Tired Ammo


sursa: http://www.darwinawards.com/darwin/darwin1994-08.html

Named in honor of Charles Darwin, the father of evolution, the Darwin Awards commemorate those who improve our gene pool by removing themselves from it.

(1990’s, United States) I heard the following at work in the gun shop. The events described below (if it’s not a legend) occurred in the 1990’s in the southwest.

A small-time hood (about to be even smaller) broke into the home of a World War Two veteran and stole, among other things, the old G.I.’s .45 automatic pistol, which he used in battle in the 1940’s. The hoodlum then reported directly to a local convenience store and proceeded to rob the cashier while brandishing his new pistol. The cashier, no dummy, followed orders and handed over the contents of the register.

Our thug took the money and turned to leave, but suddenly decided he didn’t want to leave a witnesses… other than the security camera, that is. He leveled the pistol at the cashier and pulled the trigger.

„CLICK!” went the gun.

At this unexpected development, the puzzled crook looked straight down the barrel of his weapon and uttered the words, „What the…?”

As it turned out, the WWII veteran had WWII vintage ammunition in his WWII vintage pistol. Priming caps over time are known to lose their „spontaneous” nature, particularly if stored improperly, causing what is known as a hang-fire: The primer smolders into a delayed ignition.

Such was the case here.

Just as the puzzled crook had the barrel pointed squarely at his own eye, the hang-fired primer detonated, sending a half-inch chunk of lead and associated hot combustion gases directly into the felon’s skull at 900 feet per second.

The range was less than six inches.
The body could only be identified by fingerprints.

As the story was related to me, the police officer who responded to the original gun burglary was also at the scene of the armed robbery. He picked up the .45 and verified the serial number, then returned it to the WWII veteran.

Schimbă muzica ceva?


Prima dată urmăriţi asta:

Apoi asta:

Acum puneţi-vă întrebarea:

Dacă la şcoală se poate cînta aşa, de ce nu se poate în Biserica mea? De ce ne plictisim cîntînd sau cîntăm plictisiţi? Ce ne mişcă muzica asta? Sau, ne mai mişcă? Ce?

London Bible College – London School of Theology (3)


Îmi aduc aminte că la prezentarea studenţilor de la Oradea din toamna lui 1990 am spus din greşeală London Bible School în loc de London Bible College şi am fost imediat atenţionat. Doar School!? Poate am fost un pic proroc, avînd în vedere că numele şcolii s-a schimbat ulterior din LBC în LST.

Duminică dimineața am urcat într-un Tupolev destul de obosit, am decolat şi am zburat întins peste toată Europa. Am ajuns deasupra Londrei şi am început să ne învîrtim. A durat cam cinci-zece minute, timp în care am putut distinge parlamentul, Tamisa cu vestitul său „u” (pentru conformitate vezi Battle for Britain).

Mă bucuram că îmi vedeam visul cu ochii pentru că mă interesau doar două ţări: Anglia şi Japonia. Eram printre puţini români care aterizau în Englitera. În fine aterizăm şi o luăm spre controlul paşapoartelor. Era o sală mare despărţită în două: pentru cei cu paşapoarte britanice doar două ghişee mici prin care se trecea foarte repede şi restul sălii, pe stînga, circa 200 mp cu vreo 15 ghişee şi cu direcţionare şerpuită ca lumea să nu se bulucească, ştiindu-se că non-britanicii, desigur, nu sunt civilizaţi.

Funcţionarii stăteau pe scaun în spatele unui pupitru, pe un podium, capul tău ajungea aproape la nivelul mîinii sale care verifica paşaportul. Trebuia să completăm nişte fişe de debarcare cu datele personale şi cu scopul şederii noastre în UK. O negresă autoritară îţi făcea semn chiar înainte de ieşirea spre ghişee la care dintre ele să te duci. Am nimerit la o tanti de vreo 40 de ani. I-am dat paşaporul, s-a uitat, mi-a cerut biletul de avion. M-a întrebat de ce am venit şi cînd merg înapoi. I-am spus ce şi cum (biletul de avion era dus-întors, pentru că aşa cerea ambasada UK) şi mi-a cerut invitaţia. I-am spus că mi-au luat-o cei de la ambasadă. S-a uitat ciudat la mine. M-a întrebat de ce dacă am venit la studii am bilet dus-întors. I-am explicat de ce. N-a părut convinsă. M-a întrebat dacă am bani. Am întrebat-o şi eu pentru ce să am bani, nu eu plăteam studiile. M-a întrebat cine mă aşteaptă. (Între timp Daniel Bulzan, aflat la un alt ghişeu în dreapta mea, trecuse „vama” şi dispăruse din raza mea vizuală.) Mă aştepta Les Tidball, director R.M.S.

Mi-am amintit că am hîrtiile de la LBC în bagaj, aşa că i-am spus asta şi mi-a reţinut paşaportul lăsîndu-mă să mă duc să îmi iau bagajul şi să revin. Ei totuşi nu erau aşa de haini capitaliştii! M-am dus la bagaje. Geanta mea nu a apărut. Nu au apărut nici bagajele grecilor cu care împărţisem avionul, aşa că ne-am dus toţi la „bagage reclaim”. Era acolo jumate din avion şi jumate din turnul Babel! Am reclamat, dar pe cînd reclamam mai abitir, cine apare cu falcă în cer şi una în pămînt, nu Muma Pădurii, că nu eram pe Ţărîmul Zmeilor, ci funcţionara de la „Immigration” stropşindu-se la mine că o fac să piardă timpul, de parcă tocmai acum intrase în ore suplimentare ce nu se vor vedea pe pay-check-ul de luna viitoare.

Negrul de la „reclaim” tocmai ne spusese că s-a produs o încurcătură: bagajele noastre au fost încărcate în al doilea avion ce urma să aterizeze în curînd, adică peste trei ore (de fapt nici nu decolase încă). Noi trebuia să fim în avionul ăla, nu bagajele în avionul ăsta! M-am întors cu vestea proastă la ghişeu. În toată sala aia enormă mai eram doar eu şi ea şi i-am comunicat-o.

S-a uitat la mine, s-a uitat la paşaport şi mi-a spus sec să iau loc să aştept pînă vine avionul. În caz că hîrtiile din bagaj nu vor confirma povestea mea, viza va fi anulată şi voi fi trimis cu primul avion înapoi. Cum în faţa destinului nu ai ce face, am luat loc pe scaunul tare de plastic, m-am făcut comod (cît se putea), iar ea a dispărut printr-o uşă aproape invizibilă. M-am gîndit că dacă doar atîta a fost din aventura mea cu studiile, adică zborul cu avionul, totuşi nu a fost chiar aşa de rău. M-am rugat „Mulţumesc Doamne pentru zborul cu avionul, fă tu ce şti dacă aici se termină, eu nu mai pot face nimic”, mi-am pus un scaun în faţă, mi-am întins picioarele pe el, am închis ochii şi m-am culcat.

Nu ştiu cît timp a trecut, dar am fost alertat de nişte bocănituri la ghişeul din faţa mea, unde funcţionara mai sus-menţionată tocmai ieşise şi bătea amarnic cu ştampilele. M-a chemat şi mi-a comunicat pe un ton la fel de sec că am primit o viză de studii pe trei ani şi că în termen de două săptămîni trebuie să mă înregistrez la poliţie. Am luat paşaportul şi am plecat cu mîinile în buzunare. Eram ca picat din lună: ăsta răspuns la rugăciune! Ei, nici chiar aşa: la ieşire era un grup de poliţişti cu două poliţiste tinere şi drăguţe, una dintre ele mai blondă, se întoarse pe călcîie exact cînd să trec printre ei şi mi-a spus cu un surîs larg pe faţă, privindu-mă în ochi: „May I see your passport, sir?” I l-am întins, s-a uitat, mi l-a dat înapoi, spunîndu-mi în limba lui Shakespeare, cu acelaşi surîs pe buze: „Thank you sir. You are free to go!”

De cealaltă parte, la circa zece metri, era ieşirea unde se înghesuiau cei ce îşi aşteptau rudele sau cunoscuţii: dintre necunoscuţi se distingeau feţele surîzătoare ale lui Paul Negruţ şi Daniel Bulzan, ce îşi agitau disperaţi braţele.

– Hei, unde ai stat atîta? Le-am povestit pe scurt de ce. Culmea: Daniel Bulzan ce avusese lasupra sa hîrtiile de la LBC. Primise viză doar pentru un an.

Am plecat cu un Peugeot 204 condus de un student englez din anul doi, Justine spre LBC. În parcarea subterană din Heathrow am mai avut parte de un şoc: am văzut parcată o Dacia 1310 cu numere de România! La primul Volvo combi bleumarin am strigat că l-am văzut pe Less Tidball. Eram naiv: în Londra trebuie să fi existat la ora aceea mii de Volvo din alea! Apoi am apucat-o pe autostradă. Nu mă dumiream cum puteau să aibă becurile alea pe asfalt ca să nu încurci benzile. Aceiaşi naivitate a românului ce nu văzuse o autostradă în viaţa lui.

„Şi aşa am ajuns la Londra…”

Pakistan mosque attacks in Lahore kill scores


Gunmen have launched simultaneous raids on two mosques of the minority Ahmadi Islamic sect in Lahore, killing more than 80 people, Pakistani police say.

The attackers fired guns and threw grenades at worshippers during Friday prayers. Three militants later blew themselves up with suicide vests.

Pakistani forces have secured both buildings, but are still searching for militants who fled the scene.

Lahore has been the scene of a string of brazen attacks.

It is unclear who carried out the attacks, but suspicion has fallen on the Pakistani Taliban, Ali Dayan Hassan of Human Rights Watch told the BBC.

Mr Hassan said the worshippers were „easy targets” for militant Sunni groups who consider the Ahmadis to be infidels.

Suicide vests

Police said several attackers held people hostage briefly inside the mosque in the heavily built-up Garhi Shahu area.

 Rescuers remove a body from a mosque in Lahore, 28 May

Some took up positions on top of the minarets, and fired assault rifles at police engaged in gunfights with militants below.

Three of the attackers blew themselves up with suicide vests packed with explosives when police tried to enter the mosque, officials said.

Police were searching for at least two militants who managed to flee the scene.

Police took control of the other mosque in the nearby Model Town area after a two-hour gunfight.

Gunmen opened fire indiscriminately at the mosque, before security forces managed to kill one militant and capture two others, eyewitnesses told the BBC.

They were said to be armed with AK-47 rifles, shotguns and grenades.

Persecuted minority

Sectarian attacks have been carried out by various militant groups in Punjab province, and across Pakistan in the past.

WHO ARE THE AHMADIS?

  • A minority Islamic sect founded in 1889, Ahmadis believe their own founder, Mirza Ghulam Ahmad, who died in 1908, was a prophet
  • This is anathema to most Muslims who believe the last prophet was Muhammad, who died in 632
  • Most Ahmadi followers live in the Indian subcontinent
  • Ahmadis have been the subject of sectarian attacks and persecution in Pakistan and elsewhere
  • In 1974 the Pakistani government declared the sect non-Muslim

While the Ahmadis consider themselves Muslim and follow all Islamic rituals, they were declared non-Muslim in Pakistan in 1973, and in 1984 they were legally barred from proselytising or identifying themselves as Muslims.

Members of the community have often been mobbed, or gunned down in targeted attacks, says the BBC’s M Ilyas Khan in Islamabad.

But this is the first time their places of worship have suffered daring and well co-ordinated attacks that bear the mark of Taliban militants, our correspondent adds.

The London-based Ahmadi association said the attacks were the culmination of years of „unpoliced persecution” against the Ahmadis.

„Today’s attack is the most cruel and barbaric,” the Ahmadiyya Muslim Community UK said in a statement.

The Chief Minister of Pakistan’s Punjab province, Shahbaz Sharif, expressed „heartfelt sorrow” over the killings.

„No condemnation, however strong, will be enough for these incidents,” he said.

US state department spokesman Philip Crowley said Washington also condemned the „brutal violence against innocent people”.

Paradisul, iadul şi purgatoriul (1): viața de zi cu zi în România anilor 60-70


Să nu vă speriaţi: aceasta nu este o postare teologică, ci una ideologică. Nu avem de-a face cu mîntuirea la timpul viitor, ci cu nivelul de trai al societăţii. Aş vrea să fac o scurtă-lungă comparaţie între cîteva etape ale societăţii în care am trăit. Prima pînă la armată, să zicem 1959-1974, a doua între 1974 şi 1989 şi a treia de la revoluţie pînă în prezent. Ţineţi-vă bine, puneţi-vă centurile de siguranţă, decolăm!

Copil fiind, fără prea multă minte, epoca Dej nu m-a marcat prea tare. Nici nu aveam termen de comparaţie. Probabil că pentru părinţii şi bunicii mei lucrurile au stat altcumva. Nivelul de trai „al oamenilor muncii de la oraşe şi sate” s-a tot îmbunătăţit însă. Se găsea lapte la magazin şi după-masa, pe lîngă mandarinele sovietice apăruseră portocalele de Jaffa şi la „Aprozar” (magazinul unde se vindeau legume şi fructe) au început să se vîndă banane, evident verzi (de fapt verde închis). Chiar am fost martor unei scene interesante: doi tineri (în jur de 17-18 ani au cumpărat nişte banane, le-au decojit şi au început să le mănînce pe stradă, ca să facă senzaţie. Nu ştiam care era gustul bananelor şi avînd în vedere că nu s-au strîmbat deloc, cred că nici ei nu aveau habar.

Se găsea pîine de mai multe feluri, uleiul începuse să se vîndă „la stică” şi chiar aveam şi apă la robinet. Uneori e drept că aşteptam ore în şir să vină apa, spre disperarea mamei care voia să spele în ziua aceea rufe. Dar de multe ori mă duceam cu un etaj mai jos sau dacă nu curgea, în curte, unde exista un robinet de unde se putea aproviziona oricine. Nu ştiu dacă clădirea avea vreun contor, pentru cele aproximativ 70 de apartamente (deci cu mult peste 100 de chiriaşi), dar oricine îţi dădea apă.

Liniştea ne era tulburată de fluierul ştrafului (căruță tip platformă cu roți de cauciuc) cu sifoane. Toţi locatarii cu sifoane dădeau năvală să le înlocuiască cu altele pline la strigătul de „Sodaş!”. De multe ori locatarii erau induşi în eroare de acelaşi tip de fluier care semnala maşina cu ghiaţă. Atunci se vedea cine avea un nivel de trai mai ridicat: cei ce aveau răcitor.

Gunoiul era aruncat într-o ladă de lemn urît-mirositoare aflată în mijlocul curţii unde ne jucam. În cele din urmă a fost construită una de beton, cu uşă laterală de metal şi cu chepeng prin care aruncam toate gunoaiele. Închipuiţi-vă 70 de familii aruncînd gunoiul într-un singur loc vara! Gunoiul se evacua cu căruţele, apoi cu nişte pick-up truckuri TV şi în cele din urmă au fost introduse tomberoanele de metal ce rugineau la bază lăsînd să se scurgă zoaiele. Şanel 5 garantat, asortat cu muşte de colecţie de toate culorile.

Lemnele nu mai erau pe cartelă (adică puteai merge la depozitul de lemne şi cumpărai lemnele la care ţi se dădea şi o cotă de cărbune (era lighnit, de proastă calitate sau „cox” cărbune de calitate mai bună, brichetat ca nişte ouă de dimensiuni mai mari).

La „Carne” se găsea carne, chiar dacă cîteodată mai trebuia să stai la o coadă de 10-15 minute. Şi aici pe lîngă carne ţi se dădeau şi oase: adică la 1 kg de carte aveau cam 250-300 de grame de oase) – asta era regula. Nu exista carne fără oase. În „Alimentare” apăruse caşcavalul mare cît roata carului şi îl vedeai acolo în vitrină, fără ca să dispară. Salamurile erau tot mai multe şi mai variate, cîrnaţii idem. Pe lîngă „Şunca de Praga” şi „Salamul de Sibiu” – tare şi tare scump, „Salamul Italian” sau „Parizerul” de dimensiuni gigantice şi avînd un gust foarte bun erau printre cele mai căutate şi datorită preţului. În 1974 Parizerul era 1,30 la 100 gr. Cîrnaţul „Trandafir”, ,,Debrețin” sau „Csobay” erau printre cele mai căutate.

Aveam „Magazinul copiilor”, „Femina” al femelilor evident, „Auto-moto” şi „Magazinul Universal”, un fel de General Store în varianta comunistă. Poşta mergea, asistenţa sanitară zbîrnîia (reţetele pentru copii erau gratuite), mergeam în tabere la munte şi la mare cu preţuri modice, iar dacă aveai probleme de sănătate (sau erai subţire de te lua vîntul pe sus) puteai să stai 28 de zile la sanatoriu pe cheltuiala statului şi spre bucuria părinţilor care puteau să meargă şi ei la film.

Apropo de filme, sovietice, româneşti, americane, franţuzeşti, mexicane, italiene, ungureşti, dederiste sau coreene, erau de la matineu ora 9 sau 10, pînă seara la orele 22. Mai existau două grădini de vară, una pe malul Mureşului (unde ţiganii făceau floricele) şi una în centru la cinema Tineretului. Mai era cîte un carnaval cu care alegorice, confeti, fanfare, tot tacîmul.

Pe „Corso” – spaţiul de la restaurantul Bulevard şi pînă la Teatru lumea ieşea în fiecare seară de vară să se plimbe la braţ.  Acelaşi lucru se întîmpla pe Malul Mureşului, iar în parc cînta fanfara militară.  Pe „Corso”, atunci cînd înghesuiala ameninţa să-i blocheze  pe plimbăreţi, miliţianul de la semafor punea un „sens interzis” portativ pe mijlocul drumului oprind circulaţia puţinelor autovehicule, toată lumea angrenîndu-se într-o veritabilă „şenilă” cu sens unic. Voiai să te întîlneşti cu cineva, îi spuneai, „ne vedem diseară pe Corso!”. Era imposibil să nu fie acolo. Era un fel de Internet: cine nu se plimba pe Corso nu exista.

Teatrul era accesibil, iar duminica dimineaţa mai tot elevul cu pretenţii inoculate de părinţi mergea la concertul simfonic de la Palatul Cultural. Asta dacă nu erau activităţi ale pionierilor sau uteceului. Iar dacă nu mergeai niciunde, puteau să te uiţi la televizor la emisiunea pentru pionieri şi elevi, la „Aventurile căpitanului Val-Vîrtej”, apoi la „Viaţa satului”. Curent era berechet şi îmi aduc minte că bunicii de la Pecica au fost ameninţaţi cu debranşarea pe motiv că nu consumau destul curent: nota de plată pe trimestru era cam 2-3 lei. Explicabil pentru nişte oameni care nu citeau seara, nu aveau radio sau TV, ci doar nişte becuri şi foloseau încă lampa cu petrol.

La confecţii şi pantofi nu stăteam aşa de bine, dar periodic magazinele erau invadate de cîte un lot de produse refuzate la export, de o formă, culoare şi calitate nemaivăzută, ce trecea destul de repede. În cîteva zile eram din nou în „uniformă”, de data asta cumpărată din banii noştri, pentru că mai toţi cunoscuţii apucau să îşi cumpere din lotul respectiv ce ne-am cumpărat şi noi!

Sute de antene tv de diverse forme şi mărimi apăruseră pe acoperişurile clădirilor, mai toate făcute (fuşerite) în diversele intreprinderi ale statului şi scoase cu sau fără acordul paznicilor (după caz, unşi cu o juma de tărie sau zece lei în palmă).

Bibliotecile aveau cărţi şi se citea pe rupte, cultura fiind politică de stat.

Admiterea la facultate era liberă, nimeni nu plătea nimic, dacă învăţai bine aveai bursă, aceasta acoperindu-ţi cazarea la cămin şi cartela de masă. Bineînţeles că studenţii îşi vindeau cartela făcînd astfel rost de keş.

O călătorie cu trenul la Bucureşti, clasa a 2-a costa 100 de lei cu acceleratul, una cu avionul tot atît în anii 70. Şase minute de zbor cu IL 18 de la Arad (în anii 60 cursa de Bucureşti era un IL 14 cu roată de bot, copie a DC 3 american) la Timişoara în anul 1969 costa zece lei sau invers, şase lei şi zburai 10 minute. În orice caz era accesibil şi distractiv.

Salariul unui desenator copist la Fabrica de Strunguri din Arad (mama) era cam de 6-700 de lei, operatorul RCM de la Mişcarea CFR Arad cîştiga cel puţin dublu. Bursa surorii mele de la Şcoala Tehnică post-liceală era cam 700 de lei pe an parcă.

Se organizau „jururi”, adică petreceri acasă fără alcool, cu sandwichiuri şi muzică dacă se închiria un pick-up sau un magnetofon de la „Închirieri articole sportive”. Se dansa tango, vals sau twist, fără să se abuzeze sau să se deranjeze vecinii. În tot oraşul există un singur magazin „Consignaţia” în care puteai să vinzi ce voiai. Aradul avea şi Piaţa de vechituri sau „Ocska” unde puteai găsi te miri ce.

Chiriile erau simbolice, preţurile erau mici, nimeni nu murea de foame. Dacă totuşi aveai bani, aveai pe ce să-i cheltui. Un loc de casă în Micălaca (azi cartier al Aradului) pe strada Abrud costa la jumătatea deceniului 60 ceva mai mult de 10000 de lei. O casă în funcţie de unde era şi din ce era construită. Tot în Micălaca pe aceiaşi stradă o casă costa cam cît o maşină. De notat că maşinile, motocicletele şi scuterele erau la liber, nu trebuia să depui banii şi să aştepţi. La vremea aceea nu apăruseră blocurile proprietate personală, nici nu se fabrica Dacia.

Tramvaiele circulau (duble sau simple, cu vatmanul înghesuit de călători şi cu taxatoarea fugind prin vagon cu tolba cu bilete şi cu cleştele de compostat abonamentele la cele mici, la cele mari fiecare cu cuşca lui), autobuzele (la început doar două, un TV o cutie urîtă alb-albastru şters şi un ZIL sovietic, roşu cu alb, copiat după autobuzele americane ale anilor 40 pentru două linii: 4 Grădişte şi 8 Micălaca) la fel. Ulterior au fost înlocuite cu TV-uri, cîteva generaţii, în anii 70 au apărut Skodele diesel (în Bucureşti şi pe litoral erau Skode mai demult) cu cutie automată şi în cele din urmă Ikarusurile. Viaţa părea previzibilă, se cultiva buna cuviinţă, munca, învăţatul, cinstea, onestitatea şi dacă nu ascultai Europa Liberă, Deutsche Welle sau Vocea Americii, aveai impresia că lucrurile merg din ce în ce mai bine. Termenii de comparaţie erau Radio Novi Sad sau Magyar Televizio.

Evenimentele mai importante din Arad erau meciurile de fotbal (Aradul avînd la un moment dat două echipe în A), concursul de motociclete o dată pe an, apărarea oraşului de inundaţii sau incendiul care a cuprins acoperişul Şcolii sanitare aflată vis-avis de Sfatul Popular. Vara mai toată lumea era la „Ştrand”. Cine nu avea chef să plătească biletul de intrare trecea Mureşul înot sau stătea la cele patru  cluburi sportive de pe mal: UTA (ce avea şi terenuri de zgură pentru tenis), Constructorul, CFR sau Vagoane. Amatorii de cure balneo locale se înghesuiau împreună cu pensionarii la „Şimoii” (după amenajare „Bidi”) locul de unde ieşea din fabrica de bere apa termală. Cu cît erai mai afectat de reumatism, cu atît stăteai mai aproape de apa fierbinte. Era gratis şi făcea bine la sănătate.

Cine avea o bicicletă mergea la „Trei insule” niciodată trei, dar insulă, în Pădurea Ceala, la circa 6 km de oraş, unde exista un bac şi mai apoi un pod de pontoane) unde putea să îşi construiască o cabană şi să petreacă timp în mijlocul naturii. Ambiţioşii făceau acelaşi lucru pe Valea Domnească în Ghioroc, la 20 de km de Arad, unde ajungeau cu trenul electric. Filateliştii (totdeauna privind în jur cu suspiciune de parcă ai atenta la mărcile lor rare) se  întruneau la Clubul CFR de pe strada Cloşca.

Casa pionierilor cu puzderia de cercuri la care trebuia să mergi dacă erai pionier sau cluburile sportive erau la îndemîna tuturor. Nu existau oprelişti decît din partea părinţilor. Pentru şcoală făceam ierbar, insectar, adunam muşeţel, deşeuri de hîrtie şi fier vechi. Toamna se mergea, adesea din prima zi de şcoală „la porumb”. Cu toate că unele manuale la liceu se cumpărau de la Bucureşti pe banii elevilor în anii 60, ulterior toate manualele au fost gratuite. Dar mai tîrziu ele se returnau pentru încă o generaţie de elevi. Uniforma de elev era obligatorie, la fel matricola, chipiul (pe care trebuia să îl scoţi în faţa profesorilor), cordeluţa şi lipsa ciorapilor de nylon cu sau fără dungă. Nu erau admise tocuri mai mari de 3 cm. Tunsoarea era sub ureche la fetiţe sau împletit în codiţe şi foarte scurt la băieţi. Era voie doar cu cămaşă albă sau albastră.

Predică în 3 puncte: Dumnezeu, dragostea şi creştinii


Predică în 3 puncte:

1. Prima dată vizionaţi clipul.

2. Şi acum o scurtă analiză:

Muzica e bună, publicul sublim. Atît publicul, cît şi Lara Fabian, cîntăreaţa, cîntă despre iubire, dragoste. Sublim! Mă întreb de unde au oamenii resurse, fără să-l cunoască pe Dumnezeu, să cînte în felul acesta. Într-un fel este ca şi cînd muritorii îi cîntă unui zeu, în cazul nostru, o zeiţă. De ce? Pentru că se iubesc reciproc. Ei sunt transpuşi de ceea ce exprimă ea, ştiu că le va spune că îi iubeşte, ea este mişcată de ceea ce spun ei, cu toate că sunt cuvintele sale, muzica sa.

3. Concluzia: Parcă aşa ar trebui să fim şi să facem şi noi, creştinii. Exemplu? Puţin spus.

London Bible College-London School of Theology (2)


Al doilea eseu a fost la Noul Testament. Era cursul lui Conrand Gempf (foto stînga), un american ce preda de ceva timp la LBC. Era cam poznaş şi în cele din urmă am scris un eseu, după ce m-am documentat bine.

Documentaţia de bază a fost eseul lui Daniel Bulzan cu care eram coleg la Aris Arad, fosta IMUA sau Fabrica de Strunguri „Iosif Rangheţ”. Nu tu bibliografie, note de subsol, nimic academic. Părea mai degrabă o lucrare de control din liceu. Dar am luat +C. Eram dezamăgit şi în scurt timp am aflat şi de ce. Conrad a produs un document intitulat „How to write an essay” pe care l-am primit odată cu notele, plus critica generală a eseurilor, notele fiind confidenţiale (dar nu şi printre români). Erau menţionate principale păcate de care noi nu aveam habar: nemenţionarea surselor era considerată plagiat, lipsa bibliografiei vitregea lucrarea de forma academică, etc. În anii următori documentul a devenit la fel de citit ca Biblia, fiind tradus în limba română şi pus şi în biblioteca UBEO. Pe Conrad l-am cunoscut mult mai bine după un an, cînd l-am întîlnit. Am fost şocat să-l văd că stă în faţa clasei cu mîinile în buzunare, că venea la cursuri în pantaloni de sport, încălţat în treinări. Dar, era totdeauna zîmbitor, gata să răspundă la orice întrebare indiferent cît de idioată părea şi cu un simţ al umorului molipsitor. Atîta mi-a trebuit!

În noiembrie 1990 am primit vestea că am fost selecţionat să merg în anul următor la Londra, începînd cu anul I. Deci cum s-ar spune rămăsesem repetent încă din primul trimestru. Era o „veste”! Nu avusesem nici un merit, în afară faptului că eram necăsătorit. Mai venea Daniel Bulzan şi Iova Cornel de la Oradea, selecţionaţi pe acelaşi criteriu. Daniel mergea direct în anul II, avînd în vedere că făcuse anul I în ilegaliate şi apoi îl refăcuse în legalitate ca şi mine. Nu ştiam mai nimic despre Cornel Iova în afara faptului că recent îi decedase soţia. Nu ştiu dacă a început odată cu mine sau dacă el continua la fel ca şi Daniel Bulzan. Pînă să ajungem la faza vizelor Cornel a renunţat la LBC, din motive familiale, rămînînd pastor la BB nr. 2 din Oradea şi predînd în acelaşi timp la IBEO. În locul său a fost selecţionat Octavian Baban din Constanţa, căsătorit şi avînd doi copii. El a fost primul român care a venit la Londra împreună cu familia.

Schimbarea în politica LBC-ului s-a produs ca urmare a unei întîlniri dintre Peter Cotterell (foto dreapta), director (sau „principal” pe engleză) cu unul dintre proprietarii creştini ai lanţului de magazine Saintsbury. Acesta a întrebat dacă şcoala are ceva de oferit Europei de Est, iar în urma răspunsului că LBC-ul s-a implicat încă dinaintea căderii Cortinei de Fier în Europa de Est, acesta a donat o sumă impresionantă de lire sterline pentru a aduce trei studenţi din România la studii la zi timp de trei ani. Unul dintre aceşti studenţi am fost eu.

Al treilea eseu a fost la cristologie. Trebuia să luăm în discuţie cartea lui J. Dunn, Christology in the Making. Considerat de noi liberal, l-am citit, l-am disecat şi în cele din urmă i-am desfiinţat metoda, făcîndu-i astfel argumentele vulnerabile. Dunn era extrem de logic, de convingător, dar foarte „alunecos”. Ştia „meserie”. Întîmplarea a făcut ca tot atunci să citesc Dicţionarul de psihiatrie a lui Constantin Gorgos, unde am dat de articolul „Persona” lui Jung. Am folosit argumentul lui Jung în eseu şi am luat o notă super. Cel mai ciudat a fost faptul că atunci cînd Graham McFarlane a ţinut cursul în Arad, a folosit acelaşi argument, care nu era pomenit în cursul său. Nu am îndrăznit să îl întreb dacă mi-a citit eseul pe care îl predasem deja. În orice caz, pentru mine această coincidenţă mi-a arătat că nu eram pe dinafară şi că puteam ţine teologia sub control.

Pentru a fi acceptat la LBC a trebuit să dau un test de limba engleză. Putea fi Toffel sau Cambridge Test. Am dat Cambridge-ul la Budapesta că era mai aproape şi nu ne trebuia viză. Era un test scurt, dar complex. Am comptetat un test scris, apoi am scris două eseuri scurte pe două teme date, am ascultat o casetă şi am completat texte într-un caiet de testare în acelaşi timp, am avut în final o conversaţie cu un angajat de la British Council şi apoi am primit prin poştă rezultatul testului. La ultima parte, conversaţia, cu toate că aveam impresia că m-am descurcat cel mai bine, am luat cel mai mic punctaj. Eu avusesem impresia că voi lua cea mai mare notă.

Am fost la test exact cînd venise un alt prof, ce ne-a predat Pauline theology. A trebuit să scriu un eseu despre conceptul de lege a apostolului Pavel. Ulterior m-am mirat că am luat cea mai mare notă din Arad, dar asta probabil se datora şi faptului că am participat la cursul de la Oradea (dacă tot îl pierdusem pe cel din Arad) de la Comunitatea baptistă maghiară. În afara pastorului maghiar a mai participat un pastor penticostal ce în urmă cu cîţiva ani păstorea biserica din Cantemir şi pentru un scurt episod Emil Bartoş. Faza următoare a fost viza pentru UK.

Iniţial paşaportul meu şi a lui Daniel Bulzan a ajuns la Oradea, la Iosif Ţon ce spera să faciliteze personal obţinerea vizelor. N-a fost aşa şi a trebuit să mergem (tot) personal la Bucureşti. Prima zi acolo a fost pierdută, securistul (în viaţa mea nu am văzut un personaj mai incompetent căruia i s-a dat atît de multă putere) a făcut în aşa fel încît să ajungă la interviu doar cei ce i-au dat mită. Printre preferinţele sale se afla şi sticla de wiskey. Cînd m-am dus a doua zi romînii ce păzeau ambasada (probabil să nu o fure americanii sau extratereştrii) mi-au spus că e „sărbătoarea băncii”. Am rămas pe gînduri: ce capitalism domle! Să fie banca sărbătorită în ţară şi să nu se lucreze nici în ambasade în toate țările! Era tare Mamona ăsta!

Ulterior am aflat şi eu, la fel ca alţii, ce însemna de fapt „bank holiday”. De ciudă am plecat la Sinaia! A treia zi m-am pus la coadă seara la ora 21 după ce i-am comunicat lui Daniel Bulzan să fie acolo în zori. Am intrat împreună cu el a doua zi, după o noapte caldă petrecută în părculeţul de lîngă ambasadă, cu scandalul aferent şi inerent. Am luat viza şi tot în ziua aia m-am dus să cumpăr biletele de avion.

Între timp preţul se dublase aşa că a trebuit să împrumut bani de la Ilie Ţundrea (şi el în programul LBC), pastor la Bucureşti. Tanti de la ghişeu era extrem de nervoasă şi se credea coada de la cireaşă pe motiv că ea dădea bilete. Doamne fereşte să nu ai banii potriviţi şi număraţi. E drept că bancnotele de 100 de lei erau aşa de soioase! Era foarte dificil să numeri bancnotele ce erau lipite din cauza jegului și în finalul procesului te simţeai murdărit de bani. Pe deasupra erau şi puturoşi. Dar, cu biletele în buzunar eram liber şi fericit. În patru zile urma să fiu în Londra.

M-am revăzut cu Daniel Bulzan, căruia îi trimisesem o telegramă, în 22 septembrie 1990, duminica dimineaţa la intrarea în aeroportul Otopeni. Decolarea era la 10.30. Erau două avioane spre Londra şi exista şi un mare număr de turişti greci ce zburau în aceiaşi direcţie. Ni s-a spus că suntem în al doilea avion ce decola la jumătate de oră după primul. Dar atunci cînd s-a anunţat „Pasagerii pentru Londra se pot îmbarca” şi am trecut graniţa, ne-am îndreptat spre avion şi am zburat cu primul aparat, un Tu 168 al Taromului.

Ca bagaj aveam doar o mică geantă de mînă, nici o liră sterlină, doar hîrtiile de la LBC spunînd ce se va face la începutul anului şcolar. În afară de ce aveam asupra mea, adică paşaportul, ceasul de mînă Poliot cu deşteptător, în geantă se mai găsea doar nişte coca-cola la doză şi strictul necesar în ale îmbrăcatului. Mai mult nu încăpuse în geantă, restul bagajelor (toate cărţile primite şi o parte din biblioteca personală), alte haine, pantofi, etc, au fost deja trimise cu camionul (graţie dlui Alan Penrose) şi ne aşteptau la LBC în cameră.

Abia aşteptam să dau cu ochii de Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society UK, cel ce ne asigurase primirea cărţilor din Anglia şi a cursurilor. Tot el ne promise că ne va aştepta la Heathrow. În plus, ne-a asigurat că nu vom avea de ce să ne temem de sărăcia noastră, pentru că vom primi dintre cele mai bune haine ce vor fi trimise în România şi vom avea o bursă.

Primirea bursei era condiţionată de reîntoarcerea acasă după finalizarea studiilor în UK. Bursa va fi acoperită parţial prin prestarea a cel puţin două ore de lucru pe zi pe teritoriul campusului LBC. Am semnat şi am băgat la bilă.

A mai murit o biserică (2)


Nu o să fac analiza a ceea ce înseamnă o biserică. Nici nu o să încerc să demonstrez ce înseamnă o biserică vie. Doar o să încerc să vă povestesc experienţa mea cu una dintre bisericile baptiste în care am petrecut ceva timp în urmă cu trei ani. În cele din urmă o să trageţi o concluzie.

În urmă cu patru ani m-am întîlnit pe peronul gării din Ghioroc cu Dorel (nume fictiv). Amîndoi mergeam spre Arad, aşa că am aşteptat împreună să apară personalul de la ora 6 şi ceva. După obişnuitele „ce mai faci?”, „cum o mai duci?”, „ce-ţi mai face familia?”, am alunecat pe panta „ce mai e nou pe la biserică?” Cu un ton plin de optimism a început să îmi relateze că situaţia se schimbase dramatic de cîtva timp şi că era cu totul altă atmosferă în biserică. De notat că eu făceam parte dintr-o altă biserică aflată la 14 km distanţă. În fine, am zis, se întîmpla ceva pozitiv. M-a invitat să vin să văd, ceea ce am şi făcut în prima duminică. Era o bisericuţă mică (fără pastor) în care am mai predicat de două ori, dar acum era aproape plină şi mi se părea că ceva se mişcă. Am luat decizia să încercăm şi noi (eu, soţia şi trei băieţi) şi un timp am continuat să mergem acolo. Existau două grupuri polarizate pe studiu şi pe rugăciune, în două locaţii diferite ale comunei,  altele decît clădirea adunării. Eram patru absolvenţi de teologie, plus un student. Am constatat că fără să ne consultăm predicam cam în aceiaşi direcţie, cea a creşterii şi zidirii spirituale, a imitării lui Cristos. Apoi a venit vara şi s-a hotărît ca cele două grupuri să se întîlnească în clădirea bisericii. Aceasta a dus la unele nemulţumiri, astfel că în toamnă grupul nu s-a mai întrunit. Unii au considerat mai important corul, grupul de închinare, fanfara şi competiţiile şi activităţile din zona acestora. Cum nu ne dădeam seama precis ce se întîmplă, am conceput un formular în care fiecare participant în biserică să răspundă la cîteva întrebări care căutau să afle care sunt motivele pentru care biserica merge tot mai rău. Am discutat în comitet concluziile. Diaconul a decis că acestea nu pot fi comunicate bisericii. În esenţă era vorba despre faptul că unii se mulţumeau să fie tradiţionali, să petreacă timp în adunare făcînd din biserică un club cu valenţe cultural-artistice, în vreme ce alţii credeau că biserica este comunitatea care te apropie de Cristos. Am insistat să fie readus ultimul pastor, ceea ce s-a şi întîmplat în cele din urmă (el venea doar să dea cina). Apoi au apărut reacţii negative la unele predici care nu aveau nici o adresă personală. În cele din urmă, toţi cei ce studiasem teologia am fost daţi afară, cu scandal sau fără. Nimeni din biserică nu s-a opus. În schimb, a apărut un pastor corean ce a fost votat ca misionar al bisericii. Apoi cică l-au ales pastor al bisericii. Apoi au adus un american, că mai trebuia făcut ceva prin clădirea aia. În fine, a rămas diaconul, pastorul român, o parte din comitet şi cei care voiau cor, fanfară, grup şi program fix. Au existat reacţii emoţionale intense împotriva noastră. Unul dintre noi a mers chiar împotriva curentului şi a mai continuat să predice, dar în cele din urmă a fost dat afară în chip mîrşav. Mie nu mi-a spus Dumnezeu că trebuie să mor pe amvonul bisericii, aşa că am plecat împăcat că lucrarea mea acolo s-a încheiat. Dorel a devenit ulterior pastor la o altă biserică baptistă.

Cu puţin timp am aflat că biserica e cam goală, cei rămaşi avîndu-se ca pisica cu şoarecele. Au trecut cam trei ani de cînd am plecat şi fratele care a rezistat cel mai mult acolo şi a crezut că se mai poate face ceva, a fost înştiinţat că îl va vizita pastorul şi un membru al comitetului. Mi-a spus să mă rog pentru întîlnirea ce va urma. Am crezut că cei doi îşi vor cere iertare, că îl vor ruga să revină. Dar nu, ei doreau două lucruri: primul, ca fratele să îşi îndrume copiii la activităţile culturale ale adunării şi al doilea, l-au luat la întrebări de ce predică în alte locuri cînd el nu şi-a rezolvat problema cu adunarea ce l-a dat afară (fără să fie membru acolo).

Am tras din nou o concluzie: adunarea celor care se pretind credincioşi şi care a acţionat în direcţia amintită mai sus nu este o biserică sau dacă a fost o biserică, a murit. A mai murit încă o biserică de la ţară. Cauzele, vă las pe dumneavoastră să le înşiraţi. Dar dincolo de simptome, aş dori să observaţi că indiferent de „materialul” din care e compusă şi indiferent de liderii care slujesc, biserica moare dacă fondul este înlocuit cu forma. Un club în care se cîntă, se fac repetiţii, se vorbeşte despre Cristos, se înalţă rugăciuni ca o poezie învăţată pe de rost, se investesc bani în pietre, dar nu în oameni, nu mai este o biserică vie, ci una moartă.  

În astfel de condiţii, mai există şansa ca biserica să fie revitalizată? Cînd? Cum? De ce? Unde? De către cine? I-am condamnat pe comunişti că au demolat clădiri cu nume de „biserică”, dar ce să facem cu cei care demolează bisericile dinăuntrul lor şi îşi spun „creştini”?

 

  

„De ce să n-avem şi noi faliţii noştri?” (3)


În prima parte a copilăriei, în faza stalinistă a lui Dej, tot la Sfatul Popular din Arad exista un personaj ciudat, un fel de Quasimodo comunist. Avea peste 60 de ani, era micuţ de statură, aproximativ 1,55, păr complet alb şi era totdeauna îmbrăcat într-un costum (acelaşi) bleu dintr-o stofă ieftină, iar pe cap avea aceiaşi şapcă muncitorească de aceiaşi culoare cu costumul. În acea perioadă, şi chiar mult după aceea, era ceva obişnuit să mergi pe stradă şi să te întîlneşti cu cineva care era îmbrăcat identic cu tine, aşa că uneori schimbam cîte o privire semnificativă a „aha, avem ceva în comun” (de parcă numai aia o aveasm în comun) şi treceai mai departe. Dar, cu toate că la acea vreme cam totul era planificat, inclusiv confecţiile, n-am mai văzut pe cineva îmbrăcat în acest tip de costum. Apărea dis-de-dimineaţa înaintea tuturor celor ce lucrau la Sfat. Secretul consta în faptul că el locuia în clădire, pe care seara o încuia, apoi se scula, descuia, mătura trotuarul în jurul clădirii şi dispărea în adîncul ei. După ce intra la subsol se aprindea un bec totdeauna la acelaşi geam, iar cîteodată unii funcţionari ce voiau să intre seara băteau la geamul cu pricina. Seara făcea acelaşi lucru, cu excepţia faptului că mai stătea afara în faţa Sfatului pe bancă şi ne alunga pe noi copiii cu vorbe neînţelese. Părea totdeauna supărat, nu îl vedeai făcînd altceva, stînd de vorbă cu cineva sau citind. Era o figură aparte, părea picat de undeva, dintr-o lume ce nu avea legătură cu cea reală. Am aflat că era …rus. Cum a ajuns aici, de ce, n-am aflat niciodată. De fapt, nici nu mă interesa la acea vîrstă. După un timp (ajunsesem în clasa a V-a), am remarcat că avea o pareză destul de accentuată, dar îşi făcea datoria la aceleaşi ore, mişcările fiind mult mai lente. Nu i-am ştiut niciodată numele, nu am vorbit ceva inteligibil cu el. L-am considerat un vestigiu al stalinismului. A dispărut fără surle şi trîmbiţe. Cine ştie, poate aici ar fi vorba de „faliţii lor” nu de ai noştri…

În anii optzeci, anii crizei regimului comunist,  Aradul era „bîntuit” de cîteva personaje ciudate: ţiganul care striga prin centru „Hai Domidea!”, un altul ce se repezea la femei strigînd „Mutoş te ţompot!” de le lăsa fără grai, probabil urmaşul personajelor ciudate ce se plimbau în Parcul Copiilor doar în fîş pe timp de ploaie.

Dar înaintea lor a fost Sanda. Pe la 60 de ani (păr negru încă), în jur de 75-80 de kilograme, părea că are cel puţin 100 datorită diverselor obiecte ce le avea pe sub haine şi a puloverelor multiple pe care le purta în acelaşi timp. Încotoşmănată iarna şi vara, cu o căciulă demodată neagră pe cap şi totdeauna cu plase în ambele mîini, Sanda era inofensivă. N-o auzeai strigînd, apostrofînd sau certînd pe altcineva. Avea o privire uşor pierdută, uşor descumpănită, mai mult şoptea cînd vorbea. Era împăcată cu soarta ei, aşa că nici pe ea nu se mai certa. Plasele mari, voluminoase, clasice dădeau impreasia că îi rup mîinile, trăgîndu-i în jos umerii dealtfel destul de înguşti. Se mişca ca o raţă de dimensiuni gargatualiene prin magazine. Stătea de vorbă cu oricine, subiectul fiind unul şi acealşi: e în curs de plecare în America, sora ei o duce acolo. Nu am văzut-o vreodată într-o ipostază stînjenitoare, nu o vedeai ieşind din baruri sau cu o sticlă de băutură în mînă. Cine ştie ce avea în plasele dolofane! Dar spre deosebire de cerşetorii tradiţionali ce făceau caz de murdăria lor, la Sanda nu era cazul de aşa ceva, dar avea o mină de femeie neîngrijită. Toată lumea o compătimea, eventual se uita ciudat în urma ei rîzînd.

Fără să intre în conflict direct cu legea, fără să fie protagoniştii unui anume exhibiţionism, „faliţii” erau acceptaţi de societatea comunistă. Fără să atragă atenţia la tarele ei, aceştia erau toleraţi atîta timp cît nu prejudiciau imaginea paradisiacă oficială, chiar dacă contrastau cu aceasta.

De exemplu, în Arad era un individ ce făcea transport manual între gară şi cele trei pieţe ale Aradului. Avea un cărucior de lemn, pe care îl trăgea sau îl împingea, după caz, ca o platformă între cele două roţi foarte mari. Încărca coşurile femeilor ce voiau să vîndă la piaţă şi se angaja foarte curajos în trafic. Transpira ca un cal de povară, dar totdeauna trăgea tare. Pe la 40 şi ceva de ani, numai vînă şi os, făcea traseul de mai multe ori pe zi, în special dimineaţa. Era admonestat de miliţieni, dar reuşea să tîrască după el o colecţie impresionantă de babe ce abia ţineau pasul cu întreprinzătorul independent, spaima comunismului pe cale de edificare. După vorbă părea ungur, după îndărătnicie idem.

N-am văzut vreun român angajat la o astfel de muncă istovitoare, cu o singură excepţie, cea a „Elefantului”. Nu ştiu cum, într-un an mama a dat de un individ cam de 1,55 pe la 40 şi ceva de ani, ce lucra la depou. Nu mă întrebaţi ce, dar nu cred că mişca hîrtii. Era întunecat la faţă, dar vînos. Îmbrăcat în culori sumbre, fumător, taciturn şi totdeauna cărînd după el o lădiţă de lemn, era de o rezilienţă extraordinară. Nu s-a plîns niciodată, nu a făcut apropouri că ceva nu merge bine şi că viaţa e nedreaptă. Avea doi copii mici la şcoală şi evident o leafă de mizerie. Iarna ne aducea cîteva coşuri de lemne sus la etajul doi, înălţimea echivalentă cu etajul patru al unui bloc obişnuit. Se ducea în pivniţă, încărca coşul cu vîrf, îl punea pe umăr şi sus cu el. Eu trebuia doar să îi dau cheia şi să îl plătesc. Coşul încărcat cu lemne era mai mare ca el! Părea un Atlas modern, cu toate că nu respecta nici estetica, nici dimensunile celui clasic. N-a cerut niciodată mai mulţi bani, n-a primit niciodată ceva în plus, eventual o ţuică dacă cumva era în casă. O vecină, interesată de harnicul muncitor l-a întrebat dacă nu vrea să îi aducă şi ei lemne. El i-a răspuns fără să-şi dea seama că de aici i se va trage porecla:

„M-o întrebat dacă nu vreau să îi car şi ei lemne. Da ce crede că-s …elefant?” De atunci i-a rămas numele „Elefantul”. După terminarea liceului am plecat în armată, apoi la scurtă vreme ne-am mutat la bloc. Nu mai aveam nevoie de „Elefant”.

Ca la noi la nima…


Am primit un Fw:fw:fw…

Apa plata este la acelasi pret cu berea. Branza e mai scumpa decat carnea (branza telemea 19 lei, branza de burduf  28 lei, carnea de porc 16 lei).  Carnea de pui este mai ieftina decat ciupercile.  Nucile noastre mai scumpe decat nuca de cocos.  Laptele simplu mai scump decat laptele batut.  Portocalele mai ieftine decat merele.  Cartile sunt mai ieftine decat revistele.  Biscuitii fara ciocolata sunt mai scumpi decat ciocolata.  Muzica buna e mai ieftina decat muzica proasta.  Maslinele umplute cu gogosar sunt mai ieftine decat maslinele  umplute  cu propriul sambure.  Ceasurile mici sunt mai scumpe decat ceasurile mari.  Hartia nescrisa (A4) este mai scumpa decat hartia gata tiparita.  Vinul este mai ieftin decat strugurii.  Pixul cu mina este mai ieftin decat mina de pix fara pix.  Si se mai presupune ca omul este o fiinta rationala…  

Si as adauga: Oamenii neinstruiti  sunt mai „scumpi” decat oamenii valorosi care , pentru a supravietui, se „vand” ieftin.

„De ce să n-avem şi noi faliţii noştri?” (2)


Un alt personaj care a marcat epoca comunistă prin ceea ce reprezenta şi prin cum arăta era „Moşul parcului”. Contrar aşteptării dvs nu era vorba de vre-un duh necurat ce apărea prin parcurile arădene, ci de un individ cu o ocupaţie cît se poate de prozaică. „Moşul parcului” era spaima copiilor răi din „Parcul copiiilor” asupra căruia avea autoritate absolută. Cu o înălţime de pînă la 1.80 (poate în realitate era mai mic, dar noi îl vedeam foarte înalt), uscăţiv, totdeauna cu o bască neagră în cap ce îi acoperea părul cărunt, cu o haină maro închis şi cu o bîtă cam de un metru şi ceva în mînă, acesta îşi manifesta autoritatea printr-o voce sonoră şi piţigăiată. Avea totdeauna o mină cuprinsă de însemnătatea serviciului pe care îl făcea societăţii: era o „autoritate”. Însemnele rangului său erau nelipsita banderolă roşie şi semnalele unui fluier, de alt tip decît cel al miliţienilor. El veghea ca nimeni să nu se dea în picioare pe hinte, să nu calce pe iarbă şi să nu facă murdărie. Dar cine îl băga în seamă? Ne jucam cu mare tărăboi, apoi cînd îşi făcea apariţia şi se îndrepta spre noi fluierînd infractorii. Aşa că o zbugheam ca din puşcă în direcţia opusă.

Clădirea în care locuiam era „fortăreaţa” noastră, avînd în vedere că îi cunoşteam cele mai ascunse unghere  de prin pivniţele întortocheate în care ne descurcam chiar şi fără lumină, dar şi datorită faptului că avea două porţi gigantice ce dădeau spre două bulevarde paralele. Odată intrat pe una dintre porţi „Moşul” nu avea nici o şansă să ne prindă. De fapt nu ne-a prins niciodată, dar cum nici noi, nici el nu puteam ceda, ne fugărea dintr-un parc în altul, noi răspîndindu-ne ca potîrnichile prin cele mai variate locuri: printre jucătorii de şah şi table, printre rondouri, ba chiar treceam drumul şi spre nemulţumirea sa, îl surprindeam apărînd în spatele său. Era cel mai veritabil şi periculos joc de v-aţi ascunselea. Cea mai mare sperietură am tras-o după ce am tunat cîteva capse şi ne-a luat urma, dar ne-a abandonat îndreptîndu-se spre clădirea Sfatului Popular. Credeam că am încurcat-o, mai ales că am dat nas în nas cu una dintre vecinele mai în vîrstă ce nu ne putea suferi anunţîndu-ne sentinţa: „Şcoala de corecţie vă mănîncă, bandiţilor!” O fi fost ea mai comunistă, noi mai pui de burjui sau alţi duşmani de clasă, cine ştie? După ce am tremurat vreo oră-două, am ieşit din ascunzători prăfuiţi, plini de pînză de păianjeni şi morţi de foame şi sete. Ne-am despărţit încă cu teama în suflet, jurînd răzbunare „în  caz că se întîmplă ceva”. A doua zi eram prezenţi la jocul de-a şoarecele şi pisica, fiind întrerupţi doar de ploile de vară ce cădeau neanunţate sau de chemările părinţilor îngrijoraţi de dispariţia noastră.

În cele din urmă, am depăşit vîrsta acestui tip de distracţie şi nu mai băgam în seamă personajul sinistru al copilăriei. Totuşi după ce am terminat armata am mai avut de-a face cu o arătare de acest gen într-un alt parc, în Pasaj.  Traversam parcul cu semicursiera cînd fluierături ascuţite, repetate, strigăte şi apariţia unui individ ce părea să aibă cam aceiaşi autoritate ca „Moşul”, mă trezi din gîndurile mele aflate undeva pe alte meleaguri. De data asta mic, ţigan get-beget, cu fluier de arbitru de fotbal, în cămaşă albă şi pantaloni kaki, venea direct spre mine cu ochii larg căscaţi de parcă se afla în proximitatea unei crize de epilepsie. Părea că ştie doar cîteva cuvinte în limba română, pe care le repeta în rafale scurte: „Jos de pe bicicletă! Te amendez! Jos de pe bicicletă!”

Părea că are intenţii kamicaze ce vădeau tendinţa unei coliziuni iminente. L-am ocolit elegant şi am urcat în viteză digul către stradă cu intenţia de a coborî pe cealaltă parte. Culmea, a început să alerge după mine cu acelaşi repertoriu de lozinci împotriva elementelor antisociale ce ar fi putut ştirbi din prestigiul parcului cu pricina. Nu mă gîndeam că situaţia s-ar fi putut complica, că doar n-avea cum să mă ajungă din urmă şi nici nu ar fi avut rezistenţa necesară să se ţină după mine prin tot oraşul repetîndu-şi repertoriul. Ajuns în porţiunea dreaptă dintre cele două planuri înclinate, cu intenţia de a coborî digul pe partea opusă, am aruncat o privire spre stînga, de unde curgea traficul. Tocmai urcau doi miliţieni. Era o cursă! Am apăsat pe pedale şi ajutat de planul înclinat ce cobora, faţă de cei doi „curcani” ce urcau, dus am fost, cu toate maşinile ce mă claxonau. Evadarea a reuşit.

Acum nu mai avem „moşi” ai parcurilor, doar agenţi ai poliţiei comunitare.

De ce să n-avem şi noi faliţii noştri?


În epoca comunistă în oraşul şi mai apoi în „muncipiu” Arad au existat cîteva figuri memorabile care îşi făceau veacul prin centru. Erau neobişnuiţi prin ceea ce făceau, cum arătau şi cum vorbeau. Nu mai spun despre „ce” vorbeau. Personajele acestea mi-au marcat copilăria, adolescenţa şi ce a mai urmat după. În ceea ce urmează voi încarca să le descriu pe cîteva dintre ele. Totuşi nu o să vă plictisesc prea mult, epoca aceasta fiind de mult apusă, apoi mă voi îndrepta spre faliţii epocii noastre.

„Avocatul”

Erau vremuri destul de grele, dar alimentele de bază erau relativ ieftine. Salariile erau mici, chiria era mică. Nu existau prea multe autoturisme particulare şi nici măcar toate instituţiile nu avea aşa ceva. Personajele importante se deplasau cu trenul, oamenii de rînd cu tramvaiul, autobuzul sau bicicletele. Erai destl de bogat dacă aveai o motocicletă. Miliţia era spaima oricărui cetăţean, iar atunci cînd în centru s-au instalat semafoare cu gheretă şi mai apoi s-au desenat zebre, nimeni nu îndrăznea să taverseze pe altă culoare decît cea verde şi prin alte locuri. Fluierul miliţianului întruchipa ruşinea comunistă. În acest mediu foarte bine definit, cu limite clare îşi ducea viaţa un personaj real, rupt parcă de realitatea citadină comunistă. Numele său era „Avocatul”.

Acestui bărbat i-aş fi dat cel puţin cinci zeci de ani, dacă nu chiar mai mult. La aproximativ 1,75, subţire şi veşnic cîrcojat sub greutatea unui rucsac kaki ce-i atîrna mofluz pe spate, cu faţa închisă la culoare, fără să fie ţigan însă, îşi făcea veacul pe la intrarea în Sfatul Popular. Cam totdeauna purta un balonzaid mototolit şi soios, capul fiind acoperit cu o şapcă de  o culoare nedefinită, perfect asortată cu trendul personal. Nu mai vorbesc despre pantaloni şi pantofi care se înscriau în aceleaşi caracteristici. Nu vorbea româneşte prea bine, în schimb îl auzeai vorbind ungureşte fără probleme. Am decis că trebuie să fie ungur.

I se spunea „Avocatul”. Noi copiii nu îi spuneam în nici un fel. Destul de des era alungat de miliţianul de la intrarea în Sfatul Popular, dar de cele mai multe ori reuşea să intre împreună cu cetăţenii care aveau ceva de rezolvat acolo sau pur şi simplu înşela vigilenţa organului de pază. Cu asta se ocupa, adică aborda oamenii care intra sau ieşeau din clădire şi încerca să le rezolve problemele. Îi vîna citindu-le body-language-ul. Erai dezorientat, eventual nehotărît sau cine ştie, dacă aveai curajul, indignat, el te aborda. Dacă te convingea că ştie cum, unde, cu cine şi ce să faci, făcea şi el ceva: îşi dădea jos rucsacul pe care îl deschidea rapid şi scotea de acolo o foaie de hărtie, o călimară şi un toc cu peniţă. Apoi îţi scria o „reclamaţie”, o „petiţie” sau ce credea el că îţi va rezolva problema. De cele mai multe ori îl însoţea pe petent, reclamant, protestatar, în clădire, explicîndu-i organului că e împreună cu „tovarăşul” din faţa sa pe care îl arăta cu degetul spre a evita orice confuzie sau interpretare. De pe urma acestui fel de servicii se alegea cu cîţiva lei. Cîteodată avea clienţi, mai ales dintre cei sfioşi veniţi de la sat, alteori şoma. Îl mai găseai odihnindu-se sau observînd eventualii clienţi pe o bancă în parc sau chiar în faţa Sfatului.

Tot în faţa Sfatului erau şii două rasteluri de biciclete, unori capacitatea acestora fiind depăşită de „oamenii muncii” ce traversau parcul şi mergeau la ştrand. Rastelurile aveau o tablă albastră pe care scria că tariful de „parcare” era de 50 de bani, dar nu mai ţin minte pentru cît timp. Lipit de peretele Sfatului era un scaun (luat de pe Malul Mureşului) unde stătea paznicul, un tip solid spre gras, cam tot de vreo 50 de ani, cu piciorul drept amputat. Se deplasa în cîrje şi se făcea că păzea bicicletele. Avea chiar o banderolă, deci era o slijbă oficială. Apărea în fiecare zi, cu mici excepţii şi pleca pe la ora 4-5 cînd activitatea de la Sfatul Popular înceta. Vara mai rămînea datorită celor ce mergeau la ştrand, astfel că percepea mai mulţi bani. „Avocatul” îi vîna perioadele de absenţă din post, astfel că se auto-instala paznic şi percepea taxa, admonestîndu-i pe cei ce voiau să o eludeze. Chiar fugea după cei răi platnici, aceştia scăpînd doar după ce încălecau pe mijlocul de locomoţie şi pedalau zdravăn. Conflictul viza paroxismul cînd cei doi paznici, cel profesionist şi cel amator se întîlneau şi viza uzurparea funcţiei sau deturnarea de fonduri.

„Avocatul” era căsătorit sau trăia în concubinaj cu o femeie ce părea mai tînără, dar avea o faţă foarte chinuită. Avea cîţiva copii, din care îmi amintesc doi băieţi mai mici ca mine şi o fetiţă în cărucior. O dată eram la una dintre alimentarele din centru ce avea raioane separate. Băieţii (îmbrăcaţi în stilul tatălui, la fel de murdari) îi cereau tatălui să le cumpere ciocolată. Priveau la bunătăţile expuse şi îl rugau pe tatăl lor cu nişte voci ce ar fi stîrnit mila şi celui mai insensibil bărbat. „Tati, cumpără-ne şi nouă ciocolată!” „Nu este ciocolată, băieţi!”

Dar cum băieţii insistau, văzînd că nu are şanse să scape, „Avocatul” se adresă vînzătoarei pe tonul ferm al unui client dispus să cumpere: „Ciocolată cu 1 ban aveţi?” Cea mai ieftină, fiind cea mai mică, era ciocolata Pitic, cu lapte. Una era 25 de bani, dimensiunile ei fiind de 2 cm pe 1 cm, cam cît o pătrăţică (dreptunghiulară) dintr-o ciocolată normală. Erau şi alte dimensiuni, cu un ambalaj identic, dar aceasta era cea mai mică. Ambalajele erau de culoare maro, albastru şi verde, cea mai mare avînd 50 de grame. „Nu avem”, răspunse vînzătoarea, aşa că „Avocatul” se întoarse spre băieţi spunîndu-le: „Aţi văzut că nu este?” O rezolvare rapidă şi definitivă a problemei. Ştia ce să le spună şi cum. Nu avea bani de aşa ceva.

Nu am ştiut unde locuieşte „Avocatul”, circula printre cei ce îl ştiam şi locuiam în centru că  făcuse cîndva dreptul, era un tip foarte inteligent, dar „înnebunise”. La acea vreme „înnebunirea” putea fi orice: un episod psihotic, o întemniţare dispusă de regimul comunist, o depresie sau o decepţie în dragoste.  Îl vedeam aproape zilnic, dar după un timp a dispărut, probabil că se mutase altundeva sau cine ştie, decedase.

O sărbătoare triplă şi scumpă


Ziua de 9 mai are triplă semnificaţie: proclamarea Independenţei de Stat a României, victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite împotriva Germaniei  naziste în cel de-al Doilea Război Mondial şi Ziua Europei.

La 9 mai 1877, Adunarea Deputaţilor şi Senatul s-au întrunit în sesiune extraordinară şi au proclamat independenţa de stat a României. Mihail Kogalniceanu, a rostit celebrul discurs în care a exclamat „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare!” Declaraţia de independenţă a ţării a fost semnată de principele Carol I la 10 mai 1877.

 La 8 mai 1945 Germania nazistă a încetat să mai lupte împotriva Aliaţilor, România aflîndu-se din 23 august 1944 de partea învingătorilor. Cu toate că după spusele lui Stalin România a scurtat ostilităţile cu şase luni (nu ştim cu cît le-a prelungit însă de la data intrării în război împotriva URSS), ruşii ne-au luat din nou Basarabia şi Bucovina.
 
Robert Schuman, cetăţean german, dar etnic francez, avocat de meserie (ofiţer în armata germană), apoi după Primul Război Mondial cetăţean francez prin alipirea Alsaciei şi Lorenei, face parte din guvernele Raynaud şi Petain, fiind arestat de Gestapo (1940). Fuge din arestul la domiciliu alăturîndu-se Rezistenţei, după război este ministru de externe, de finanţe, de justiţie şi chiar prim-ministru. Între 1948-1952 a ocupat postul de ministru de externe şi a imprimat orientări noi în politica externă a Franţei. Dubla sa cultură a fost foarte utilă în realizarea reconcilierii franco-germane. În acelaşi timp, a pus fundaţia construcţiei europene, instalând o autoritate supra-naţională la Luxemburg – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului- care includea şi Germania. Procesul început prin Tratatul de la Paris din 1951, a fost continuat prin proiectul pieţei comune europene (CEE), ratificat la Roma în 1957. Între 1958 şi 1960 a fost primul preşedinte al Adunării parlamentare europene.
 
Ce am pierdut şi ce am cîştigat îşi vor da mai bine seama copiii noştri. Deocamdată începe să ne coste scump şi nu mai putem da vina pe Rusia. Cert este că toate trei sărbătorile au trecut neobservate de poporul român care se luptă cu trecutul, prezentul şi viitorul imediat. O luptă ce cere un efort triplu. Oare nu ne irosim forţele?
 
una din surse: Wikipedia
De Alexandru Nădăban Publicat în Istorie Etichetat

Philipp von Boeselager


Boeselager was one of eight Wehrmacht officers who planned to shoot Hitler and the head of the SS, Heinrich Himmler, on a visit to the eastern front in March 1943, but the plot was called off in Himmler’s absence.

In July 1944 Boeselager and his brother Georg were among 200 men and women involved in a second assassination attempt when a bomb was planted under a table in Hitler’s eastern headquarters in East Prussia, now part of Poland, known as the Wolf’s Lair.

In old age he confessed still to having nightmares about the conspiracy, and counselled young people against political apathy. He carried a cyanide capsule with him until the end of the war, and for the rest of his life kept the Walther PP pistol with which he had planned to shoot Hitler.

Boeselager never met Stauffenberg himself, saying that it would have been too dangerous for them to speak with one another.

„I saw him a couple of times, and we shared a nod and a wink with one another, but never said one word,” Boeselager said. „Not even ‘good day’.”

restul la sursa: http://www.telegraph.co.uk/news/obituaries/1922004/Philipp-von-Boeselager.html

Marguerite Garden


Marguerite Garden, who died on May 5 aged 84, was a Scottish grandmother who, as a 14-year-old schoolgirl in occupied Brittany, risked her life daily to work as a courier for British military intelligence and helped Allied airmen escape across the sea.

In August 1940 Marguerite Vourch, as she then was, returned home from boarding school in Paris to find her home village of Plomodiern, in western Brittany, occupied by German troops. Though the Resistance was virtually non-existent at the time, her father, Antoine, the local doctor, sought out sympathisers on his rounds; meanwhile Marguerite, in pretended innocence, established from her friends where their families’ sympathies lay.

When her brother Jean returned home from the war, she helped him and some friends escape to England disguised as fishermen. They soon returned to Brittany, trained and with a couple of radios.

Perched on a hillside, about three  miles from the coast, Plomodiern was the perfect spot from which to track the movements of German boats in the Bay of Dournenez, and Marguerite soon showed her true potential.

For days on end she would cycle round the local coastline, gathering intelligence on soldiers, boats and mines, which was duly relayed to MI6. Increasingly, her work brought her into contact with the Resistance as she helped deliver false identity cards to the networks. No one took a 14-year-old schoolgirl on holiday for a spy, and she managed to continue her work even after part of the family home was commandeered to billet Gestapo and Wehrmacht officers in January 1941.

One day she was going to collect eggs and spotted a tall mast with strange wires in a local field. The farmer’s wife, assuming she was just a nosy child, told her it was for sending messages to the German submarines. Within three days the RAF had destroyed the mast.

During term time Marguerite continued to study in Paris, but at half-term and holidays she would resume her spying. School provided her with perfect cover for carrying messages and parcels between her local Resistance network and another in Paris. When she returned to Paris, hidden among her school books were folders bulging with military information. “There was no reason to suspect me,” she recalled. “I was a young girl, travelling to my school. I was never arrested.”

As the war progressed, Marguerite became involved in helping Allied airmen escape to Britain by hiding them in lobster boats. She also passed on information about German ship positions which a family friend, a Madame Le Roux, managed to extract from an unsuspecting harbourmaster.

When Madame Le Roux was arrested at the Vourc’h family home, the Germans at first failed to make any connection. But, fearful of what she might say under interrogation, Marguerite’s father made his escape, eventually finding his way to North Africa. When the Gestapo eventually turned up on the family doorstep Marguerite’s mother informed them that he had abandoned his family. They believed her and Marguerite did not come under suspicion.

As the war approached its denouement Marguerite and her mother were joined by Jean-Claude Camors (code-named Raoll), a Resistance friend of her brother.

Together they planned an operation to repatriate some 40 Allied airmen who were then hiding in Brittany.

The airmen were duly assembled, but before they could put the plan into action, Raoll was recognised by a German double agent and shot. His death meant Marguerite and her mother had to find a place to hide the airmen and a way to feed them. They approached the local priest, who agreed to hide them in his church. The men hid there for days, while the Resistance waited for a chance to get them home.

The successful escape of the airmen, however, was to be the undoing of Marguerite as, when the men arrived in Britain, the BBC broadcast a coded message that the “fourth son of a doctor of Brittany” had arrived. It was too obviously a reference to Marguerite’s family, and the Gestapo soon came calling once again.

Marguerite was at school at the time and her mother was visiting the Breton town of Quimper. Warned by friends not to come home, they hid in a run-down apartment in Paris.

But Marguerite’s younger sisters, aged four, six and eight, were left behind and had to face the wrath of the Gestapo: “They’d wake the girls up in the middle of the night, holding their rifles to the girls’ faces,” Marguerite recalled. “They would do anything they could to terrify them into saying where mother was. But it didn’t work.”

A few months later Paris was liberated.

In 2003, however, her contribution was recognised belatedly by the French government and she was appointed a Chevalier de la Légion d’honneur. In the same year she was nominated for a “Woman of the Year” award, and in 2004 her story formed part of a BBC2 documentary, Crafty Tricks of War. “It wasn’t bravery, it was necessity,” she recalled. “It was sad and frightening. But there was something about those days, maybe it was the adrenalin. I have never been so alive.”

source: http://www.telegraph.co.uk/news/obituaries/7692707/Marguerite-Garden.html

Cum ne văd ei


citat de pe un blog, comentariu al unui elev de liceu baptist:  „pacat ca se predica despre dragoste, (cum ea iarta totul, acopera totul, intelege totul, cum ca dragostea este indelung rabdatoare) cand cei care o predica nu o arata. esti inconjurat de reguli care sunt mai importante decat tine, de bani care au valaore mai mare decat mintea ta si de oameni care asteapta de la tine, un nepocait, sa arati integritatea pe care ei trebuie sa o arate. nu ar veni niciunul sa te intrebe de sanatate, sau cum mananca familia ta si cum se descurca de la zi cu zi, dar ar veni oricand sa te intrebe de ce te-ai vopsit, de ce maieul nu are lungimea de 59,34 de cm etc. ni se predica mereu ca lumea e rea , dar ei sunt diabolici. suntem inconjurati de comunisti, se practica cenzura, spalarea pe creier, manipularea, hotia si uciderea personalitatilor si caracterelor prin cuvinte care sunt menite sa te faca sa te simti vinovat ca existi. atunci va intreb, unde e frumusetea, dragostea,rabdarea si chiar puritatea oamenilor “pocaiti”?? am ajuns niste lasi, ne ascundem
dupa camerele de filmat sa vorbim si cand ni se cere parerea suntem obligati sa mintim ca nu cumva sa fim dusi la consiliu pentru judecata. pare dur ce am zis, dar e adevarat si e foarte trist. ce trista trebuie sa fie viata cand ti-o ocupi mereu cu instaurarea regulilor, fara a arata ingrijorare si mila celor care au nevoie de cineva care sa ii intrebe de sanatate.”