„De ce să n-avem şi noi faliţii noştri?” (3)


În prima parte a copilăriei, în faza stalinistă a lui Dej, tot la Sfatul Popular din Arad exista un personaj ciudat, un fel de Quasimodo comunist. Avea peste 60 de ani, era micuţ de statură, aproximativ 1,55, păr complet alb şi era totdeauna îmbrăcat într-un costum (acelaşi) bleu dintr-o stofă ieftină, iar pe cap avea aceiaşi şapcă muncitorească de aceiaşi culoare cu costumul. În acea perioadă, şi chiar mult după aceea, era ceva obişnuit să mergi pe stradă şi să te întîlneşti cu cineva care era îmbrăcat identic cu tine, aşa că uneori schimbam cîte o privire semnificativă a „aha, avem ceva în comun” (de parcă numai aia o aveasm în comun) şi treceai mai departe. Dar, cu toate că la acea vreme cam totul era planificat, inclusiv confecţiile, n-am mai văzut pe cineva îmbrăcat în acest tip de costum. Apărea dis-de-dimineaţa înaintea tuturor celor ce lucrau la Sfat. Secretul consta în faptul că el locuia în clădire, pe care seara o încuia, apoi se scula, descuia, mătura trotuarul în jurul clădirii şi dispărea în adîncul ei. După ce intra la subsol se aprindea un bec totdeauna la acelaşi geam, iar cîteodată unii funcţionari ce voiau să intre seara băteau la geamul cu pricina. Seara făcea acelaşi lucru, cu excepţia faptului că mai stătea afara în faţa Sfatului pe bancă şi ne alunga pe noi copiii cu vorbe neînţelese. Părea totdeauna supărat, nu îl vedeai făcînd altceva, stînd de vorbă cu cineva sau citind. Era o figură aparte, părea picat de undeva, dintr-o lume ce nu avea legătură cu cea reală. Am aflat că era …rus. Cum a ajuns aici, de ce, n-am aflat niciodată. De fapt, nici nu mă interesa la acea vîrstă. După un timp (ajunsesem în clasa a V-a), am remarcat că avea o pareză destul de accentuată, dar îşi făcea datoria la aceleaşi ore, mişcările fiind mult mai lente. Nu i-am ştiut niciodată numele, nu am vorbit ceva inteligibil cu el. L-am considerat un vestigiu al stalinismului. A dispărut fără surle şi trîmbiţe. Cine ştie, poate aici ar fi vorba de „faliţii lor” nu de ai noştri…

În anii optzeci, anii crizei regimului comunist,  Aradul era „bîntuit” de cîteva personaje ciudate: ţiganul care striga prin centru „Hai Domidea!”, un altul ce se repezea la femei strigînd „Mutoş te ţompot!” de le lăsa fără grai, probabil urmaşul personajelor ciudate ce se plimbau în Parcul Copiilor doar în fîş pe timp de ploaie.

Dar înaintea lor a fost Sanda. Pe la 60 de ani (păr negru încă), în jur de 75-80 de kilograme, părea că are cel puţin 100 datorită diverselor obiecte ce le avea pe sub haine şi a puloverelor multiple pe care le purta în acelaşi timp. Încotoşmănată iarna şi vara, cu o căciulă demodată neagră pe cap şi totdeauna cu plase în ambele mîini, Sanda era inofensivă. N-o auzeai strigînd, apostrofînd sau certînd pe altcineva. Avea o privire uşor pierdută, uşor descumpănită, mai mult şoptea cînd vorbea. Era împăcată cu soarta ei, aşa că nici pe ea nu se mai certa. Plasele mari, voluminoase, clasice dădeau impreasia că îi rup mîinile, trăgîndu-i în jos umerii dealtfel destul de înguşti. Se mişca ca o raţă de dimensiuni gargatualiene prin magazine. Stătea de vorbă cu oricine, subiectul fiind unul şi acealşi: e în curs de plecare în America, sora ei o duce acolo. Nu am văzut-o vreodată într-o ipostază stînjenitoare, nu o vedeai ieşind din baruri sau cu o sticlă de băutură în mînă. Cine ştie ce avea în plasele dolofane! Dar spre deosebire de cerşetorii tradiţionali ce făceau caz de murdăria lor, la Sanda nu era cazul de aşa ceva, dar avea o mină de femeie neîngrijită. Toată lumea o compătimea, eventual se uita ciudat în urma ei rîzînd.

Fără să intre în conflict direct cu legea, fără să fie protagoniştii unui anume exhibiţionism, „faliţii” erau acceptaţi de societatea comunistă. Fără să atragă atenţia la tarele ei, aceştia erau toleraţi atîta timp cît nu prejudiciau imaginea paradisiacă oficială, chiar dacă contrastau cu aceasta.

De exemplu, în Arad era un individ ce făcea transport manual între gară şi cele trei pieţe ale Aradului. Avea un cărucior de lemn, pe care îl trăgea sau îl împingea, după caz, ca o platformă între cele două roţi foarte mari. Încărca coşurile femeilor ce voiau să vîndă la piaţă şi se angaja foarte curajos în trafic. Transpira ca un cal de povară, dar totdeauna trăgea tare. Pe la 40 şi ceva de ani, numai vînă şi os, făcea traseul de mai multe ori pe zi, în special dimineaţa. Era admonestat de miliţieni, dar reuşea să tîrască după el o colecţie impresionantă de babe ce abia ţineau pasul cu întreprinzătorul independent, spaima comunismului pe cale de edificare. După vorbă părea ungur, după îndărătnicie idem.

N-am văzut vreun român angajat la o astfel de muncă istovitoare, cu o singură excepţie, cea a „Elefantului”. Nu ştiu cum, într-un an mama a dat de un individ cam de 1,55 pe la 40 şi ceva de ani, ce lucra la depou. Nu mă întrebaţi ce, dar nu cred că mişca hîrtii. Era întunecat la faţă, dar vînos. Îmbrăcat în culori sumbre, fumător, taciturn şi totdeauna cărînd după el o lădiţă de lemn, era de o rezilienţă extraordinară. Nu s-a plîns niciodată, nu a făcut apropouri că ceva nu merge bine şi că viaţa e nedreaptă. Avea doi copii mici la şcoală şi evident o leafă de mizerie. Iarna ne aducea cîteva coşuri de lemne sus la etajul doi, înălţimea echivalentă cu etajul patru al unui bloc obişnuit. Se ducea în pivniţă, încărca coşul cu vîrf, îl punea pe umăr şi sus cu el. Eu trebuia doar să îi dau cheia şi să îl plătesc. Coşul încărcat cu lemne era mai mare ca el! Părea un Atlas modern, cu toate că nu respecta nici estetica, nici dimensunile celui clasic. N-a cerut niciodată mai mulţi bani, n-a primit niciodată ceva în plus, eventual o ţuică dacă cumva era în casă. O vecină, interesată de harnicul muncitor l-a întrebat dacă nu vrea să îi aducă şi ei lemne. El i-a răspuns fără să-şi dea seama că de aici i se va trage porecla:

„M-o întrebat dacă nu vreau să îi car şi ei lemne. Da ce crede că-s …elefant?” De atunci i-a rămas numele „Elefantul”. După terminarea liceului am plecat în armată, apoi la scurtă vreme ne-am mutat la bloc. Nu mai aveam nevoie de „Elefant”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s