Predică în 3 puncte: Dumnezeu, dragostea şi creştinii


Predică în 3 puncte:

1. Prima dată vizionaţi clipul.

2. Şi acum o scurtă analiză:

Muzica e bună, publicul sublim. Atît publicul, cît şi Lara Fabian, cîntăreaţa, cîntă despre iubire, dragoste. Sublim! Mă întreb de unde au oamenii resurse, fără să-l cunoască pe Dumnezeu, să cînte în felul acesta. Într-un fel este ca şi cînd muritorii îi cîntă unui zeu, în cazul nostru, o zeiţă. De ce? Pentru că se iubesc reciproc. Ei sunt transpuşi de ceea ce exprimă ea, ştiu că le va spune că îi iubeşte, ea este mişcată de ceea ce spun ei, cu toate că sunt cuvintele sale, muzica sa.

3. Concluzia: Parcă aşa ar trebui să fim şi să facem şi noi, creştinii. Exemplu? Puţin spus.

London Bible College-London School of Theology (2)


Al doilea eseu a fost la Noul Testament. Era cursul lui Conrand Gempf (foto stînga), un american ce preda de ceva timp la LBC. Era cam poznaş şi în cele din urmă am scris un eseu, după ce m-am documentat bine.

Documentaţia de bază a fost eseul lui Daniel Bulzan cu care eram coleg la Aris Arad, fosta IMUA sau Fabrica de Strunguri „Iosif Rangheţ”. Nu tu bibliografie, note de subsol, nimic academic. Părea mai degrabă o lucrare de control din liceu. Dar am luat +C. Eram dezamăgit şi în scurt timp am aflat şi de ce. Conrad a produs un document intitulat „How to write an essay” pe care l-am primit odată cu notele, plus critica generală a eseurilor, notele fiind confidenţiale (dar nu şi printre români). Erau menţionate principale păcate de care noi nu aveam habar: nemenţionarea surselor era considerată plagiat, lipsa bibliografiei vitregea lucrarea de forma academică, etc. În anii următori documentul a devenit la fel de citit ca Biblia, fiind tradus în limba română şi pus şi în biblioteca UBEO. Pe Conrad l-am cunoscut mult mai bine după un an, cînd l-am întîlnit. Am fost şocat să-l văd că stă în faţa clasei cu mîinile în buzunare, că venea la cursuri în pantaloni de sport, încălţat în treinări. Dar, era totdeauna zîmbitor, gata să răspundă la orice întrebare indiferent cît de idioată părea şi cu un simţ al umorului molipsitor. Atîta mi-a trebuit!

În noiembrie 1990 am primit vestea că am fost selecţionat să merg în anul următor la Londra, începînd cu anul I. Deci cum s-ar spune rămăsesem repetent încă din primul trimestru. Era o „veste”! Nu avusesem nici un merit, în afară faptului că eram necăsătorit. Mai venea Daniel Bulzan şi Iova Cornel de la Oradea, selecţionaţi pe acelaşi criteriu. Daniel mergea direct în anul II, avînd în vedere că făcuse anul I în ilegaliate şi apoi îl refăcuse în legalitate ca şi mine. Nu ştiam mai nimic despre Cornel Iova în afara faptului că recent îi decedase soţia. Nu ştiu dacă a început odată cu mine sau dacă el continua la fel ca şi Daniel Bulzan. Pînă să ajungem la faza vizelor Cornel a renunţat la LBC, din motive familiale, rămînînd pastor la BB nr. 2 din Oradea şi predînd în acelaşi timp la IBEO. În locul său a fost selecţionat Octavian Baban din Constanţa, căsătorit şi avînd doi copii. El a fost primul român care a venit la Londra împreună cu familia.

Schimbarea în politica LBC-ului s-a produs ca urmare a unei întîlniri dintre Peter Cotterell (foto dreapta), director (sau „principal” pe engleză) cu unul dintre proprietarii creştini ai lanţului de magazine Saintsbury. Acesta a întrebat dacă şcoala are ceva de oferit Europei de Est, iar în urma răspunsului că LBC-ul s-a implicat încă dinaintea căderii Cortinei de Fier în Europa de Est, acesta a donat o sumă impresionantă de lire sterline pentru a aduce trei studenţi din România la studii la zi timp de trei ani. Unul dintre aceşti studenţi am fost eu.

Al treilea eseu a fost la cristologie. Trebuia să luăm în discuţie cartea lui J. Dunn, Christology in the Making. Considerat de noi liberal, l-am citit, l-am disecat şi în cele din urmă i-am desfiinţat metoda, făcîndu-i astfel argumentele vulnerabile. Dunn era extrem de logic, de convingător, dar foarte „alunecos”. Ştia „meserie”. Întîmplarea a făcut ca tot atunci să citesc Dicţionarul de psihiatrie a lui Constantin Gorgos, unde am dat de articolul „Persona” lui Jung. Am folosit argumentul lui Jung în eseu şi am luat o notă super. Cel mai ciudat a fost faptul că atunci cînd Graham McFarlane a ţinut cursul în Arad, a folosit acelaşi argument, care nu era pomenit în cursul său. Nu am îndrăznit să îl întreb dacă mi-a citit eseul pe care îl predasem deja. În orice caz, pentru mine această coincidenţă mi-a arătat că nu eram pe dinafară şi că puteam ţine teologia sub control.

Pentru a fi acceptat la LBC a trebuit să dau un test de limba engleză. Putea fi Toffel sau Cambridge Test. Am dat Cambridge-ul la Budapesta că era mai aproape şi nu ne trebuia viză. Era un test scurt, dar complex. Am comptetat un test scris, apoi am scris două eseuri scurte pe două teme date, am ascultat o casetă şi am completat texte într-un caiet de testare în acelaşi timp, am avut în final o conversaţie cu un angajat de la British Council şi apoi am primit prin poştă rezultatul testului. La ultima parte, conversaţia, cu toate că aveam impresia că m-am descurcat cel mai bine, am luat cel mai mic punctaj. Eu avusesem impresia că voi lua cea mai mare notă.

Am fost la test exact cînd venise un alt prof, ce ne-a predat Pauline theology. A trebuit să scriu un eseu despre conceptul de lege a apostolului Pavel. Ulterior m-am mirat că am luat cea mai mare notă din Arad, dar asta probabil se datora şi faptului că am participat la cursul de la Oradea (dacă tot îl pierdusem pe cel din Arad) de la Comunitatea baptistă maghiară. În afara pastorului maghiar a mai participat un pastor penticostal ce în urmă cu cîţiva ani păstorea biserica din Cantemir şi pentru un scurt episod Emil Bartoş. Faza următoare a fost viza pentru UK.

Iniţial paşaportul meu şi a lui Daniel Bulzan a ajuns la Oradea, la Iosif Ţon ce spera să faciliteze personal obţinerea vizelor. N-a fost aşa şi a trebuit să mergem (tot) personal la Bucureşti. Prima zi acolo a fost pierdută, securistul (în viaţa mea nu am văzut un personaj mai incompetent căruia i s-a dat atît de multă putere) a făcut în aşa fel încît să ajungă la interviu doar cei ce i-au dat mită. Printre preferinţele sale se afla şi sticla de wiskey. Cînd m-am dus a doua zi romînii ce păzeau ambasada (probabil să nu o fure americanii sau extratereştrii) mi-au spus că e „sărbătoarea băncii”. Am rămas pe gînduri: ce capitalism domle! Să fie banca sărbătorită în ţară şi să nu se lucreze nici în ambasade în toate țările! Era tare Mamona ăsta!

Ulterior am aflat şi eu, la fel ca alţii, ce însemna de fapt „bank holiday”. De ciudă am plecat la Sinaia! A treia zi m-am pus la coadă seara la ora 21 după ce i-am comunicat lui Daniel Bulzan să fie acolo în zori. Am intrat împreună cu el a doua zi, după o noapte caldă petrecută în părculeţul de lîngă ambasadă, cu scandalul aferent şi inerent. Am luat viza şi tot în ziua aia m-am dus să cumpăr biletele de avion.

Între timp preţul se dublase aşa că a trebuit să împrumut bani de la Ilie Ţundrea (şi el în programul LBC), pastor la Bucureşti. Tanti de la ghişeu era extrem de nervoasă şi se credea coada de la cireaşă pe motiv că ea dădea bilete. Doamne fereşte să nu ai banii potriviţi şi număraţi. E drept că bancnotele de 100 de lei erau aşa de soioase! Era foarte dificil să numeri bancnotele ce erau lipite din cauza jegului și în finalul procesului te simţeai murdărit de bani. Pe deasupra erau şi puturoşi. Dar, cu biletele în buzunar eram liber şi fericit. În patru zile urma să fiu în Londra.

M-am revăzut cu Daniel Bulzan, căruia îi trimisesem o telegramă, în 22 septembrie 1990, duminica dimineaţa la intrarea în aeroportul Otopeni. Decolarea era la 10.30. Erau două avioane spre Londra şi exista şi un mare număr de turişti greci ce zburau în aceiaşi direcţie. Ni s-a spus că suntem în al doilea avion ce decola la jumătate de oră după primul. Dar atunci cînd s-a anunţat „Pasagerii pentru Londra se pot îmbarca” şi am trecut graniţa, ne-am îndreptat spre avion şi am zburat cu primul aparat, un Tu 168 al Taromului.

Ca bagaj aveam doar o mică geantă de mînă, nici o liră sterlină, doar hîrtiile de la LBC spunînd ce se va face la începutul anului şcolar. În afară de ce aveam asupra mea, adică paşaportul, ceasul de mînă Poliot cu deşteptător, în geantă se mai găsea doar nişte coca-cola la doză şi strictul necesar în ale îmbrăcatului. Mai mult nu încăpuse în geantă, restul bagajelor (toate cărţile primite şi o parte din biblioteca personală), alte haine, pantofi, etc, au fost deja trimise cu camionul (graţie dlui Alan Penrose) şi ne aşteptau la LBC în cameră.

Abia aşteptam să dau cu ochii de Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society UK, cel ce ne asigurase primirea cărţilor din Anglia şi a cursurilor. Tot el ne promise că ne va aştepta la Heathrow. În plus, ne-a asigurat că nu vom avea de ce să ne temem de sărăcia noastră, pentru că vom primi dintre cele mai bune haine ce vor fi trimise în România şi vom avea o bursă.

Primirea bursei era condiţionată de reîntoarcerea acasă după finalizarea studiilor în UK. Bursa va fi acoperită parţial prin prestarea a cel puţin două ore de lucru pe zi pe teritoriul campusului LBC. Am semnat şi am băgat la bilă.