Paradisul, iadul şi purgatoriul (2)


Încă nu mergeam la şcoală cînd purtam primul meu costum (de tergal) gri şobolen. Bineînţeles că vestonul l-am agăţat în balustrada scării de la etajul unu, la o coborîre plină de entuziasm, cu zece minute de a pleca la bunici, să mă mai agit un pic prin curtea imobilului. Catastrofa a fost reparată la „ţesut artistic”, o rezolvare deloc artistică pentru lucruri mai scumpe.

De fapt pe vremea aceea se putea repara orice. Se reparau mingile de volei din plastic care cădeau în ţepii trandafirilor, camerele bicicletelor, cuţitele, radiourile, pantofii şi plasele de piaţă. Ele constituiau o trăsătură specifică a civilizaţiei noastre „populare” (Republica Populară Romînă) şi apoi „socialiste” (din 1965, cu venirea la putere a lui Ceauşescu, Republica Socialistă România). La început aveam de-a face cu plase din mase plastice, roşii şi galbene, o reţea de romburi cu două mînere din acelaşi material, extrem de încăpătoare, dar incomodă tocmai datorită mînerelor ce îţi tăiau palmele. Mai existau şi nişte coşuri din plastic alb, destul de rigide ce dădeau o aură de coş pentru cumpărături.

Şocul plaselor colorate s-a manifestat de prin anii 70, cînd au invadat plasele sovietice, mai uşoare, în stil ecosez, în culori sobre, dacă nu chiar dure. Era rentabil să le cumperi cu 10 copeici şi să le vinzi cu cîţiva lei acasă. Cam tot atunci au apărut nişte plase mai estetice, mai încăpătoare din Polonia, un plastic frumos, transparent cu modele mici şi foarte estetice. Mai scumpe şi mai puţine, nu au cucerit România. Încă nu se inventaseră plasele cu un leu, totul fiind ambalat în hîrtie de ambalat sau pungi de hîrtie de un sfert, jumate, un kilogram sau chiar două şi în cele din urmă în pungi de plastic cu cîţiva bani, aidoma celor ce se folosesc pentru congelator acum. O dată cu deschiderea primului magazin alimentar cu autoservire, tocmai vis-avis de noi, a apărut şi  zahărul ambalat la pungi de 1 kg, la un preţ de 9 lei. Cel cubic era cu puţin mai scump, la fel zahărul praf.

Costumul meu gri s-a vrut şi uniformă în prima zi de şcoală, ai mei nedorind să mai dea bani pe uniformă. Doar colegul meu de clasă ( I-VIII) Farkas Alexandru mai venea cu costum la şcoală, diferenţele fiind însă evidente: costumul său era din stofă bleumarin, tatăl său avocat, mama scenaristă la teatru. Probabil că asta mi-a dat un impuls pe direcţia non-comformismului. Dar, o scurtă inspecţie prin clase a directorului (un tip de căpcăun comunist) m-a dat de gol, pe cînd era să părăsească clasa cu impresia că totul era în regulă. Am fost somat şi prin urmare, m-am procopsit cu uniforma bleumarin: veston larg (nu eram prea musculos) şi pantaloni ţinuţi în frîu cu o pereche clasică de bretele. Jur că nu mai ţin minte ce pantofi purtam, dar de regulă erau de culoare maro. În fiecare vară bunica din Micălaca îmi cumpăra o pereche de sandale. Tot ea mi-a cumpărat şi ceasul Raketa, de care m-am despărţit doar în armată.

Îmi aduc aminte că vara, în curtea imobilului în care locuiam de cînd mă ştiam, o bandă de femei casnice au pus în practică recuperarea şi reciclarea de care avea să facă mai tîrziu caz regimul lui Ceauşescu: s-au decis să fabrice săpun de casă pentru spălat rufele. Tehnologia era banală şi la îndemîna oricui: era nevoie de o căldare de mari dimensiuni, resturi de slănină rîncedă, untură de porc rămasă din iarnă, sodă caustică, cîteva lemne de foc şi o lopăţică de lemn de dimensiuni mai mari pentru învîrtit în căldare. După desfăşurarea procesului tehnologic, ultimele faze constau în turnarea amestecului fierbinte, răcirea şi tăierea în bucăţi, unele de forme foarte diforme de culoare bej murdar deschis. Nu exista murdărie să-i reziste! În comerţul socialist exista în anii 60-70 şi un săpun de spălat rufe de 1 kg. Dacă aveai nevoie doar de jumătate de kilogram vînzătoarea punea mîna pe un cuţit şi îţi servea doar jumătate. Avea cam de aceiaşi culoare cu cel de casă, dar costa.

În cele din urmă, spre bucuria maselor şi a soldatului român, a apărut săpunul „Cheia”, ceva mai bun şi mult mai mic (în jur de 100 de grame). Cu el ne spălam după ce terminam activitatea în atelierul şcolii sau în pauza din timpul zilei de practică din intreprindere. Ulterior cheia de culoare nedefinită s-a transformat în albastru vîntului turbat cu o idee de parfum, astfel că puteai pretinde cel puţin că speli cu săpun. Evoluţia săpunului a întîrziat comparativ cu cea a maşinilor de spălat.

De culoare albă, cea mai simplă fiind de fapt un recipient de formă prismatică, cu un furtun de evacuare din plastic agăţat de corpul maşinii, se numea Alba Lux. Avea doar un comutator pornit-oprit, apa se punea acolo prin turnare cu o oală sau se folosea o bucată de furtun pentru a devia apa de la robinet. Ruginea destul de repede, îi cădea cureaua care antrena agitatorul din ebonită sau i se uza cureaua şi trebuia să faci rost de alta. Ca urmare a apariţiei maşinilor de spălat au fost scoase din uz troacele, atît cele din lemn din prima generaţia (tatăl meu navigase cu una din ele în timpul inundaţiei din 1932 cînd Micălaca era sub ape), cît şi cele din a doua generaţie, din tablă zincată. Acum săpunul de rufe era „fulguit” cu cuţitul de bucătărie fiind cel mai ieftin detergent. Lăsat peste noapte într-un borcan sau într-un lighian pentru a se lichefia, era extrem de eficient. Nivelul de trai a sărit literalmente în sus o dată cu apariţia detergentului praf, Perlan şi Alba. Perlanul era verde-albastru sau alb şi nu avea egal. Totuşi se mai folosea din plin soda şi tixul (pentru frecat). În materie de frecat accesorii metalice „Sidolul” era imbatabil. Nasturii de la mantale sclipeau de îţi luau ochii. După un timp au apărut maşinile de spălat Alba-Lux 3, cu centrifugă, culmea confortului.

O mare revoluţie în materie de nivel de trai şi confort a fost apariţia hîrtiei igienice. Calitatea celei româneşti era pe măsura produsului şi destinaţiei acestuia. Hîrtia se rupea oriunde, numai acolo unde trebuia, nu. Se spune că avioanelor IAR fabricate la Ghimbav li se rupeau aripile în zbor, mureau piloţii ca muştele. Nimeni nu putea afla de ce, indiferent cîte calcule s-au făcut. Au încercat fel de fel de soluţii: au întărit aripile, le-au îngroşat, mă rog, toate cele, dar rezultatul era identic. Fabricaţia a intrat în impas cînd, un tip mai destupat a zis: „De ce nu mergeţi la rabinul din Dorohoi ? Ăla are răspuns la orice !” Se duc la rabin, îi povestesc ce se întîmpla, rabi se gîndeşte puţin şi le spune: „Păi daţi nişte găuri acolo unde se îmbină aripile cu fuselajul.” Inginerii cască nişte ochi cît cepele, dar bazîndu-se pe înţelepciunea ebraică, pleacă spre fabrică. Acolo se pun pe treabă, dau găurile şi minune: avianele zburau fără probleme, aripile rămîneau întregi. Inginerii se întorc la Dorohoi să îi mulţumească rabinului şi îl întreabă de unde i-a venit ideea. „Simplu – spune rabinul. Am observat că hîrtia igienică românească se rupe oriunde altundeva, numai acolo unde sunt date găurile nu!”

În 1975 a intervenit prima criză a hîrtiei igienice. Fidel Castro declanşase criza cu rachetelor în anii 60, mai tîrziu, Ceauşescu cea a hîrtiei igienice! Nu se mai găsea hîrtie igienică, producţia românească nu făcea faţă, iar cea chinezească dispăruse. Ni s-a comunicat oficial pe un ton extrem de serios (eram în armată) că o navă chinezească ce transporta hîrtie igienică s-a scufundat în drum spre noi. Partidul ne-a explicat că nu puteai să te pui cu forţele naturii. Nici nu ne-am pus, dar trebuie să recunosc că ziarul Scînteia, organ al C.C. al P.C.R. s-au vîndut tare bine în perioada aceea.

Ridicarea nivelului de trai s-a putut vedea rapid la începutul anilor 70. Pînă atunci vedeam maşini cu cehi, polonezi şi dederişti trecînd spre mare, mai toate trăgînd după ele cîte o rulotă. Fenomenul a continaut, dar a luat avînt şi turismul nostru. ONT-ul, adică Oficiul Naţional de Turism îşi avea sediul lîngă Banca Naţională, tot în faţa Sfatului Popular, aşa că treceam prin faţa lui de cîteva ori pe săptămînă. Erau excursii interne şi externe. Chiar şi la Loto puteai cîştiga o excursie într-o ţară «exotică», adică oricare din afara „lagărului comunist” (compus din URSS, România, Bulgaria, Ungaria, Republica Democrată Germană, Polonia, Cehoslovacia, Albania, China, Mongolia, Vietnam – dar nimeni nu mergea acolo că era război – şi Cuba, oarecum şi Iugoslavia). Îmi aduc aminte că cineva fusese în Elveţia exact în perioada carnavalului şi una dintre românce leşinase de două ori în urma farselor macabre cu schelete din plastic jucate de participanţii autohtoni la nebunia sărbătorii.

Dacă în anii 60 vedeai cîte un autocar Fiat cu sigla ONT-ului, în anii 70 românii au prins gustul excursiilor. Dar, contrar a ceea ce s-ar crede citind statisticile, românii au făcut turism de dragul unui cîştig suplimentar. Te înscriai la o excursie în grup la care nu aveai nevoie de paşaport, îţi burduşeai un geamantan şi o geantă sau două cu marfă (în funcţie de destinaţie) şi apoi vindeai la faţa locului totul căutînd să cumperi ceea ce lipsea în ţară. De exemplu de la noi se duceau: confecţii, pantofi, cristal roşu românesc, jeansi, orice marfă chinezească şi baticuri cu fir în URSS. Din URSS se cumpărau: televizoare portative, filme color, motociclete, radiouri, aparate foto, aur, ceasuri (de mînă, de şteptătoare electrice, ulterior primele ceasuri cu afişaj electronic). Din Polonia se aduceau cristale, dar mai ales vulpi arginti sau polare, biciclete mini, la modă. Din DDR cristale, bibelouri, haine pentru copii (la ei erau subvenţionate de stat), ceasuri ieftine fără rubine, eventual biciclete mini. În Iugoslavia se vindeau tablete Gerovital (ce goană era după ele prin farmacii!) cu care se drogau caii de curse din Italia (poate era doar un mit), mai ales lenjerie chinezească şi prosoape chinezeşti. Bun prieten era marele popor chinez!

Se aducea: table de ciocolată de 1 kg (gust ciudat), cacao la kilogram, truse de pixuri şi stilouri cu cîte 24 de bucăţi, ieftine şi proaste, cămăşi bărbăteşti de nylon ca de mătase. La examenul de limba română al admiterii la liceu am simţit cum una dintre femeile de serviciu puse să apere poarta şcolii mi-a pipăit «discret» cămaşa (fiind cu spatele la ea), şoptindu-i celeilalte «Îi ca mătasa, tu !» La fiecare trecere de frontieră ţi se schimbau cîteva sute de lei, sumă fixă, în valuta autohtonă. Deţinerea de valută străină se pedepsea cu confiscarea valutei, trimiterea în judecată pentru deţinere ilegală de valută şi bineînţeles condamnarea la închisoare. Rubla avea paritatea neoficială de 1 rb la 10 lei (oficial 8 şi ceva), forintul maghiar 0,58 bani pentru un forint. Se putea vinde în DDR, Cehoslovacia şi Ungaria coniac românesc de orice fel şi rom.

După o excursie de o săptămînă îţi scoteai investiţia (adică preţul excursiei, marfa cumpărată, o atenţie ghidului să îţi faci de cap pe cont propriu, nu cu grupul, plus ceva de uns vameşii) chiar dacă îi duceai şefului tău o atenţie şi mai ungeai de un nou concediu medical pentru excursia următoare. În final rămîneai cu ceva cristale, cu un radio, cu un aparat foto sau cu ceva ce nu puteai cumpăra în mod normal din comerţul de stat. Şi aşa ne-am umplut de cristale, bomboniere, scrumiere, gulere de blană. O vulpe costa peste 3000 de lei, o sumă mare pentru anii 60, dar blana se întorcea pe dos, se trasa, se tăia cu lama şi apoi se coseau guleraşe mai ieftine şi mai mici, dar care treceau mai repede. Micii întreprinzători erau deja pe fază. Motivat de astfel de succese deloc comuniste, un turist serios se putea duce în cel puţin trei excursii pe an. Merita! Cînd te gîndeşti că la vremea aceea nu aveam o ministră a turismului. Nici măcar un minister. Ce păcat!

Tot pe la începutul deceniului opt (anii 70) ne-au invadat sîrbii cu ocazia meciului de fotbal UTA-Steaua Roşie Beograd. Pe lîngă înfrîngerea usturătoare, sîrbii ne-au mai golit magazinele de toate mezelurile. Cîteva zile după meci nu se mai găsea nimic decît pe la periferia oraşului, acolo unde nu ajunseseră lăcustele. Fiecare sîrb cumpăra cîte 3-4 rude de salam. La plecare li s-a dat liber pe Bulevardul Republicii pe patru benzi în sens unic ce au fost inundate de Zastavele lor 1500 bordo (Fiat 1500 sub licenţă, la noi erau doar Fiaturile 1300) timp de vreo două ore. A fost un adevărat exod.

O altă revoluţie a avut loc în materie de modă şi confecţii în momentul cînd a apărut «fîşul». A fost cea mai mare descoperire a utilizării materialelor plastice în domeniu pînă la apariţia gecilor de «scai» de după 76. Apărut mai degrabă ca un accident, a prins extrem de repede în deşertul autohton. Fîşul putea fi maro, bleumarin sau negru, subţire, elastic şi aparent impermeabil. Erau uşoare, nesemnificative ca volum astfel că puteai să le pui în rucsacul de excursie sau în geanta de şcoală. Iniţial se aduceau din Italia, de unde se spune că se cumpărau «la kilogram». Nu te bătea vîntul (încă nu făcuse avere…), nu te bătea ploaia şi se vedea de la o poştă.

Balonzaidele păliră, se ofiliră şi dispărură. În afară de nişte pensionari, exponenţi ai fostului regim, nimeni nu mai purta nimic în afară de fîş. Pe la începutul invaziei fîşului veneam cu mama pe bulevardul Republicii şi în faţa hotelului Ardealul vede o maşină cu numere străine din care tocmai coborîse un domn la vreo 50 de ani. Se duce direct la el, îi întreabă pe româneşte dacă are fîş, acesta se uită în stînga, apoi în dreapta, se duce la maşină în timp ce noi aşteptam la intrarea în hotel, ia de acolo o pungă de fîş în care se afla «haina» de fîş, ne-o dă să ne uităm discret, spune preţul, plătim şi plecăm. Totul a durat cam 100 de secunde.

Ulterior au apărut fîşurile româneşti, impunîndu-se pînă şi în uniformele miliţiei şi armatei. Singura deosebire era că apa trecea prin ele. Apoi producţia s-a diversificat şi au apărut gecile de fîş de toamnă-iarnă cu căptuşeală sau mesadă. Erau excepţionale pentru bătăile cu bulgări pentru că nu se lipea zăpada. Personal, mă simţeam ca în paradis, cu toate că într-una dintre nopţile petrecute acasă singur (mama, tata erau excursionişti) citind din „Antologia nuvelei fantastice” am auzit cum scîrţîie parchetul în camera alăturată: o dată, apoi a doua oară, ca un alt pas, apoi ca să pună capac nuvelelor de groază, pocni un arc de la recamieu. Am simţit cum mi se face părul măciucă: am stins lumina şi m-am băgat sub plapumă. Totuşi am supravieţuit.

7 comentarii la “Paradisul, iadul şi purgatoriul (2)

  1. Pingback: Paradisul, iadul şi purgatoriul (2) | Cuttingart News Blog

  2. Mișto rememorare! Încercam la un moment dat să-mi imaginez (că nu prea am cine să-mi povestească decât chestii marginale) cum va fi fost viața în anii ’50. Deja de prin ’60 încoace am auzit mai multe relatări.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s