I need a hero!


Ar putea fi asta

alternativa la „Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc nici unul!“ (Ezechiel 22:30)

Despre lideri şi Biserică. Interviu Ciprian Preda-Muşat cu Alexandru Nădăban (3)


Sursa desenului: http://www.theaustralian.news.com.au.

Ciprian Preda-Muşat: Sunt mai multe modele de conducere in cadrul bisericilor evanghelice? Care sunt acelea?

Alexandru Nădăban: Cred că în majoritatea bisericilor evanghelice se perpetuează, din păcate, un model perimat, cel al liderului unic. Nu este nici biblic, nici productiv. Nu ştiu de ce a convins modelul lui Ceauşescu că această formă de conducere ar fi eficientă. În fond a sfârşit prin a fi înlocuit cu forţa de către unii lideri ce nu au fost lăsaţi să ia parte la conducere, în ciuda ideilor bune pe care le-au avut. La fel şi în bisericile noastre. De câte ori nu auzim, „dacă nu vă place la noi în biserică, valea!” Aşa apar biserici noi, care nu sunt nici ele departe de modelul din care au plecat, pentru că în general, dictatorul naşte alţi dictatori. Liderul care pleacă devine de cele mai multe ori un alt dictator, aş avea cîteva exemple chiar la noi în Arad. Mi se pare ciudat că nimeni nu se gândeşte ce trebuie schimbat pentru a ajunge la modelul biblic şi cum trebuie menţinut acesta. Cei ce conduc în mod dictatorial motivează că îl iau drept model pe Dumnezeu, pe Isus. Dar ei pun în practică un model vitregit de esenţă. În Dumnezeire sunt trei persoane între care există o relaţie ce nu poate fi reprodusă identic în practică, dar care ne poate inspira: este modelul perichoresis, al pericorezei. Adică a iubirii agape şi a conlucrării.

Dacă ne uităm în Vechiul Testament vedem falimentul lui Moise la judecarea Israelului. Mi se pare interesant că soluţia practică nu vine de la un înger, de la Dumnezeu sau de la ceva aflat în cortul întâlnirii. Soluţia eficientă, vine de la socrul său „păgân” şi constă în delegarea autorităţii. Este o formă de democraţie şi de leadership eficient. Moise foloseşte alţi lideri pentru a depăşi impasul în care se afla şi el şi poporul. Prin schimbarea stilului nu se ajunge la acelaşi rezultat, ci la unul mai bun şi tot poporul este mulţumit. Ba şi Dumnezeu este mulţumit!

 

Deci, unul dintre principiile care ar trebui pus în practică în cazul bisericilor noastre este delegarea autorităţii: dacă nu o faci mori, şi mori repede. Adică oboseşti, apoi din cauza oboselii devi surmenat, ca urmare iei decizii greşite, nemulţumeşti, neglijezi, îi nedreptăţeşti oamenii, şi evident pe Dumnezeu, şi ca urmare apar tensiuni ce putea fi evitate, îţi scade „ratingul” şi vei avea parte de opoziţie, pe lângă faptul că îţi vei ruina sănătatea, credibilitatea şi famila. Atunci ce fel de lider eşti? Ce fel de organizaţie vrei să conduci? Ce fel de familie vrei să ai? Una decurge din cealaltă. Isus n-a fost un dictator. Nici Pavel. Nici Dumnezeu nu este un dictator. El nu a creat roboţi care îndeplinesc ordinele sale întocmai şi la timp, noi am inventat acest tip de leadership. De ce am vrea să conducem o armată de roboţi? Ca să fim ascultaţi fără şovăială? Poate. Dar aş vrea să vă amintesc ce spune unul dintre cei mai mari comandanţi ai secolului XX, un negru care a ajuns până la poziţia de secretar de stat SUA în domeniul apărării, Colin Powell: este reciproca teoremei lui Ietro în cazul lui Moise şi a poporului lui Israel:  „În ziua în care soldaţii vor înceta să mai vină la tine cu problemele lor va fi ziua în care ai încetat să îi conduci. Sau şi-au pierdut încrederea că îi poţi ajuta sau au tras concluzia că nu îţi pasă. Amândouă cazurile arată un eşec în conducere.”

 

Ciprian Preda-Muşat: Daca ar trebui sa incadram bisericile ca si stil de conducere intr-una din largile categorii cunoscute: comunism, democratie, fascism, etc – unde s-ar incadra ea? De ce? Care ar fi cea mai buna forma?

Alexandru Nădăban: În SUA poate am putea face o astfel de încadrare având în vedere că acolo există o puternică influenţă de dreapta (a creştinilor fundamentalişti, inclusiv a românilor plecaţi din ţară, ce susţin înarmarea Israelului) şi de stânga (democraţii care sunt mai puţin înguşti şi care nu sprijină în mod special Israelul). Ei au avut unele organizaţii, onguri cum a fost Moral Majority prin care au dorit să influenţeze politica, congresul, senatul, camera reprezentanţilor, politica guvernului american. Încă există un puternic lobby în direcţia asta.

În secolul XX s-a observat o orientare spre dreapta a bisericilor protestante, de exemplu acestea au sprijinit dictaturile militare din Paraguay, politica de aparheid din Africa de Sud, dictatura militară din Coreea de sud, etc. Dar cred că şi această orientare trebuie luată în considerare în contextul respectiv al impulsului dat partidelor de stânga de către URSS, ce nu mai există acum, de sprijinul dat Cubei, Coreii de nord de China comunistă, etc. De asemenea în Germania, Hitler a unit toate bisericile evanghelice într-una singura şi a impus legi rasiale. Nu toţi creştinii s-au conformat, cu toate că mulţi au văzut în Hitler un nou mesia cu al său Reich de 1000 de ani. De exemplu Bonhoefer a fost unul dintre aceştia şi a plătit cu viaţa sa. Karl Barth a fost unul dintre iniţiatorii declaraţiei Barmen, care critica poziţia lui Hitler şi ca atare a fost dat afară din învăţământ şi expulzat. În anii comunismului au existat partizani evanghelici ai comunismului şi adversari ai comunismului. Apoi cu democraţia, este destul de greu de făcut o apreciere având în vedere că nici o biserică nu cred că se încadrează perfect într-un tipar. Dar ceea ce vreau să subliniez, este că e mai uşor şi comod într-un sistem dictatorial. Nu ţi se cere să gândeşti, doar să te conformezi. Doar atunci când începi să gândeşti ai probleme. Rămâne de văzut dacă se poate aplica şi în bisericile noastre celebra lozincă a muncitorilor de la IMGB ce au venit în 1990 să spargă mitingul partidelor istorice din Bucureşti: „Noi muncim, nu gândim!” Cine vrea să aibă astfel de enoriaşi e liber să pună pe frontispiciul bisericii sale această lozincă şi o să vadă poate, că în scurt timp că o i se mărească numărul enoriaşilor. După aceea o să vadă cu ce s-a procopsit…

 

Ciprian Preda-Muşat: Nu cred in ideea de teocraţie – puterea preoţilor!

Alexandru Nădăban: Nici eu, deci suntem doi! Teocraţia aşa cum am spus mai devreme duce la faliment, dacă, şi numai dacă, prin teocraţie înţelegem puterea clerului. Dacă aici introducem principiul preoţiei universale, atunci treaba se schimbă şi revenim la principiul armatei de lideri care este: 1. extrem de eficientă, 2. modelul este biblic.

 

Ciprian Preda-Muşat: Daca ar fi sa facem rapid o lista cu pacatele sau erorile liderilor religiosi ai lumii moderne, dincolo de pacatele vizibile, taxate de toata lumea, ce ar cuprinde lista aceea?

Alexandru Nădăban: Hai să reformulăm un pic întrebarea, să lăsăm lucrurile negative din trecut, eventual cele din prezent şi să ne gândim la cele pozitive din viitor. Hai să încercăm să îi ajutăm atît pe lideri cât şi pe cei ce vor să devină lideri, pentru că şi Pavel zicea că dacă cineva vrea să fie episcop, este un lucru bun. Dar mai zicea că există nişte criterii pentru confirmarea liderului. Atenţie, nu pentru alegerea democratică.

O mică paranteză, în opinia mea, un lider în biserică nu ar trebui impus, cum s-a făcut de nenumărate ori, nici ales, ci confirmat: adică Biserica recunoaşte darul unui lider, indiferent de domeniu, şi îl confirmă atribuindu-i respectivei surori sau frate poziţia care corespunde darului pe care el l-a pus deja în slujba edificării bisericii. Ceea ce înseamnă că liderul trebuie să facă parte din biserica locală, să fie cunoscut şi să cunoască biserica.

Deci, revenind la întrebări, care ar fi calităţile unui lider, poate oricine să fie lider şi de ce? Şi care sunt pericolele pentru un lider? Aş începe cu ultima întrebare pentru că odată epuizată simplificăm discuţia.

În primul rând pentru un lider se profilează pericolul de a se confunda cu poziţia pe care o ocupă, adică să creadă şi să lase impresia că el este „şeful” şi numai el este „şef”. Este contrar Scripturii. Ce citim în Coloseni despre Isus Cristos? „Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gîndul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pămînt şi de sub pămînt, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.”

Deci Cristos a lăsat poziţia sa din ceruri şi s-a făcut rob ascutător, nu aşa cum suntem noi, dar esenţa este că a fost trimis, a îndeplinit trimiterea, a murit în misiunea sa, care a fost îndeplinită. El nu i-a spus Tatălui, „Tată, atât de mult îmi place ce fac aici, şi atât de bine mă simt, ai putea trimite pe altcineva…” sau dacă tot a acceptat să vină pe pământ, să se nască ca un muritor, ce să facă? – nu a decis să trăiască cu nostalgia tatălui, a poziţiei pe care o avea înainte de întrupare şi să intre în depresie din cauza asta. „Ce poziţie am pierdut, ce mi-a făcut mie Tata!”…

Un lider nu trebuie să lase ca egoul său să se apropie, să se identifice prea mult cu poziţia în care a ajuns, în caz că pierde poziţia (din anumite motive, nu neapărat din cauza incompetenţei) egoul său să cadă şi el. Adică, esenţa unui lider veritabil nu o dă poziţia în sine, ci calităţile acestuia. Din această cauză, indiferent unde merge, liderul respectiv îşi ia cu el aceste calitaţi pe care nu le poate pierde. Dacă eşti concediat, dacă pleci în altă organizaţie, caracterul tău, abilităţile tale, nu rămân în organizaţia din care ai plecat, ele vin cu tine pentru că fac parte integrantă din tine. Din această cauză nu trebuie să îţi fie frică că eşti înlocuit. În caz contrar, dacă te cramponezi de poziţie, lucrurile pot escalada în direcţii pe care nu le poţi controla. Cred că acesta este cel mai mare pericol pentru un lider. Reciproca este şi ea valabilă: vrei să şti dacă eşti un lider grozav, pleacă şi începe de la zero. Dacă vei reuşi eşti. Dacă nu, caută de lucru în alt domeniu.

Pe de altă parte Phil Dourado spune că „Marii lideri au devenit lideri pentru a realiza ceva, nu pentru a fi cineva.” Din păcate prea mulţi lideri fac rabat la integritate pt a „deveni” lideri. Îşi dau seama cum pot ajunge într-o poziţie şi jonglează cu sistemul. De unde paradoxul că mulţi dintre marii lideri nu sunt într-o poziţie de leadership formal al ierarhiei, tocmai pentru că refuză să îşi vândă integritatea pentru poziţie. De unde rezultă că efectul liderilor poziţionali, acelora ce sunt mânaţi foarte tare de nevoia de fi lideri – este unul de reducere a creşterii organizaţiei, deoarece îi văd pe ceilalţi lideri sau pe potenţialii lideri, ca pe nişte rivali ce trebuie îndepărtaţi.

Au fost o dată, ca niciodată trei papi…


În urmă cu 601 ani la 26 iunie 1409 conciliul de la Pisa l-a ales ca papă pe Alexandru V, pe numele său iniţial Petros Philargos, născut în Creta, în locul papei Grigore XII din Roma şi a papei Benedict XIII din Avignon. Cu toate acestea cei doi papi nu au demisionat, Biserica Romano-Catolică avînd în acelaşi timp trei papi.

Internetul şi biserica


La biserica, pastorul se întîlneşte cu un tînăr enoriaş:
– Ce te aduce la biserica, Ioane?
– Iacă, am venit să mă mărturisesc.
– Nu-i nevoie, Ioane, ţi-am citit blogul…

De Alexandru Nădăban Publicat în haz

Maşinile mele (2): Citroen Axel


Prima maşină am cumpărat-o cu banii economisiți din bursa de studii din Anglia a fost un Citroen Axel, la mîna a …treia. Alb, 1128 cmc, 54 CP (la fel ca Dacia, dar mai uşor, cu un design mai modern), răcire cu aer. Destul de ruginit, destul de tamponat, dar încă în stare de funcţionare. L-am luat din Oradea, prin toamna lui 95, după ce fusese înmatriculat şi gropăit prin România după cumpărare din Belgia. Avea semnul Citroen pe grila motorului, dar în spate nu mai scria nimic. Nu a fost o afacere prea bună, dar nici prea rea. Era de fapt fabricat la Craiova, fiind cea mai ieftină variantă a Oltcitului la capacitatea cilindrică amintită cu retrovizoare de Dacia în locul celor cu reglaj interior de Olcit.

Avea demaraj (mai ales iarna cu motorul rece), nu consuma prea mult, dar curînd au început problemele tipice: carburatorul dublu corp se înfunda cu rugină din rezervor şi de pe conducte, pe vreme rece nu trăgea prea bine după ce se încălzea motorul, era foarte frig în maşină şi bătea vîntul pe sub uşi. Am schimbat rezervorul, a mai rămas rugina de pe conducte. Am schimbat planetara dreapta care bătea, am schimbat apărătoarele de praf de la uşi şi am schimbat burlanele de încălzire. Efectul a fost dramatic şi imediat la ultimele două.

În cele din urmă am schimbat şi telescoapele pe spate pentru că nu mai aveam stabilitate şi după prea multe drumuri la mecanic pentru desfundat carburatorul, am adapatat un carburator de Dacia 1310. Dacă rezervorul era prea plin curgea benzina datorită uni colier slăbit la cotul de plastic dintre buşon şi rezervor, dar am remediat asta cu o şurubelniţă, aşa că nu am mai avut alte probleme. Consumul undeva spre 6 litri la drum întins, avea stabilitate şi la vremea aceea, cînd drumurile erau pline de gropi, am parcurs Oradea-Arad în circa 45 de minute, ajungînd la 130 la oră. Pentru o maşină aşa de veche nu era rău.

Axelul avea toate piesele originale, lucru constatat atunci cînd a început să scîrţîie bara de torsiune din spate. Mecenicul a demontat totul, a scos cele două bucşe din teflon ce se mulau pe degelele lui, le-a înecat în vaselină şi le-a pus înapoi. Cu maşina asta am plătit prima amendă la finanţe că nu am declarat cumpărarea ei în termen de o lună. Au fost nişte bani!

Pe cînd aveam numere roşii m-a oprit un „miliţian” la intrarea în Oradea dinspre Arad. Era să cadă jos că era Citroen nu Oltcit! Dar nu se putea juca cu actele. Scripta manent… Unde n-am fost cu maşina asta? La Vîrfurile, Arad, la Piatra-Neamţ. Cel mai interesant drum a fost la Arad, noaptea, de fapt dimineaţa de tot pe întunerec. În faţa mea două microbuze se tot depăşeau, aşa că am apăsat şi eu pe acceleraţie. La un moment dat s-au oprit cu avaria pusă din cauza unei alte maşini. Cînd am coborît şi eu era să cad sub maşină. Era polei. Pe poleiul ăla am mers cu circa 100 km/oră!

Cea mai periculoasă depăşire am făcut-o în ziua în care am mers la Vîrfurile, prin Beiuş, pe o pantă în urcare destul de accentuată. În faţa mea era de vreo 20-30 de km un Aro al armatei ce accelera tocmai cînd să depăşesc şi intra într-o porţiune în care nu puteai depăşi. După ce l-am depăşit nu l-am mai văzut în retrovizor.

Una dintre toanele Citroenului era să încetinească pînă la 60 cînd ajungeam în linia dreaptă dinspre Oradea înainte de Chişineu-Criş pe vreme rece şi cu nori. Ciudat! Şi ciorile mă depăşeau. Apoi acelaşi fenomen s-a repetat şi înspre Şauaieu, dar nu a durat mai mult de cîteva minute.

Cel mai interesant şi dramatic incident sau accident l-am avut într-o zi în care m-am dus la Cluj să răscolesc în Biblioteca Academiei Române pentru teza de doctorat. Am plecat de dimineaţa de la Oradea şi ne-am întors spre după-masă. Dimineaţa a nins, dar apoi nu se mai vedea nici o urmă de zăpadă. Cu cîţiva kilometri înainte de Huedin era o curbă destul de strînsă la stînga apoi una foarte largă la dreapta urmată de un drum relativ drept. Pe stînga erau trei intrări la nişte ferme. Intre ferme şi drum erau nişte şanţuri adînci de circa un metru, pe partea din stînga a şanturilor era gard de sîrmă fixat în sol cu nişte şine de cale ferată stabilizată cu beton. Panta urca în stînga astfel că dacă «săreai» de şanţ, nimereai în gard şi apoi terenul urca spre nişte blocuri cu două nivele pentru lucrători.

Am văzut în faţă două Dacii în spatele unui camion, ultima semnalizînd stînga. Toate vehiculele erau oprite. Aveam circa 65-70 aşa că nu m-a « izbit» ce vedeam, am avut timp să gîndesc. M-am gîndit că era un camion în pană şi ultimul vehicul voia să depăşească. Cum mergeam cu farurile aprinse să fiu văzut, am semnalizat şi eu stînga, am observat că Dacia nu se mişca şi am crezut că şi-a dat seama că eu veneam mai repede, nu a mai intrat în depăşire şi s-a oprit.

Bine era să fi fost în vigoare punctul cu punerea luminilor de avarie dacă ai oprit pentru că atunci aş fi oprit şi eu! Dar nu a fost aşa. Am intrat în depăşire ca să văd, camionul mişcîndu-se spre stînga. Spre una dintre pantele ce intrau la ferme, atunci când am trecut de prima Dacie. Cine ştie că se poate şi aşa ceva! Am apăsat frîna, am luat stînga şi mergeam spre roata camionului care se tot mărea în faţa ochilor. Apoi roata a dispărut, am luat-o spre şanţ.

Am trecut de intrarea în fermă ca să ne scufundăm cu partea stîngă a maşinii în şanţul din dreapta intrării. În acea fracţiune de secundă nu s-a întîmplat nimic extraordinar. N-a apărut un înger, nu am auzit o voce din cer spunîndu-mi: «Fiule, eşti un tîmpit!» şi nici nu mi-a trecut prin faţa ochilor tot filmul vieţii. Cu toate astea am înregistrat zborul prin aer, tăierea montantului de tablă ce susţinea parbrizul pe partea stîngă a portierei şi înflorirea parbrizului în zeci de crăpături cu una ducîndu-se spre centrul maşinii din cauza contactului cu  soclul de beton (pus ca o plăcintă) în care era înfiptă şina ce susţinea gardul de sîrmă.

Am aterizat tot pe partea stîngă, dar centurile de siguranţă nu s-au tensionat măcar. Dacă acceleram şi trăgeam volan dreapta pe porţiunea de beton la intrare, probabil că am fi ajuns pe drum nu în şanţ. «Şofer de duminică!» Am stins farurile şi am băgat de seamă că începuse să miroase a benzină, am scos cheia din contact. Citroenul începuse să ia apă.

Cornel a deschis uşa, a ieşit ajutat de cei de afară, şi-a luat geanta de care nu se despărţea niciodată, după care am ieşit şi eu ca Ceauşescu din tanc. Spre deosebise de el, eu nu aveam căciulă, nu eram cu soţia şi nu aveam să fiu executat. Bine că n-a păţit nimeni nimic! Şoferul camionului ce voia să facă stînga era deja afară şi răcnea la mine:

–         Nu m-ai văzut că am am semnalizat?

–         Nu. Nu te-am văzut!

–         Am semnalizat!

–         Nu te-am văzut!

–         Omule, am semnalizat!

–         Ai semnalizat! EU nu am văzut, nu e vina ta!

S-a mai calmat. În cele din urmă s-a calmat, toţi spectatorii au pus mîna pe maşină să o tragă afară. Unul mai zelos era să rămînă cu aripa dreaptă spate în mînă! În spate avea «cîrlig», aşa că şoferul camionului a adus un cablu, a agăţat-o şi a tras-o afară. Unul dintre fermieri a trimis după o găleată de apă, a pus mîna pe o cîrpă şi a spălat toată partea stîngă a Citroenului din proprie iniţiativă. Am rabatat la loc retrovizorul ce s-a pliat pe lîngă portieră, le-am mulţumit, am intrat în maşină, am introdus cheia, am răsucit-o şi am plecat cu zece minute întîrziere spre Oradea.

Cum am primit un scaun pentru Marcus, toate ţaţele îl compătimeau pe bietul copil legat în spatele scaunului meu. După mai puţin de doi ani a murit tata şi mama ne-a spus că dorinţa sa a fost ca Dacia lui să o iau eu. Aşa că am lăsat în garaj Citroenul şi am luat Dacia pomenită în postul anterior despre maşini. Era revopsită (după 5 ani de la fabricare) şi mult mai mare, dar pe lîngă Citroen era un tractor, chiar dacă avea turometru.

De data asta la transcriere am învăţat lecţia cu fiscul şi cînd au vrut să mă amendeze i-am pus să sune notarul, aşa că am scăpat. Inspectorul de la Arad era un tip Bunaciu, rudă îndepărtată a lui Bunaciu de la Bucureşti. Astfel că aveam două maşini.

Citroenul l-am dat lui Cornel Unc care era păstor la Şiria şi nu avea cu ce să meargă la biserică. A făcut şcoala de şoferi şi cînd a terminat-o, dar nu primise încă permisul am luat maşina şi am dus-o la el acasă în Grădişte. Frîna de picior era aproape inexistentă, datorită faptului că maşina a stat cel puţin un an şi a fost «împrumutată» fără ştirea mea de nepotul meu.

I-a schimbat parbrizul, i-a mai făcut mici reparaţii, dar nu a vrut să o transcrie, plătind impozitul pe numele soţiei mele care era proprietara maşinii, dar nu avea permis de conducere. A folosit-o pînă într-o zi cînd ducîndu-se să îi facă ITP-ul s-a constatat că nu corespunde una dintre literele şasiului cu seria din actele maşinii.

Cum l-a prins o dată poliţia cu verificarea amînată, mi-a spus că îmi dă maşina înapoi. Am luat-o, am dus-o la RAR, am plătit o mică avere, am primit hîrtiile cu seria adevărată (greşise miliţianul ce întocmise primul certificat, la Oradea) şi aveam din nou două autoturisme.

Aşa că Citroenul l-am făcut din nou cadou, de data asta de nuntă, unui alt prieten – Cornel avea o altă maşină împrumutată. Am făcut asta nu înainte de a-i schimba pompa de benzină şi de a petrece cîteva ore la Service Dacia din Micălaca, plătind o sumă astronomică pentru o reparaţie inutilă după ureche. În viaţa mea nu văzusem un mecanic atît de incompetent, dar ce să faci, nu era altul disponibil. În drum spre casă, după reparaţie nu am reuşit să depăşesc 30 la oră. Mergeam paralel cu tramvaiul, mă claxonau toţi!

Individul a schimbat bujii, pompă, capac delcou, platină, a dat găuri mai mari în jigloare motivînd că «Oltcitul e mai setos». Nu venea mai multă benzină pentru că conductele erau blocate de rugina acumulată în anii de funcţionare.

Cum prietenul meu nu avea carnet, a condus soţia sa. În cele din urmă s-a dus în raiul maşinilor după cîţiva ani de folosire intensivă, cînd reparațiile ar fi costat prea mult.

Despre lideri şi Biserică. Ciprian Preda-Muşat, interviu cu Alexandru Nădăban (2)


Ciprian Preda-Muşat: Care au fost motivele pentru care în istoria crestinismului, laicul s-a despartit de cler, clerul devenind „oameni de prima mînă” de care se foloseşte Dumnezeu şi laicii oameni care primesc conducerea în domeniul secular doar?

Alexandru Nădăban: Diferenţa excesivă dintre cler şi laici s-a profilat mai pregnant în paradigma catolică, unde clerul nu s-a mai căsătorit, dar diferenţirea cler – laicii a apărut şi în Răsărit. Laicii au participat în proporţie mai mică la slujbele bisericii, a apărut vestimentaţia diferită a clerului şi s-a împământenit ideea, că biserica este acea clădire în care te întâlneşti cu Dumnezeu într-un anumit timp al săptămânii şi al zilei. Apoi a fost protestul asceţilor care căutau o cale mai bună către Dumnezeu şi datorită „reintegrării” lor în biserică au apărut căi diferite de a-i fi plăcut lui Dumnezeu şi s-a mărit prăpastia dintre cele două categorii de creştini. Apoi clerul catolic a oprit ca paharul de la euharistie să mai fie împărtăşit şi laicilor. Exista un tablou, o ilustraţie referitor la mântuire în Evul Mediu: clerul superior (călugării, episcopii, etc.) trecea apa ce despărţea lumea de cer pe un pod, clerul secular (adică preoţii bisericilor) cu o barcă, iar ceilalţi, laicii, se căzneau să înoate în apele învolburate şi pline de duhuri necurate. Vă daţi seama ce puteau păţi. Mulţi nu mai ajungeau pe malul mîntuirii. Ca urmare dacă voiai să fi sigur mântuit, trebuia să treci pe pod. Ilustraţia nu face altceva decît să arate că existau două sisteme în interiorul bisericii şi în mod clar laicii, a căror mântuire nu era sigură, nu puteau conduce.

Ciprian Preda-Muşat: Ce a adus Reforma nou in acest sistem?

Alexandru Nădăban: Reforma a încercat să anuleze acest sistem reafirmând câteva principii cum sunt preoţia universală, principiul mântuirii prin credinţă, prin har şi desfiinţând unele dintre invenţiile tradiţiei: celibatul preoţilor, monasticismul, corul băieţilor, liturghia, etc. Dar a păstrat uniforma preoţilor, subliniînd diferenţa dintre laici şi cler şi a pus în practică câteva noi principii: cântatul în comun, imperativul reformării bisericii de către laici în cazul cînd clerul nu vede această nevoie şi nici nu îşi asumă responsabilitatea. Paharul euharistiei a fost dat şi laicilor, s-a redus ierarhia, s-a tradus Biblia în limba poporului. Scriptura a revenit poporului, nu mai trebuia să mergi la preot, la lider care să îţi spună ce să faci sau ce să nu faci. Deci, Reforma a aplicat un principiu extrem de eficient, preluat de la Isus prin care nu se urmărea creerea de convertiţi, ci de lideri. Sarcina unui lider nu este să producă urmaşi. Sarcina sa este să producă mai mulţi lideri. Este exact ceea ce a făcut Isus. Nu este eficient să produci soldaţi ce mărşăluiesc, pe care să îi mâni de la spate să câştigi o bătălie. Orice bătălie este câştigată dinainte dacă fiecare soldat din armata ta a înţeles şi a pus în aplicare ceea tu, liderul ei, vrei să pui în practică în teren. Un soldat este un individ fără prea multă sau cu foarte puţină iniţiativă. Un lider este un individ care evaluează situaţia, trage concluzia şi influenţează pe cei din jurul său în direcţia cea mai bună, eficientă, cum vreţi să o numiţi. Acum, ce armată aţi prefera: una numai din soldaţi sau una de ofiţeri? Bineânţeles că una de ofiţeri, de lideri, pentru că aceştia sunt foarte bine pregătiţi din toate punctele de vedere. Nu numai că cheltuielile bătăliei vor fi mai mici, dar şi pierderile armatei de lideri vor fi mai mici. În mod similar, dacă ne uităm la biserică se pune aceiaşi întrebare: preferăm o biserică numai din convertiţi ce nu fac mai nimic sau una de, să zicem, lideri, care înţeleg şi acţionează fără să întrebe tot timpul ce să facă sau să fie apatici? Cu primii ne vom cheltui resursele pt a-i face să înţeleagă şi să acţioneze, şi vom avea pierderi. Dacă vom avea o biserică cu o proporţie are din a doua categorie vom fi extrem de eficienţi. Ce trebuie să facă  biserica? Să ducă evanghelia celor nemântuiţi. Şi automat această biserică va cîştiga bătălii, adică va creşte. 

Ciprian Preda-Muşat: Sunt mai multe modele de conducere in cadrul bisericilor evanghelice? Care sunt acelea?

Alexandru Nădăban: Cred că în majoritatea bisericilor evanghelice se perpetuează, din păcate, un model perimat, cel al liderului unic. Nu este nici biblic, nici productiv. Nu ştiu de ce a convins modelul lui Ceauşescu că această formă de conducere ar fi eficientă. În fond a sfârşit prin a fi înlocuit cu forţa de către unii lideri ce nu au fost lăsaţi să ia parte la conducere, în ciuda ideilor bune pe care le-au avut. La fel şi în bisericile noastre. De câte ori nu auzim, „dacă nu vă place la noi în biserică, valea!” Aşa apar biserici noi, care nu sunt nici ele departe de modelul din care au plecat, pentru că în general, dictatorul naşte alţi dictatori. Liderul care pleacă devine de cele mai multe ori un alt dictator, aş avea cîteva exemple chiar la noi în Arad. Mi se pare ciudat că nimeni nu se gândeşte ce trebuie schimbat pentru a ajunge la modelul biblic şi cum trebuie menţinut acesta. Cei ce conduc în mod dictatorial motivează că îl iau drept model pe Dumnezeu, pe Isus. Dar ei pun în practică un model vitregit de esenţă. În Dumnezeire sunt trei persoane între care există o relaţie ce nu poate fi reprodusă identic în practică, dar care ne poate inspira: este modelul perichoresis, al pericorezei. Adică a iubirii agape şi a conlucrării.

Dacă ne uităm în Vechiul Testament vedem falimentul lui Moise la judecarea Israelului. Mi se pare interesant că soluţia practică nu vine de la un înger, de la Dumnezeu sau de la ceva aflat în cortul întâlnirii. Soluţia eficientă, vine de la socrul său „păgân” şi constă în delegarea autorităţii. Este o formă de democraţie şi de leadership eficient. Moise foloseşte alţi lideri pentru a depăşi impasul în care se afla şi el şi poporul. Prin schimbarea stilului nu se ajunge la acelaşi rezultat, ci la unul mai bun şi tot poporul este mulţumit. Ba chiar şi Dumnezeu este mulţumit!

Deci, unul dintre principiile care ar trebui pus în practică în cazul bisericilor noastre este delegarea autorităţii: dacă nu o faci mori, şi mori repede. Adică oboseşti, apoi din cauza oboselii devi surmenat, ca urmare iei decizii greşite, nemulţumeşti, neglijezi, îi nedreptăţeşti oamenii, şi evident pe Dumnezeu, şi ca urmare apar tensiuni ce putea fi evitate, îţi scade „ratingul” şi vei avea parte de opoziţie, pe lângă faptul că îţi vei ruina sănătatea, credibilitatea şi famila. Atunci ce fel de lider eşti? Ce fel de organizaţie vrei să conduci? Ce fel de familie vrei să ai? Una decurge din cealaltă. Isus n-a fost un dictator. Nici Pavel. Nici Dumnezeu nu este un dictator. El nu a creat roboţi care îndeplinesc ordinele sale întocmai şi la timp, noi am inventat acest tip de leadership. De ce am vrea să conducem o armată de roboţi? Ca să fim ascultaţi fără şovăială? Poate. Dar aş vrea să vă amintesc ce spune unul dintre cei mai mari comandanţi ai secolului XX, un negru care a ajuns până la poziţia de secretar de stat SUA în domeniul apărării, Colin Powell: este reciproca teoremei lui Ietro în cazul lui Moise şi a poporului lui Israel:  „În ziua în care soldaţii vor înceta să mai vină la tine cu problemele lor va fi ziua în care ai încetat să îi conduci. Sau şi-au pierdut încrederea că îi poţi ajuta sau au tras concluzia că nu îţi pasă. Amândouă cazurile arată un eşec în conducere.”

Istorie Wiki: Papa Vigiliu (537-555) primul papă bizantin.


Numai din 540 Vigiliu s-a simţit obligat să ia poziţie împotriva monofizitismului prin două scrisori trimise la Constantinopol. Una dintre ele era adresată împăratului Iustinian, cealaltă patriarhului Menas, susţinînd sinodul de la Efes şi cel de la Calcedon, cît şi deciziile predecesorului papă Leon I, aprobînd depunerea patriarhului Antim.

În 543 sau 544 împăratul a dat un nou edict condamnînd cele Trei Capitole. Patriarhii şi episcopii răsăriteni au semnat condamnarea acestor Trei Capitole. În Europa de vest, s-a considerat că procedura nu se justifică şi este periculoasă. Vigiliu a refuzat să ia la cunoştiinţă edictul imperial astfel că a fost chemat la Constantinopol de către Iustinian. Conform Liber pontificalis, la 20 noiembrie, pe cînd papa celebra slujba de St. Cecilia în Biserica St. Cecilia din Trastevere, chiar înainte ca aceasta să se fi terminat, i s-a ordonat să plece la Constantinopol de către trimisul imperial Antim. Imediat papa a fost dus la o corabie ce aştepta pe Tibru în vreme ce populaţia Romei (asediată de gotul Tortila), îl blestema şi arunca pietre în corabie. Dacă povestea relatată de Liber pontificalis este corectă, papa a părăsit Roma la 22 noiembrie, 545, rămînînd pentru o vreme destul de lungă în Sicilia şi ajungînd la Constantinopol la finele anului 546 sau în ianuarie 547.

Preocuparea de căpătîi a lui Iustinian era în direcţia celor Trei Capitole şi deoarece Vigiliu nu dorea să facă concesii a avut de suferit. În cele din urmă, cu toate că era în capitală, dar nu a participat la Al doilea sinod de la Constantinopol, Vigiliu i-a scris la 8 decembrie 553, patriarhului Eutih că a luat cunoştiinţă despre deciziile sinodului, comunicînd punctul său de vedere în detaliu în Constituţia din 26 februarie 554. Astfel la finele unei şederi de şapte-opt ani la Constantinopol, papa a putut să plece acasă la Roma, după ce a ajuns la o înţelegere cu împăratul Iustinian în primăvara anului 555.

Toy Story 3


Telegraph.online: The American critics are agreed: Toy Story 3 is a bona-fide weepie.

“Had me in tears at the end,” confided the NY Post. „Will bring adult viewers to that Disney-approved point of smiling even as they weep openly,” said the Washington Post.

„Viewers under 10 won’t get the existential underpinnings until many years, and viewings, later,” decided the Daily News. “And then they’ll likely choke up, too.”

De Alexandru Nădăban Publicat în haz, Ştiri

Frăţia albă din Kiev şi Maria Devi Hristos


Noua lume postcomunistă la est de ceea ce reprezenta odată Cortina de Fier s-ar putea, până una alta, să nu fie chiar atât de nouă. În capitala Ucrainei, Kiev, în noiembrie 1993 a izbucnit o panică religioasă, de o intensitate aproape medievală, ca urmare a anunţului dat de Maria Devi Hristos, figura reprezentativă a cultului apocaliptic numit Frăţia Albă, conform căruia „sfârşitul” este aproape. Poliţia a invadat străzile cuprinse de revoltă, în special pentru a opri miile de tineri isterici ale căror creiere fuseseră probabil spălate, şi care se omorau între ei în piaţa centrală, în timp ce părinţii, la fel de isterici, îi căutau.

Un fost jurnalist al mişcării comuniste a tineretului, Marina Tsvgun, îl cunoscuse pe mentorul ei gen Svengali (o persoană care o domină complet pe alta, de obicei din motive egoiste sau maliţioase), Yuri Krivonogov, doar cu un an în urmă. Auzind că Marina îl văzuse pe Dumnezeu atunci când, suferind un avort, fusese la un pas de moarte, hipnoticul Krivonogov a luat-o rapid de soţie, după care au pornit împreună într-un tur al Rusiei şi Ucrainei. Afişele o prezentau drept „adevărata sfânta Maria Devi Hristos”; foile volante proclamau oraşul Kiev drept noua Calvaria (Golgota), mutată acolo din Palestina în urma mişcărilor plăcilor tectonice.

Câştigând tineri adepţi de pretutindeni (mulţi fugind de acasă pentru a ajunge la Kiev), la începutul anului 1993 cuplul soporific proclama că lumea îşi va găsi sfârşitul la 24 noiembrie. Din localităţi depărtate precum Murmansk şi Sverdlovsk din nordul Arcticii, părinţi disperaţi şi-au căutat copiii dispăruţi pe măsură ce membrii noului cult se îndreptau spre Kiev. Când data prezisă Apocalipsei a fost reactualizată pentru 14 noiembrie, Krivonogov a prezis liniştit că: „Nu vor exista explozii, doar cutremure şi tulburări imense.”

Chiar şi când soţii Krivonogov au fost, în cele din urmă, arestaţi pentru această farsă enormă despre sfârşitul lumii, chiar şi când sinuciderile în masă au fost împiedicate şi ora „sfârşitului” a trecut fără convulsii fatale, rudele tinerilor dispăruţi de acasă au avut parte de mici consolări.

Kiev-ul abunda în poveşti groaznice despre spălarea creierului cu droguri şi despre recrutarea de adepţi prin distribuirea de dulciuri otrăvite. Se spunea că Krivonogov (un mistic ştiinţific cu mai multe denumiri: cibernetician, profesor de yoga şi telepat) lucrase în armata sovietică unde producea droguri soporifice care erau folosite în războaiele psihologice. Indiferent de adevărul din spatele panicii şi zvonurilor, era limpede pentru mulţi observatori alarmaţi că statul sovietic nu distrusese ci doar înăbuşise un suflet slavon mai străvechi – puternic religios, adept al austerităţii, superstiţiilor şi chiar automutilării extreme.

sursa: http://www.lovendal.net/wp52/fratia-alba-din-kiev-si-maria-devi-hristos/

Serviciu de înmormîntare la evanghelici


„Tu, Ioanie, la voi se îngroapă cu pastor, mă?”

„Da, mă!”

„Sadicilor!”

„De ce, mă? Apăi la voi cum îi?”

„Păi la noi pastoru rămînie afară, mă!”

Pe această cale aduc la cunoştiinţă tuturor pastorilor că eu prefer „fără”, adică minus „pastor” la final. Nici nu-mi trebuie costum şi sicriu. Să fie mai ecologic. Şi să am vedere spre deal! 

Despre lideri şi Biserică. Ciprian Preda-Muşat, interviu cu Alexandru Nădăban


În urmă cu cîteva luni am fost invitat la Radio Cireşarii de Ciprian Preda-Muşat. Transcriptul interviului s-a bucurat de  o audienţă largă pe situl Scribd.com. Probabil că mai merită citit o dată. Aşa am făcut şi eu, redactînd textul şi dînd o formă mai fluentă celor 13 întrebări şi răspunsuri. M-aş bucura dacă aţi veni cu sugestii pentru a îmbunătăţi textul.

Ciprian Preda-Muşat: Biserica, comunitatea creştină dintr-un anumit loc, este de obicei condusă de un lider. Acesta coagulează şi mai ales determină acţiunile comunităţii respective. Cu toţii activăm în astfel de comunităţi, iar părerile despre leadership în domeniul evanghelic sunt variate şi împărţite. Aş vrea să începem cu întrebarea „ce este un lider?”

Alexandru Nădăban: Există mai multe definiţii ale liderului. În cazul bisericii, liderul poate avea mai multe denumiri, este preocupat de un anumit post sau de mai multe funcţii, mai multe domenii de activitate, dar tot lider rămîne. Dirijor, diacon, prezbiter, conducător al bisericii, episcop, învăţător, etc., acestea sunt poziţii oficiale sau oficializate şi liderul creştin care ocupă o astfel de poziţie poate pretinde ascultare datorită poziţiei pe care o ocupă. Aş vrea însă să semnalez că aici există o anumita tensiune între teorie şi practică. Teoria spune că liderul trebuie să aibă anumite calităţi, în practică observăm că nu totdeauna se întîmplă aşa. Şi atunci ne punem, legitim, întrebarea: Cum ajunge cineva să ocupe acea poziţie de lider? Care sunt însuşirile sau meritele sale pentru care el a fost pus în poziţia respectivă, pentru că iniţial un lider, indiferent cine este el şi în ce domeniu activează, ajunge aici dacă biserica recunoaşte darul său spiritual. Deci, dacă biserica este o ‚organizaţie’, spunem noi spirituală, a cărui scop este mîntuirea omului, atunci liderul trebuie să aibă pe lîngă caracteristicile obişnuite ale unui lider (moralitate, caracter, implicare, spirit de iniţiativă, capacitatea de a lucra cu oamenii) şi anumite trăsături spirituale care sunt indispensabile. În sensul acesta putem consulta Scriptura şi vedem imediat cum trebuie sa fie un episcop, adică un lider. Nu cred că ar mai trebui să adăugăm altceva.

În Scriptură găsim o paletă destul de mare de modele pentru liderul creştin: Isus, Petru, Pavel, Iacov, Ioan, Barnaba, Lidia, etc. Trebuie să remarcăm că în biserici există mulţi copii cu nume de Samuel, David, Moise, Daniel. Pe lîngă faptul că au o anumită „muzicalitate” numele lor trimit la nişte personaje deosebite şi mai mult ca sigur părinţii lor s-au gîndit la aceste personaje atunci cînd le-au dat numele respective. Foarte rar se pun nume precum Iuda, Acan, Saul sau Izabela pentru că purtătorii acestor nume au fost personaje negative. Întrebarea pe care eu o pun în legătură cu aceste nume sonore este „atunci cînd au devenit conştienţi de istoricul numelor lor, purtătorii lor au făcut ceva ca să devina nişte crestini demni de numele pe care le poartă?” De exemplu, în poporul român numele lui Pavel a devenit sinonim cu altceva pentru ca la un moment dat cineva a compus un cîntec cîntat pînă şi de copii ce întreba: „Pavele, mîncate-ar boala ce-ai făcut cu Mărioara?”

Dacă ar fi să preluăm modelul instituit de Isus Cristos în Noul Testament, atunci vom observa că el a ales nişte oameni, pe care i-a chemat pentru o perioadă de timp în care i-a învăţat, instruit, echipat. E vorba de o perioadă de timp cât o licenţă în prezent. Ce nu se mai spune explicit, dar noi putem trage concluzia, este că cei aleşi în prima fază s-au convertit la valorile liderului, şi-au schimbat domeniul de activitate, de referinţă, stilul de viaţă, familia, etc. Au devenit ucenici şi au avut parte de lecţii practice, adică aplicarea în practică a principiilor, a învăţăturilor însuşite. Mai trebuie să subliniem că toate aceste lecţii au fost lecţii deschise, spaima cadrelor didactice de azi şi a elevilor în general. După ce lecţia s-a terminat ei au fost trimişi la rândul lor să testeze, să pună în practică ceea ce au învăţat – atenţie – fără să fi înţeles prea bine ce se întâmpla (vezi întrebări de genul „acum Doamne vei instaura împărăţia? Sau, „o să stea fiii mei la dreapta şi la stânga ta?). După înviere, ridicarea la cer şi pogorârea Duhului, aceştia au devenit liderii comunităţii nou formate, au trecut la o altă fază, la cea de lideri. De obicei după această fază se accentuează cît de mulţi convertiţi au apărut deodată, ceea ce e bine, dar se omite ceva. Foarte interesant şi deosebit de relevant este faptul că liderii nu au rămas la numărul de 12, ci vedem că apar diferiţi creştini care întemeiază biserici, duc mai departe lucrarea, iau decizii, etc. Deci cei 12 au transmis mai departe convertiţilor statutul de lucrător, apoi după un timp aceştia au devenit la rândul lor lideri pentru că au învăţat de la ei, pentru că au fost în preajma lor şi pentru că au pus în practică „fenomenul Isus Cristos”. Interesant că pe atunci bisericile nu atrăgeau oamenii în interiorul lor ca să le comunice vestea bună, să-i expună, nu aveau nici cor, nici grup de închinare, nici recitări de poezii sau lucrare cu copiii, nu se făceau repetiţii ca totul să sune bine. În ciuda acestor „lipsuri” nu cred că se poate spune că biserica a mers rău, dimpotrivă lucrurile au mers natural, bine şi evanghelia, mântuirea prin Isus Cristos s-a răspândit. Deci, de la un un lider, care îşi alege urmaşii, îi instruieşte şi îi ridică la statutul de lucrători, aceştia „promovează” la statutul de lideri pentru că liderul lor le-a transmis lor viziunea, ceea ce el a avut în plan să facă cu omenirea. Astfel noii lideri îşi asumă conducerea prin ceea ce fac si prin ceea ce sunt. Conducerea lor a fost şi este autentificată, nu numai prin poziţia pe care o ocupau, ci şi prin ceea ce făceau, cum făceu ceea ce făceau şi influenţa pe care o exercitau. De exemplu, Pavel, nu a fost printre cei 12 apostoli (aşa cum iniţial nu a fost nici Matia), dar el a urmat ciclul sau procesul ce l-am descris mai devreme şi a devenit un lider care la rândul său a reprodus modelul. El nu a făcut doar ucenici, copii ale sale, ci a creat lideri. Timotei ar fi unul dintre cei mai cunoscuţi dintre ei, cu toate că el a fost pus de Pavel într-un post fără să ajungă lider prin avansare treaptă cu treaptă, dar a fost sub atenta supraveghere a lui Pavel, fiind co-lucrător cu el.

În domeniul leadershipului putem să consultăm surse diferite, nu numai Biblia. De altfel discutăm despre lideri în general, cu trimitere la liderii creştini. În caz că vrei să fi lider, Dee Hock, fondatorul Visa propune două criterii ce le regăsim la Isus: fă o lista a tuturor lucrurilor rele ce ţi le-au făcut toţi liderii tăi şi o listă a tuturor lucrurilor care ţi-ar place să ţi se întâmple. Lucrurile rele să nu le faci niciodată nimănui, pe celelalte să le faci totdeauna altora. Nu e mare filozofie. Sau o definiţie mai haioasă: un lider este cel ce se caţără în cel mai înalt pom din junglă, se uită de jur-împrejur şi spune celor de jos: Am greşit jungla! Adică liderul este cel ce preia iniţiativa, pentru că înţelege situaţia, o interpretează corect şi dă semnalul schimbării (nu numai prin vorbe, ci şi datorită caracterului său şi pentru că face ceea ce zice): impulsionează grupul să acţioneze. Aici probabil mă situez în opoziţie cu proverbul românesc „să faci ce zice popa, nu ce face popa”.  Părerea mea este că ar fi mult mai bine să-l laşi pe popa ăla în pace şi să-ţi cauţi altul, mai bun. Sau să devi tu unul mai bun. Un lider nu este ipocrit, un ipocrit nu este un lider. În acelaşi timp putem spune că lider nu este cel ce strigă cel mai tare, cel care are muşchii mai mari sau cel care îşi însuşeşte o poziţie prin fraudă şi manipulare.

The Bible in 66 Verses


De la Tony Lane citire:

The Bible in 66 Verses

Genesis
In the beginning, God created the heavens and the earth. (1:1)

Exodus
“I am the Lord your God, who brought you out of the land of Egypt, out of the house of slavery.” (20:2)

Leviticus
“Speak to all the congregation of the people of Israel and say to them, ‘You shall be holy, for I the Lord your God am holy.’” (9:2)

Numbers
Whenever the ark set out, Moses said, “Arise, O Lord, and let Your enemies be scattered, and let those who hate You flee before You.” (10:35)

Deuteronomy
“Hear, O Israel: the Lord our God, the Lord is one.” (6:4)

Joshua
“And if it is evil in your eyes to serve the Lord, choose this day whom you will serve, whether the gods your fathers served in the region beyond the River, or the gods of the Amorites in whose land you dwell. But as for me and my house, we will serve the Lord.” (24:15)

Judges
In those days there was no king in Israel. Everyone did what was right in his own eyes. (17:6)

Ruth
Ruth said, “Do not urge me to leave you or to return from following you. For where you go I will go, and where you lodge I will lodge. Your people shall be my people, and your God my God.” (1:16)

I Samuel
And the Lord said to Samuel, “Obey the voice of the people in all that they say to you, for they have not rejected you, but they have rejected Me from being king over them.” (8:7)

II Samuel
David said to Nathan, “I have sinned against the Lord.” And Nathan said to David, “The Lord also has put away your sin; you shall not die.”

restul la sursa: http://www.lutheranforum.org/blogs/the-bible-in-66-verses

London Bible College – London School of Theology (4)


Primul lucru ce l-am făcut cînd am ajuns la şcoală a fost să mergem în „Student Center”, o clădire cu etaj, unde era păstrată la frigider mîncarea pentru cei doi întîrziaţi din România. Nu ne-au uitat. Nimic fancy: cartofi înăbuşiţi, salată şi o bucată groasă de circa 6 mm de ham. Nu tu pîine sau supă. Nu ştiu ce a fost desertul, dar devreme ce nu îmi amintesc, nimic impresionant. În sala în care am luat masa se găsea un televizor color, exista un automat de băuturi răcoritoare, iar lîngă, o mică bucătărie bine dotată, o mică încăpere cu pian pentru repetiţii, o alta cu încă un televizor şi două cabine de telefon. Pe una dintre laturile clădirii se putea vedea un teren de fotbal.  La parter două grupuri sociale, vestiare pentru jucători, cu o sală de forţă, o altă sală mai mare cu o masă mică de biliard, două mese de ping-pong şi darts.

Comitetul de primire, în frunte cu un nigerian, ne-a întîmpinat cu zîmbetul pe buze. Am primit un program pentru a doua zi, identic cu cel primit şi lăsat în bagajul ce venea din ţară cu al doilea avion. Am hotărît cu Justin să ne vedem peste trei ore să recuperez bagajul. În holul de la intrare exista o placă din clădirea iniţială a şcolii care a fost deschisă în 1940, în centrul Londrei, în plin război, atunci cînd doar Anglia se lupta cu Germania nazistă, iar Londra era bombardată continuu şi nu se întrevedea viitorul. Asta spune multe despre ce fel de creştini existau atunci. 

Am ajuns în fine în camera mea cea de toate zilele. Cu mici excepţii cînd voi sta în altă cameră în anul III pentru că se renova, îmi voi petrece tot timpul din cursul celor trei ani aici. Camera era la etajul întîi. Acolo mă aşteptau cutiile cu cărţi şi hainele expediate în avans. Încăperea de circa 3,50 pe 3,50 avea un aspect deprimant: duşumea de lemn aglomerat, trei rafturi simple, un dulap înzidit destul de mare, o masă cu un scaun şi un pat, toate purtînd patina timpului, zugrăveala alb-gri şi fereastra metalică ce contrastau cu maroul mat, şters al mobilei. Absolut nimic colorat. Parcă eram într-un orfelinat. Mă ducea cu gîndul la Oliver Twist.

Pe pat era o pătură şi două perne îmbrăcate în feţe verde deschis. Pe lîngă cearceaful verde mai era încă unul de rezervă. Mi-am despachetat hainele şi le-am pus pe umeraşe. Pentru prima dată în viaţa mea am văzut umeraşe de sîrmă. Săraci britanicii ăştia!

Mi-am pus cărţile pe rafturi, mi-am scos cîteva poze să-mi aline dorul de ţară şi am fost invitat de colegul de vis-a-vis la ceai. Acolo mai erau alţi colegi din anul I: Alex, un englez, coleg de BA, un alt coleg din Yorkshire, Andy Wood, anul I la CLAM (un alt curs mai practic din care te puteai transfera în anul III la BA dacă aveai rezultate bune) şi Daniel Bulzan. Primul ceai cu lapte – o leşie mai degrabă. În final cel ce ne-a invitat a scos cheile maşinii şi ne-a întrebat dacă cineva dintre noi are chef de mers în Londra. Puteam lua maşina lui. Deschişi totuşi britanicii ăştia! Credeam că eram în Londra. N-aveam habar! Eram în Northwood, undeva în nord-vestul Londrei, în interiorul autostradei de centură ce cuprindea pe atunci Greater London. Ca să ajungi în centru îţi lua între jumătate de oră şi două ore şi jumătate, în funcţie de trafic şi o bună cunoaştere a drumului. Pe atunci nu exista încă sistemul GPS. Nu am acceptat invitaţia. Ne-am dus fiecare pe la camerele noastre.

Daniel avea una pe cealaltă parte a coridorului cu ferestra spre curtea interioară, tipică, cu gazon. A mea dădea spre două proprietăţi, dar era linişte şi plin de verdeaţă. Se vedea cerul, iar dimineaţa aveam un pic de soare. Deasupra noastră era etajul fetelor, la parter tot băieţi. Nu existau camere pentru familişti. Pe fiecare palier era o mică bucătărie unde puteai să-ţi prăjeşti pîine, să fierbi apa pentru ceai sau cafea, să calci. Acolo erau toate ustensilele.

Am aflat şi cînd se ia masa şi ce se face în sala de mase, o încăpere de vreo peste 100 mp, cea mai înaltă şi mai luminoasă din şcoală. Totul mergea pe „bandă rulantă”, cu toate că nu exista aşa ceva. Se luau opt farfurii şi se puneau pe mese (două mese puse una lîngă alta), apoi cîte doi de la fiecare masă (studenţi şi profi fără discriminare) stătea la rînd, luau mîncarea şi veneau cu ea la masă. Cineva aducea tacîmurile. Dacă pe masă exista un bol cu fructe şi iaurturi însemna că acolo nu se mai servea desertul (ce putea fi custard sau orice altceva), luai ceva de pe masă şi dipăreai rapid după ce mîncai felul principal. Era foate convenabil pentru cei grăbiţi.

Înainte de masă unul dintre participanţi atenţiona asistenţa cu ajutorul unei soneri de incendiu pe post de clopot şi spunea „Grace”. După masă farfuriile separate de tacîmuri se puneau pe un cărucior ce era tras în bucătărie, se descărca şi apoi revenea gol pentru alte farfurii. Resturile se puneau într-un recipient anume. Pe o masă de lîngă bucătărie erau două recipiente cu apă cu detergent şi două-trei lavete cu care se spălau mesele de către ultimii ocupanţi. În felul acesta ele erau curate pentru seria a doua.

La masă se discuta, toată lumea era „you” sau ţi se adresa pe nume. Să nu vorbeşti în timpul mesei era foarte nepoliticos. Eram cîteva zeci de naţionalităţi şi tot atîtea, dacă nu mai multe, denominaţii. Negrii, albi, galbeni, mulatrii, metişi, catolici, Salvation Army, Church of England, baptişti, penticostali, independenţi, Free Church, carismatici, denominaţii de care nu auzisem niciodată. Elveţieni, englezi, nemţi, bulgari (2), indieni, pakistanezi, scoţieni, irlandezi, nemţi, austrieci, din Bermude şi din alte insule, din USA,  Nigeria, Boswana, chinezi, sud-coreeni, olandezi, ruşi din Letonia, etc.

Justin a bătut la uşă la vremea hotărîtă şi după ce a deschis uşa a rămas fără glas după ce a intrat. Era şocat de cîte cărţi aveau săracii studenţi din România. Trebuie să mărturisesc că întreaga deplasare s-a făcut pe cheltuiala sa, noi neavînd nici un ban englezesc. Am discutat cu el pe drum, am aşteptat mai bine de două ore la aeroport şi am observat că soarele avea o strălucire ciudată, iarba era colorată într-un verde ciudat şi peste tot în aeroport erau aproape numai negri. Şocul cultural îşi făcea prezenţa. În cele din urmă am recuperat bagajul şi am luat-o înapoi spre „casă”. Am luat masa de seară şi m-am culcat.

A doua zi dimineaţa, baie, micul dejun cu cornflakes, ceai, pîine prăjită. La scurt timp Daniel bate la uşă şi îmi spune că îl vede pe Graham McFarlane, directorul nostru de studii. Nu ştiam care era eticheta, unde aveam şi unde nu aveam acces, aşa că stăteam la fereastră şi ne holbam la profesorul şi prietenul nostru. În cîteva minute şi-a ridicat privirea şi un zîmbet imens i-a acoperit faţa. A urcat la noi imediat şi ne-a îmbrăţişat! Parcă ne-a mai venit inima la loc. Apoi ne-am văzut la o capelă cu toţi studenţii în Student Center.

Cîntece noi, atitudini noi, etc. S-a făcut prezentarea cadrelor didactice. În afară de Graham nu cunoşteam pe nimeni. A doua zi a venit şi Tavi Baban a cărui paşaport fusese furat şi apoi recuperat înainte de plecare din Constanţa. Acum eram trei.

Cursurile au început a doua zi, cînd au apărut mai toţi studenţii. Tot atunci am făcut fotografia cu colegii, personalul nedidactic şi profii. Şcoala era dotată cu un sistem de alarmare în caz de incendiu şi la începutul fiecărui an şcolar se făcea un exerciţiu de evacuare pe timp de zi ce era verificat temeinic. Apoi urma unul pe timp de noapte. Nu se glumea cu aşa ceva. Fiecare palier avea cel puţin două uşi anti-incendiu astfel că la început ne tot izbeam de ele neştiind exact în care parte se deschid. După ce am învăţat făceam întrecere cine ajunge mai repede la capelă. Trebuia să te întrebuinţezi serios ca la rugby!

În prima zi am luat cunoştiinţă cu biblioteca ce se afla într-o clădire asemănătoare cu o biserică. La parter, după ce treceai de uşa masivă de la intrare se găsea biroul bibliotecarei. După o perdea micuţă, pentru a fi ferite de lumină, se aflau două pagini ale unei predici scrise de Spurgeon. Pe dreapta era fişierul cu xeroxurile şi apoi după altă uşă parterul bibliotecii.

Generalităţi, apoi rafturi uriaşe de circa trei metri. În spaţiile dintre rafturi mese şi scaune pentru lectură. Apoi un mic hol unde erau expuse ultimele apariţii ale periodicele şi în fine sala periodicelor cu rafturi doar pe pereţi şi cu mese separate pentru studenţii de la Master. Se aflau acolo mai mult decît ceea ce visasem eu vreodată. Doamne mulţumesc că mi-am văzut visul cu ochii! De acum mă voi preface în şoarece de bibliotecă!

La etaj, într-o sală egală ca mărime cu cea de jos erau tot cărţi şi mese de studiu. Între parter şi etaj exista încă o sală mică cu un televizor, un videoplayer şi diverse resurse practice (casete mai ales), ghilotină, scotch, foarfeci, etc. Ni s-a explicat sistemul de catalogare şi de împrumut. Nu era voie să împrumuţi mai mult de trei cărţi, pe mai mult de trei zile. Puteai să copiezi, dar nu mai mult de un capitol din cărţi, xeroxul fiind prevăzut cu cititor de cartele magnetice ce se puteau cumpăra la recepţie. În bibliotecă puteai citi cite cărţi voiai, dar la ora 22.30 un olandez înalt, mereu cu zîmbetul pe buze ne privea insistent agitînd o cheie. Era ora închiderii. La ora 7.30 dimineaţa puteai să dai din nou buzna!

Hainele se puteau spăla şi usca într-o spălătorie dotată cu maşini de spălat automate industriale şi cu uscătoare cu tambur. Trebuia să cumperi doar detergent şi cartelă de la recepţie. O spălare era cîţiva pence, la fel şi uscarea. Puteai să calci tot acolo aşteptînd să ţi se termine uscarea, dar de cele mai multe ori aşteptam vis-avis în Student Center relaxîndu-ne.

Am primit indicaţii preţioase de la Les Tidball cum să scoatem din cont de la Lloyd Bank în Northwood bani ca să mergem în Londra să ne înregistrăm la poliţia metropolitană. Aveam un cont de 50 de lire sterline. Tot în acest cont urma să primim şi bursa. Un travel card pentru o zi costa 3,10. Ne-a ajutat colegul nostru din anul I, Martin Parson. Cu aceiaşi bani am achitat garanţia cardului de intrare în şcoală (doar cartele magnetice de plastic) şi cea a cheii camerei. La recepţie se mai puteau cumpăra timbre sau cartele telefonice, pentru că la etaj erau două cabine de telefon. Tot la etaj un student administra o mini-librărie de unde puteai cumpăra rechizite de tot felul. În schimb la parter era o altă librărie, numai cu cărţi şi cu carduri. Acolo apăreau cele mai noi cărţi în domeniul teologic. Şcoala mai avea un departament video şi evident unul de întreţinere, iar asociaţia studenţilor deţinea un microbuz cu care se puteau face excursii.

Prima aventură în Londra a avut loc a doua zi. Am luat metroul de unul singur spre centru, ghidat de harta de la metrou. Am revenit cu capul vîjîind de cît de străin era totul. La primul drum la poliţie, nu am reuşit să ne dăm jos din vagonul de metrou la Conduit Street, uşile nedeschizîndu-se. Am pierdut timp cu întorsul înapoi, cu pozele de care aveam nevoie (pentru că nu aveam monede de o liră pentru automatul foto şi nimeni nu îţi schimba bani dacă nu cumpărai ceva).

Acolo am dat de doi bătrînei, în jur de 60 de ani, foarte comunicativi. Am intrat în vorbă cu ei şi i-am întrebat ce au păţit. Căutau de lucru şi erau …americani. Englezii nu discutau cu tine, erau sătui de turişti şi erau …englezi. Apoi un tip în costum negru la vreo 50 de ani ne-a oferit politicos două lire (n-am primit) să ne facem pozele. L-am refuzat la fel de politicos. Oricum era prea tîrziu. La întoarcere am făcut întrecere cu Daniel să vedem care dintre liniile de metrou sunt mai rapide: Jubilee sau Metropolitan. Jubilee era, dar avea trei opriri în plus. În cele din urmă ne-am încadrat în termenul de 10 zile pentru înregistrare la poliţie.

Am primit un soi de buletin verde. La început îl purtam cu noi. Nu ştiam că în Marea Britanie nu existau „buletine”…

Apoi, că eram deja în octombrie, a început să plouă ca-n Anglia. La Bucureşti au revenit minerii! Acelaşi anotimp, alte lumi.

Vă recomand o carte: Mike Yankovski, Pe sub poduri, o aventură a credinţei pe străzile Americii


Mike Yankovski şi Sam Purvis străbat America ca doi boschetari creştini cu scopul de a verifica deschiderea Bisericii la această categorie de defavorizaţi.

Fără să consume droguri, fără să bea alcool, fără să fure, să mintă sau să înşele, cei doi au trăit sub cerul liber, pe străzi, la cheremul condiţiilor meteo şi al unora mai violenţi sau mai bine adaptaţi ca ei. Cîntînd cîntece creştine au întîlnit creştini ce i-au ocolit de la distanţă, i-au ignorat atunci cînd au dormit pe treptele bisericii sau au împărţit cu ei masa.

La rîndul lor s-au dovedit inimoşi şi darnici, martori ai lui Cristos într-o Americă ce se declară creştină mai ales în teorie. Practica lor te pune pe gînduri, dar şi-au demonstrat ceea ce au intuit la începutul proiectului: oricine are nevoie de Isus Cristos, chiar şi Biserica.

Printre cei de la marginea societăţii uneia dintre cele mai bogate şi mai puternice naţiuni, Mike şi Sam pleacă din Denver, trecînd prin Washinghton DC, Portland, San Francisco, Phoenix, San Diego, din 27 mai 2003 pînă în 3 noiembrie 2003, cînd revin acasă. Cu minimum de haine, fără medicamente, doar cu banii cîştigaţi din cerşit, aventurile celor doi constituie într-un fel o reeditare modernă a aventurilor lui Francisc de Assisi şi a tovarăşilor lui, pe drept numiţi „fraţii minoriţi”. În tot acest tinmp Mike slăbeşte 11 kilograme. La duşul din 2 noiembrie apa era încă cenuşie chiar şi după folosirea intensivă şi extensivă a săpunului.

Cartea nu numai că te pune pe gînduri, ci te face să iei hotărîri serioase.

„Yankovski pierde vremea împreună cu beţivii şi drogaţii. Trăieşte din cerşit şi caută haleală prin gunoaie. Mda, are tupeu, Dar şi credinţă.” Dean R Hirsch, preşedintele World Vision.

Aţi auzit astea, dar nu mă pot abţine…


AVOCATUL : Aceasta astenie grava va afecteaza memoria ?

MARTORUL : Da

AVOCATUL : In ce fel va afecteaza memoria ?

MARTORUL : Uit

AVOCATUL : Uitati ? Ne puteti da un exemplu de ceva pe care l-ati uitat ?

……………………………………

AVOCATUL : Doctore, e adevarat ca daca o persoana moare in somn, el nu-si va da seama de treaba asta pana a doua zi dimineata ?

MARTORUL : E adevarat ca dumneata chiar ai trecut examenul de barou ?

………………………………………

AVOCATUL : Fiul cel tanar, cel de douazeci de ani, ce varsta are ?

MARTORUL : Are 20 , cam ca si IQ-ul dumneavoastra

………………………………………

AVOCATUL : Erati de fata cand v-a fotografiat ?

MARTORUL : Glumiti ?

………………………………………

AVOCATUL : Deci data conceperii (bebelusului) a fost 8 August

MARTORUL : Da

AVOCATUL : Si ce faceati dumneavoastra atunci ?

MARTORUL : Cam ce credeti ca faceam ?

………………………………………….

AVOCATUL : Ea avea trei copii, asa e ?

MARTORUL : Da

AVOCATUL : Cati din ei erau baieti ?

MARTORUL : Niciunul

AVOCATUL : Era vreunul din copii fata ?

MARTORUL : Onorata  Curte, cred ca am nevoie de un alt avocat. Pot sa-mi iau un alt avocat ?

……………………………………………

AVOCATUL : Cum s-a incheiat primul dumneavoastra mariaj ?

MARTORUL : Prin moarte

AVOCATUL : Si prin moartea cui s-a incheiat ?

MARTORUL : Incercati sa ghiciti !

………………………………………………

AVOCATUL : Puteti descrie individul ?

MARTORUL : Cam de inaltime medie si purta barba.

AVOCATUL : Era barbat sau femeie ?

MARTORUL : In afara de cazul in care era vreun circ in oras, as merge pe varianta barbat.

………………………………………………..

AVOCATUL : Are aparitia dumneavoastra aici vreo legatura cu Nota de Dispozitie pe care am trimis-o avocatului dumneavoastra ?

MARTORUL : Nu , asa ma imbrac eu cand merg la serviciu

………………………………………………..

AVOCATUL : Doctore, cate din autopsiile pe care le-ai facut au fost pe oameni morti ?

MARTORUL : Toate. Cei inca vii … se zabat prea mult !

……………………………………………….

AVOCATUL : TOATE raspunsurile dumneavoastra trebuie sa fie ORALE. Bine ? La ce scoala ati fost ?

MARTORUL : ORALE.

………………………………………………..

AVOCATUL : Va amintiti la ce ora ati examinat trupul ?

MARTORUL : Autopsia a inceput la ora 8.30 p.m.

AVOCATUL : Si D-nul Denton era mort in acel moment ?

MARTORUL : Daca nu, in mod sigur a fost pana am terminat autopsia !

………………………………………………

AVOCATUL : Esti calificat sa dai o mostra de urina ?

MARTORUL : Dar dumneata chiar esti calificat sa pui intrebari ??

…………………………………………………

Si … cireasa de pe tort !!!

AVOCATUL : Doctore, inainte sa faci autopsia, ai cautat sa vezi daca mai avea puls ?

MARTORUL : Nu

AVOCATUL : Ai controlat tensiunea ?

MARTORUL : Nu

AVOCATUL : Ai verificat daca mai respira

MARTORUL : Nu

AVOCATUL : Deci e posibil ca pacientul sa fi fost inca viu atunci cand ai inceput autopsia ?

MARTORUL : Nu

AVOCATUL : Cum poti fi sigur Doctore ?

MARTORUL : Pentru ca creierul lui statea pe o tavita pe biroul meu

AVOCATUL : Inteleg, dar nu ar fi putut totusi ca pacientul sa fie viu, in ciuda acestui lucru ?

MARTORUL : Ba da, e posibil sa fi fost viu si sa practice avocatura !

De Alexandru Nădăban Publicat în haz

Paradisul, purgatoriul şi iadul (4): autoturisme şi camioane.


 Foto sus: Studebaker. Aici găsiţi mai multe date despre camionul Steagul Roşu: http://brasovean2008.blogspot.com/2009/06/o-vedeta-uitata-autocamionul-sr101.html

Pînă la apariţia în masă a camioanelor şi a interdicţiei accesului lor pe bulevardele principale ale Aradului, în anii 60, orice vehicul era un motiv serios de risărci copilăresc. Nu ne prea interesau căruţele, nici măcar cele cu roţi de cauciuc, adică „ştrafurile”, dar orice avea patru roţi, motor şi scotea fum, era deoasebit de fascinant. Bineînţeles, pentru noi copiii.

Să începem cu autoturismele, denumire ce la vremea respectivă nu exista. Erau maşini, dube, camioane, autobuze şi camioane. Era epoca în care atît morga, cît şi ecarisajul foloseau o dubă neagră trasă de un cal, cu roţi cu spiţe de lemn, dar cu obezi de cauciuc, cu coviltir în care se aflau de cele mai multe ori cîte doi bărbaţi fără nume, fără figură, dar înarmaţi cu „zbici”. Apăreau prin oraş şi dispăreau urmăriţi de privirile trecătorilor, probabil generînd fiori.

„Ştrafurile” (căruţele cu platformă mare cu roţi de cauciuc) efectuau transporturile ocazionale a celor ce se mutau sau cele de lemne şi cărbuni. Ne agăţam de obloanele lor spre furia celui ce mîna caii şi în ciuda eforturilor sale de a ne articula cu „zbiciul”, ne ţineam tari pînă oboseam. Asta se întîmpla pe B-dul V.I.Lenin, unde locuiam, cea mai apropiată stradă dinspre centru spre Deva sau spre depozitul de combustibili de dincolo de podul gării. Apropo de gară, cînd americanii au bombardat în 1944, vizînd triajul gării şi fabrica Astra, mulţi muncitori au fugit în păduricea cu lac din preajma fabricii. Bombele ce au căzut în triaj şi au lovit şinele, le-au strîns parcă în colaci, şinele eliberîndu-se de tensiunilor acumulate de ani şi ani. Cele căzute asupra fabricii au ratat ţinta, în schimb nu au ratat păduricea, mulţi muncitori găsindu-şi sfîrşitul acolo.

În Arad existau două „salvări” sau cel puţin două tipuri, poate erau mai multe ca număr: una era o dubă mai mare (eu ţin minte denumirea Graz sau ceva asemănător, dar nu am regăsit-o), motor benzină, cu bot tip camion clasic, tracţiune spate, roţi duble spate, în stilul ambulanţelor din război, dar albă şi cu obişnuita cruce roşie. A doua era Skoda, tot dubă (o a doua Skoda avea culoarea maro şi deservea TAPL-ul, ducea prăjiturile şi torturile la cofetării), de dimensiuni mult mai reduse. Nu am urcat în niciuna dintre ele, în schimb, unul dintre vecinii bunicilor de la Micălaca era şofer pe o Tatra răcită cu aer, în două culori, maro şi bej, motor spate, cu scaunele din vinilin uzat şi cu o aripioară dorsală între geamurile parbrizului din spate. Huruia, mirosea a benzină şi ridica mult praf pe stradă, dar eram fericiţi că ne ducea pînă la colţ.

La Sfatul Popular se mai putea vedea un Pontiac negru mat (oare de unde apăruse şi cînd?), cît şi un Zil (GAZ 12, din perioada 1953-1960) negru lucios, cromat şi cu steguleţ roşu pe bot. Amîndouă aveau forme rotunjite, prelungi, dar destul de dolofane. În Arad vedeam cîteodată o maşină neagră, revopsită, fără luciu, fără crom, asemănător cu un Packhard 1920. Colţuroasă, parbriz vertical, în spate în loc de portbagaj avea un cufăr (probabil metalic) legat cu curele, arcuri cu foi. Avea roţi cu spiţe şi mergea foarte încet. Tot în Arad sau în împrejurimi exista un Citroen 36, un design celebru, dar despre care nu ştiam mare lucru atunci, nu stălucea prin absolut nimic, nici măcar prin vopseaua verde miltar. Ultimele două aveau cauciucurile extrem de uzate, fără urmă de relief.

Cîteodată prin centru apărea un cupeu verde decapotabil stil 1930 (nu am dat de marcă) care arăta foarte bine, la care uşa portbagajului se transforma în spătar, doi adolescenţi putînd să stea aşezaţi în interior. Cîte un DKW sau un Moskvici copiat după el se mai tîrau pe străzi, dar nu mi-au făcut vreodată impresie. Exista şi un Fiat Topolino de două locuri, bordo, dinainte de război, portiera deschizîndu-se invers. Avea un motor miunuscul, doi cilindrii, mare minune că încă mai funcţiona, avînd în vedere că era semidecapotabil, cu acoperiş de pînză.

În rest, doar Gazuri cu prelată, tradiţionalele autobuze Zil şi TV (ambele cu motoare pe benzină în faţă) şi camioane. Prin anii 60 puteau fi văzute sporadic autobuzele ungureşti Ikarus Mamuth, cu turişti sau cel al unei echipe de fotbal din Regiunea Autonomă Maghiară. Masive, lente, gălăgioase, cu motor diesel în spate, dar cu culori ceva mai vii.

Cel mai mare camion, părea o dihanie din poveştile cu monştri, era un Benz ce transporta făină în saci. Era enorm! De obicei îl vedeam după descărcare, cu motorul ambalat, lăsa un nor de făină în urmă, muncitorii stînd în picioare şi ţinîndu-se de oblonul din faţă, cu mantalele tipice pentru astfel de joburi, capetele acoperite cu nişte glugi enorme. Cabina era înaltă, niciodată neînţelegînd de ce era chiar atît de mare.

Apoi erau cele cîteva camioane Studebaker de pe la colectivele din împrejurimi. Atîta l-am admirat pe unul dintre ele, parcat pe „strada mea”, încît şoferul ne-au invitat în cabină, unde am început să tragem de toate cele şi să învîrtim volanul. Bineînţeles că am tras frîna de mînă ce s-a blocat, mărturisindu-mi greşeala, şoferul a deblocat-o apăsînd pe butonul din capătul sticului. Toate camioanele cu benă sau cutie avea numerele înscrise pe lateral cu litere şi cifre albe, mari de circa jumătate de metru.

Un alt camion parcă făcut să reziste for evăr era Leylandul din dotarea schelelor de foraj. Pătrăţos, dar cu marginile rotunjite, înalt, gri, cu punte dublă în spate, avea o platformă enormă netedă ce se termina cu o ţeavă ca încărcăturile să alunece fără probleme. Pe deasupra mai avea şi un troliu. Şoferul părea că stă în spatele volanului undeva la etajul doi faţă de pietoni. În afară de cîteva camioane pătrăţoase de provenienţă necunoscută, Leylandul era printre puţinele cu motor diesel. Ca atare huruitul motorului său era unic.

Mai existau camioane Molotov (GAZ 51) , o variantă mai mică a Studebakerului, de un verde închis, lente, silenţioase dar fără personalitate, apoi Zil-urile armatei, de fapt o variantă apropiată de americanul Studebaker, dar mai rotunjită. Erau masive, un bot lung şi parbriz rabatabil. Cîteodată mai răsărea cîte un camion cu patru roţi, scurt, fără bot, cu turelă, vopsit în verde (de acum culoarea tradiţională) cu ambele osii independente şi cu un mare unghi negativ. N-am ştiut niciodată ce marcă era, dar căutînd imagini pe net cred că era o Skoda 48. Mult mai interesant era traversarea oraşului de convoaiele de amfibii pline cu soldaţi. Aveau un claxon foarte puternic, erau foarte înalte, huruiau de numa-numa şi le vedeam elicea. Nu ai văzut elicea, nu ai văzut nimic!

Cam tot atunci a apărut balena albă, o balenă ce era plimbată cu un camion frigorific prin toate ţările şi junsese şi la Bucureşti. Am văzut-o într-un jurnal de actualităţi dinaintea unui film. Ajutorul şoferului ştergea parbrizul în timp ce camionul se deplasa pe Magheru. De aici a derivat porecla „balenă” pentru camioanele mari de acest gen, tirurile de mai tîrziu.

Dar cele mai întîlnite camioane erau Zis-urile şi Steagul Roşu, o copie uşor cosmetizată a Zisului sovietic. A exista şi o dubă ce a dus la dispariţia ştrafurilor din centru: UMT-ul. Era o prismă gigantică, de cele mai multe ori cu uşile deschise la spate, argintie cu un pic de albastru, şi cu tot tacîmul de semnalizatoare minuscule. Noi copiii concuram la demaraj cu ele. O băteam pe primii 30 de metri fără probleme.

Din aceiaşi categorie va deriva autospeciala de pompieri de mai tîrziu. La capitolul autospeciale se încadra şi scara de incendiu şi cele două camioane cisternă cu pompieri ce stăteau agăţaţi, ZIS şi SR. Toţi dădeam buzna să urmărim spectacolul pompieristic. În rest nişte macarale anonime ce impresionau doar prin scheletul macaralei şi prin viteza redusă de deplasare. Tot la capitolul autospeciale intrau şi cele două stropitoare care mai scădeau temperatura asfaltului în zilele de vară, spre deliciul nostru care eram desculţi (chiar în centrul oraşului) şi spre spaima cucoanelor ce se opreau terifiate de jetul de apă. Primele stropitoare nu puteau regla separat jeturile de la dreapta şi de la stînga, aşa că opreau să treacă doamna sau îşi reduceau total jeturile. În schimb, generaţia mai nouă putea comanda separat cît de tare să stropească pe ambele părţi.

La şcoală, clasele mari făceau „atelier” şi se căzneau să cunoască două camioane ce erau parcate sub un acoperiş în curtea şcolii: o Praga (îl găsiţi aici, cel de la şcoală avea ladă clasică nu era dubă http://www.autogallery.org.ru/k/pa/prRN_BVV.jpg) şi încă un camion, la fel de verde şi cam tot din aceiaşi epocă. Exista chiar şi un manual pentru orele auto, dar în ciuda implicării maiştrilor nu am văzut vreodată ca unul dintre cele două camioane să pufăie măcar. Pauză totală. Un Praga albastru, cu bot mai mic, se mai plimba prin Arad din cînd în cînd.

Cea mai interesantă întîmplare s-a petrecut (în ceea ce mă priveşte) pe Bulevardul V.I.Lenin, chiar în faţa intrării la numărul 1, acolo unde locuiam. Tocmai se renova pe exterior clădirea şi la intrare, după poarta masivă existau două lăzi enorme cu ciment. Muncitorii recondiţionau exteriorul clădirii şi foloseau pe lîngă ciment şi nişte mături de mici dimensiuni de nuiele. La ora respectivă nu exista niciun muncitor în apropiere. Împreună cu Mircea şi cu Horaţiu stăteam la intrarea dinspre parc, poarta fiind întredeschisă şi blocată un o bară de metal masivă să nu se trîntească. „Nemţii” trebuiau să ne atace dinspre stînga (ăsta era sensul de circulaţie la vremea aceea), aşa că am împlîntat o măturiţă de-a zidarilor în ciment, căutînd să o încărcăm cu cît mai multă materie cenuşie (ce nouă ne cam lipsea la vîrsta aceea). Am pus măturiţa pe bara respectivă şi aşteptam atacul. Din stînga apare un Zis cu parbrizul ridicat datorită zudufului din timpul zilei. Cum ceilalţi erau mai mici ca mine, eram atît comandant cît şi servant. Am ţintit inamicul şi cum camionul rula destul de încet am comandat „foc”!

Lansată precis, ca un proiectil Katiuşa din filmele sovietice, măturiţa s-a dus aţă spre cabina Zisului, lovind trupele inamice îmbarcate în mijloace auto exact unde trebuia: sub parbrizul deschis! A urmat o frînă teribilă, un scrîşnet pe măsură, nişte ochi căscaţi ca la dentist şi gîndul că ne aştepta nimic altceva decît curtea marţială. Nu pentru ce făcuserăm ( mai ales eu), ci pentru că fugiserăm în faţa inamicului cu toate că ambuscada reuşise. Eu am luat-o pe prima scară şi m-am oprit la ultimul etaj ţinîndu-mi răsuflarea, în faţa uşii de la pod. Mai departe nu puteam ajunge. Mircea şi Horaţiu s-au topit acasă la ei, la trei scări depărtare, pe celălalt bulevard, securizaţi în spatele uşilor. Evident nimeni nu s-a luat după noi, dar în următoarele trei ore a fost linişte înmormîntală în curtea imobilului. De parcă am fi fost înfrîţi de coloana motorizată a „nemţilor”în retragere…

Apoi am început să vedem la televizor basculantele cu care se construiau barajele hidrocentralelor: Krazurile şi Muzurile sovietice. Din cînd în cînd mai trecea prin oraş o cisternă enormă argintie MAZ ce ducea combustibilul pentru avioane la aeroport. Era un eveniment!

La începutul deceniului şapte au apărut autoturismele, unele dintre ele rezistînd pînă în anii 80. În primul rînd cele sovietice: Volga, care plăcea tuturor, avea un cerb mare în săritură pe capotă. Oare de ce se numea Volga (fluviu) şi avea simbol un cerb? Pobeda, ce pe limba noastră înseamnă Victorie (cam tot ce se producea în URSS era Pobeda) şi Moskviciurile 401 (403, se pot vedea la  http://www.nezapomente.cz/images/cms/gallery/moskvic_403_2190_2350.jpg, 408 şi 412). Un Moskvici 403 a fost recondiţionat şi pus la tombolă pe terenul Utei la unul dintre jocurile echipei arădene. Şi mai erau Skodele, dintre care cea mai interesantă era una decapotabilă, roşie cu top alb, a lui Ioan Igna, jucătorul de la UTA, arbitrul de mai tîrziu, ce îşi plimba pe viitoarea soţie (locuia tot pe V.I.Lenin la nr. 5-7 ), una dintre frumuseţile oraşului ividiată şi bîrfită de celelalte pretendente.

La început toate autoturismele astea erau cam hodorogite, cine ştie poate erau în uz de ceva timp, dar, a apărut generaţia a doua. Arătau mai bine, culorile erau mai vii, în sfîrşit a fost abandonat cenuşiul. La jumătatea anilor 60 au apărut şi alte mărci, atît „socialiste”, cît şi capitaliste. Printre primele autoturisme mai moderne erau Skoda (1000 MB), Trabant (600 şi 600 combi – cu cele mai multe bancuri la activ), Wartburg 311 (avea motor cu trei cilindrii, 1000 cmc şi doi timpi) ambele mărci cu motoare în doi timpi, Warsawa poloneză, de fapt o Pobeda făcută sub licenţă, cu ceva modificări de stil, iar dintre cele capitaliste Ford Taunus 12m, 15m, 17m, Opel Kadet, Rekord, Kapiten, Admiral, Diplomat, Fiat 600, 850, 1100 D, 2100, 2300 şi Renault Dauphine, R 10, R 10 Major, R 16 şi în cele din urmă Dacia 1100 şi 1300. Pînă la dotarea Miliţiei cu VW broscuţă albastre cu girofar, accidental mai puteai vedea cîte un VW. Dar în cele din urmă Dacia a eliminat orice concurenţă.

Prima foto jos: Zil-ul limuzină.

Tatra foarte asemănătoare cu cea condusă de vecinul bunicilor.

Ioan Moraru, premiul Nobel pentru pace în 1985


DIN PACATE, CU TOTII AM FOST CONTEMPORANI CU UN MARE ROMAN,  FARA MACAR SA FI AUZIT DE EL!… 

Oare stiati ca Ioan Moraru, laureatul Nobel pentru pace din anul  1985, a fost singurul român care a câştigat un Nobel pentru ţara sa, traind aici, aproape in anonimat, toata viata ?

În 1985 românii trăiau exagerarile epocii de aur impuse de regimul Ceauşescu. Deşi în ţară sărăcia era lucie, aspiraţiile lui Nicolae Ceauşescu nu ţineau deloc cont de această stare de fapt. În ciuda alimentelor date pe cartelă, a întreruperilor repetate de curent electric, a lipsei căldurii din apartamente, Ceauşescu spera în acea perioadă să obţină nici mai mult nici mai puţin decât Premiul Nobel pentru Pace… Se făcuseră toate demersurile în acest sens. În acest context, decernarea acestui premiu era aşteptată cu mare interes de clasa conducătoare. Şi, surpriză! România câştigă, într-adevăr, Premiul Nobel ! Şi încă o surpriză: nicidecum pentru Nicolae Ceauşescu!….

În acel an Premiul Nobel pentru pace a fost decernat organizaţiei „International Physicians for the Prevention of Nuclear War” (în traducere, „Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear”). Trei persoane erau liderii acestei organizaţii mondiale: un rus, un american şi un român! Nu era un român emigrant, care fugise din tara, ci un român care trăia în România condusă de Nicolae Ceauşescu. Numele său este IOAN MORARU (foto) şi, spre jena naţiunii noastre uneori nerecunoscătoare, a rămas încă (şi astăzi, după eliberare) un ilustru necunoscut printre compatrioţii săi. După ce a primit celebra distincţie, a intrat rapid într-un con de umbră, regimul de atunci neputând ierta şi trece cu vederea că alt român „i-a furat premiul lui Ceauşescu..” Câţi ati auzit de el?

Ioan Moraru (în centrul fotografiei), un laureat Nobel în anonimat, a murit în 1989, doar cu trei zile înainte de 22 decembrie, dar a apucat să rămână în conştiinţa studenţilor săi şi a colegilor cu care şi-a împărţit pasiunea pentru medicină…. Domnia sa a continuat munca de cercetare începută de Victor Babeş în domeniul anatomiei patologice, remarcându-se prin numeroase descoperiri de profil. A condus Institutul de Anatomie Patologică din Bucureşti, în acest loc unul din amfiteatre purtându-i acum numele.

Premiul Nobel pentru Pace primit la Oslo, în 1985, Moraru l-a împărţit cu doi colegi: un rus şi un american. Este vorba de Mihail Kuzin, din fosta URSS şi Bernard Lown, din SUA. Dintre cei trei, el a fost singurul despre care nu s-a ştiut nimic în ţara sa în acel an, ceilalţi doi fiind, evident, ovaţionaţi de compatrioţi. Cei trei se cunoşteau din anii ’60 şi, numai LA INITIATIVA LUI MORARU, ei  au decis să înfiinţeze o Organizaţie mondială pentru prevenirea războiului nuclear. Cu atât mai mare este meritul acestui savant român, ajuns la conducerea acestei Organizaţii, în condiţiile în care el nu a reuşit în România de atunci să înfiinţeze o filială a acesteia şi la Bucureşti, deşi încercase aşa ceva.

Ioan Moraru s-a născut în 1927, La Dârlos, lângă Mediaş, cei de aici fiind printre puţinii români care ştiu că un sătean de-al lor a luat marele Premiu Nobel. Ce păcat! De altfel, Ioan Moraru este singurul român laureat al Premiului Nobel care s-a născut şi a trăit în România. Ceilalţi laureaţi: George Emil Palade, medic şi om de ştiinţă american, născut în România, specialist în biologia celulară, a primit premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în anul 1974, pe care l-a împărţit cu Albert Claude şi Christian de Duve. Elie Wiesel, un scriitor evreu american originar din Sighetu Marmaţiei, supravieţuitor al Holocaustului, a primit Nobelul pentru Pace în 1986.. Herta Muller, născută în Banat, a câştigat în 2009 Premiul Nobel pentru Literatură pentru Germania.

 

sursa: Ovidiu Teodorescu