A mai murit o biserică (2)


Nu o să fac analiza a ceea ce înseamnă o biserică. Nici nu o să încerc să demonstrez ce înseamnă o biserică vie. Doar o să încerc să vă povestesc experienţa mea cu una dintre bisericile baptiste în care am petrecut ceva timp în urmă cu trei ani. În cele din urmă o să trageţi o concluzie.

În urmă cu patru ani m-am întîlnit pe peronul gării din Ghioroc cu Dorel (nume fictiv). Amîndoi mergeam spre Arad, aşa că am aşteptat împreună să apară personalul de la ora 6 şi ceva. După obişnuitele „ce mai faci?”, „cum o mai duci?”, „ce-ţi mai face familia?”, am alunecat pe panta „ce mai e nou pe la biserică?” Cu un ton plin de optimism a început să îmi relateze că situaţia se schimbase dramatic de cîtva timp şi că era cu totul altă atmosferă în biserică. De notat că eu făceam parte dintr-o altă biserică aflată la 14 km distanţă. În fine, am zis, se întîmpla ceva pozitiv. M-a invitat să vin să văd, ceea ce am şi făcut în prima duminică. Era o bisericuţă mică (fără pastor) în care am mai predicat de două ori, dar acum era aproape plină şi mi se părea că ceva se mişcă. Am luat decizia să încercăm şi noi (eu, soţia şi trei băieţi) şi un timp am continuat să mergem acolo. Existau două grupuri polarizate pe studiu şi pe rugăciune, în două locaţii diferite ale comunei,  altele decît clădirea adunării. Eram patru absolvenţi de teologie, plus un student. Am constatat că fără să ne consultăm predicam cam în aceiaşi direcţie, cea a creşterii şi zidirii spirituale, a imitării lui Cristos. Apoi a venit vara şi s-a hotărît ca cele două grupuri să se întîlnească în clădirea bisericii. Aceasta a dus la unele nemulţumiri, astfel că în toamnă grupul nu s-a mai întrunit. Unii au considerat mai important corul, grupul de închinare, fanfara şi competiţiile şi activităţile din zona acestora. Cum nu ne dădeam seama precis ce se întîmplă, am conceput un formular în care fiecare participant în biserică să răspundă la cîteva întrebări care căutau să afle care sunt motivele pentru care biserica merge tot mai rău. Am discutat în comitet concluziile. Diaconul a decis că acestea nu pot fi comunicate bisericii. În esenţă era vorba despre faptul că unii se mulţumeau să fie tradiţionali, să petreacă timp în adunare făcînd din biserică un club cu valenţe cultural-artistice, în vreme ce alţii credeau că biserica este comunitatea care te apropie de Cristos. Am insistat să fie readus ultimul pastor, ceea ce s-a şi întîmplat în cele din urmă (el venea doar să dea cina). Apoi au apărut reacţii negative la unele predici care nu aveau nici o adresă personală. În cele din urmă, toţi cei ce studiasem teologia am fost daţi afară, cu scandal sau fără. Nimeni din biserică nu s-a opus. În schimb, a apărut un pastor corean ce a fost votat ca misionar al bisericii. Apoi cică l-au ales pastor al bisericii. Apoi au adus un american, că mai trebuia făcut ceva prin clădirea aia. În fine, a rămas diaconul, pastorul român, o parte din comitet şi cei care voiau cor, fanfară, grup şi program fix. Au existat reacţii emoţionale intense împotriva noastră. Unul dintre noi a mers chiar împotriva curentului şi a mai continuat să predice, dar în cele din urmă a fost dat afară în chip mîrşav. Mie nu mi-a spus Dumnezeu că trebuie să mor pe amvonul bisericii, aşa că am plecat împăcat că lucrarea mea acolo s-a încheiat. Dorel a devenit ulterior pastor la o altă biserică baptistă.

Cu puţin timp am aflat că biserica e cam goală, cei rămaşi avîndu-se ca pisica cu şoarecele. Au trecut cam trei ani de cînd am plecat şi fratele care a rezistat cel mai mult acolo şi a crezut că se mai poate face ceva, a fost înştiinţat că îl va vizita pastorul şi un membru al comitetului. Mi-a spus să mă rog pentru întîlnirea ce va urma. Am crezut că cei doi îşi vor cere iertare, că îl vor ruga să revină. Dar nu, ei doreau două lucruri: primul, ca fratele să îşi îndrume copiii la activităţile culturale ale adunării şi al doilea, l-au luat la întrebări de ce predică în alte locuri cînd el nu şi-a rezolvat problema cu adunarea ce l-a dat afară (fără să fie membru acolo).

Am tras din nou o concluzie: adunarea celor care se pretind credincioşi şi care a acţionat în direcţia amintită mai sus nu este o biserică sau dacă a fost o biserică, a murit. A mai murit încă o biserică de la ţară. Cauzele, vă las pe dumneavoastră să le înşiraţi. Dar dincolo de simptome, aş dori să observaţi că indiferent de „materialul” din care e compusă şi indiferent de liderii care slujesc, biserica moare dacă fondul este înlocuit cu forma. Un club în care se cîntă, se fac repetiţii, se vorbeşte despre Cristos, se înalţă rugăciuni ca o poezie învăţată pe de rost, se investesc bani în pietre, dar nu în oameni, nu mai este o biserică vie, ci una moartă.  

În astfel de condiţii, mai există şansa ca biserica să fie revitalizată? Cînd? Cum? De ce? Unde? De către cine? I-am condamnat pe comunişti că au demolat clădiri cu nume de „biserică”, dar ce să facem cu cei care demolează bisericile dinăuntrul lor şi îşi spun „creştini”?