-a întristat. Dar, per ansablu, nu am putut să mă plîng, pentru că mîncarea era acceptabilă (mai ales după ce te obişnuiai cu ea), instrucţia se făcea de cele mai multe ori în clase, mai ales pe timp nefavorabil, iar cazarma era nouă. Cu toate acestea am făcut cunoştiinţă cu ploşniţele în ciclul II. Te muşcau noaptea şi te trezeai scărpinîndu-te cu multe semne. În cele din urmă am prins una şi am păstrat-o pînă aproape în ultima zi de armată ca dovadă în carnetul de serviciu, un fel de aidi militar. Ploşniţele se găseau doar la parteul clădirii.

Tot în armată am participat la cules de struguri, cică muncă voluntară, duminica, iar colegii mei la alte munci agricole, unde dispăreau toamna pentru circa o lună. Nu mai puteau de bucurie că scăpau de instrucţie. Vă daţi seama ce armată instruită aveam! O altă chestie interesantă a fost viscolul din decembrie 1975, cînd nămeţii erau de cîţiva metri în incinta unităţii, vîntul bătea în rafale cu peste 50 km/ora şi am avut dreptul să ne tragem clapele căciulilor peste urechi.

În schimb în ianuarie totul degenerase, aveam mai puţin de o lună pînă plecam acasă. Era mare debandadă în unitate, provocată de noi, militarii în termen. Într-una dintre zile mă uitam pe fereastră spre curtea interioară, de dimensiunea unui teren de fotbal, ce era închisă între clădirile cazărmilor, sala de mese, blocul K (unde mă găseam şi eu) şi comandament. Soldaţii mergeau spre sala de mese în mod haotic. În mod normal ca soldat te deplasai în cazarmă în pas alergător dacă erai singur sau în formaţie de la trei în sus, unul preluînd comanda ei. Ăştia se deplasau sub formă de formaţie dezorganizată.

Era un haos total. Poate nu ar fi fost atît de grav dacă i-ar fi salutat pe  ofiţerii şi subofiţerii ce tocmai plecau din unitate, că era ora 3. Erau deci două ciurde de militari: cei angajaţi, ofiţerii ce plecau şi nu erau obligaţi prin regulament să meargă în formaţie, încolonaţi şi soldatul în termen, amator, ce era obligat să respecte regulamentul şi superiorii, dar care acum mergea cum avea chef. În plus, unii dintre soldaţi se dădeau pe ghiaţă (lungă de vreo 15 metri), făcînd abstracţie de toată armata.

Unul dintre ofiţeri nu a mai îndurat lipsa de respect şi neaplicarea regulamentului, s-a oprit şi a început să răcnească la soldaţi. Toată lumea a încremenit în poziţie de drepţi. Caraghiosul, văzînd că are public, s-a apucat să ţină un discurs.

Tocmai ajunsese la o pauză sugestivă (se făcuse o linişte înmormîntală), cînd din faţa lui, venind în fugă (pentru că ştia că urmează ghiaţa şi fără să aibă habar de ce se întîmplase cu un minut-două înainte după colţul cazarmei) un soldat se lansă pe ghiaţă. Cum toţi soldaţii se opriseră în afara ghieţii, alunecă lin, dar destul de repede spre grupul de ofiţeri din care făcea parte moralistul.

În mod normal atunci cînd un soldat trecea pe lîngă un ofiţer sau un grup de ofiţeri, trebuia să bată pas de defilare şi să salute cu capul întors în direcţia unde se aflau aceştia. Soldatul cu pricina nu avea cum să bată pas de defilare că se dădea pe ghiaţă, dar îi trecu prin minte să respecte totuşi regulamentul, aşa că salută cu capul întors spre ofiţeri.

Parcă era un manechin ce aluneca graţios salutând reglementar în poziţie de drepţi. Lina sa alunecare, silenţioasă şi rapidă, combinată cu salutul ţeapăn ca la regulament, curmă instantaneu mustrarea colectivă. Un hohot gigantic de rîs aruncă în braţele ridicolului toată armata română aflată de faţă.

Ca la un semnal, atît soldaţii, cît şi ofiţerii îşi continuară mersul întrerupt de discursul moralizator, ofiţerii făcînd şi ei mare haz de evenimentul demn mai degrabă de un act din baletul „Lacul lebedelor”. Nimeni nu mai era fascinat de arme sau armată în acel moment. Unii care au făcut armata ziceau că: „armata e frumoasă văzută din afară!”

Eu am reuşit să fac faţă stresului şi inepţiilor sistemului militar românesc făcînd haz de el, tratînd cretinelile lui ca pe nişte ambiţii demne de grădiniţa unor oameni mari. Am supravieţuit.