Sandie Shaw: Domani (Mîine)


Pe vremea cînd nu se modifica digital vocea şi trebuia să cunoşti notele. Se cînta cam aşa. Sandie cînta desculţă. Poate din smerenie. 

În 1967 a cîştigat Eurovision.

Tot desculţă.

The Bible in 66 Verses


De la Tony Lane citire:

The Bible in 66 Verses

Genesis
In the beginning, God created the heavens and the earth. (1:1)

Exodus
“I am the Lord your God, who brought you out of the land of Egypt, out of the house of slavery.” (20:2)

Leviticus
“Speak to all the congregation of the people of Israel and say to them, ‘You shall be holy, for I the Lord your God am holy.’” (9:2)

Numbers
Whenever the ark set out, Moses said, “Arise, O Lord, and let Your enemies be scattered, and let those who hate You flee before You.” (10:35)

Deuteronomy
“Hear, O Israel: the Lord our God, the Lord is one.” (6:4)

Joshua
“And if it is evil in your eyes to serve the Lord, choose this day whom you will serve, whether the gods your fathers served in the region beyond the River, or the gods of the Amorites in whose land you dwell. But as for me and my house, we will serve the Lord.” (24:15)

Judges
In those days there was no king in Israel. Everyone did what was right in his own eyes. (17:6)

Ruth
Ruth said, “Do not urge me to leave you or to return from following you. For where you go I will go, and where you lodge I will lodge. Your people shall be my people, and your God my God.” (1:16)

I Samuel
And the Lord said to Samuel, “Obey the voice of the people in all that they say to you, for they have not rejected you, but they have rejected Me from being king over them.” (8:7)

II Samuel
David said to Nathan, “I have sinned against the Lord.” And Nathan said to David, “The Lord also has put away your sin; you shall not die.”

restul la sursa: http://www.lutheranforum.org/blogs/the-bible-in-66-verses

London Bible College – London School of Theology (4)


Primul lucru ce l-am făcut cînd am ajuns la şcoală a fost să mergem în „Student Center”, o clădire cu etaj, unde era păstrată la frigider mîncarea pentru cei doi întîrziaţi din România. Nu ne-au uitat. Nimic fancy: cartofi înăbuşiţi, salată şi o bucată groasă de circa 6 mm de ham. Nu tu pîine sau supă. Nu ştiu ce a fost desertul, dar devreme ce nu îmi amintesc, nimic impresionant. În sala în care am luat masa se găsea un televizor color, exista un automat de băuturi răcoritoare, iar lîngă, o mică bucătărie bine dotată, o mică încăpere cu pian pentru repetiţii, o alta cu încă un televizor şi două cabine de telefon. Pe una dintre laturile clădirii se putea vedea un teren de fotbal.  La parter două grupuri sociale, vestiare pentru jucători, cu o sală de forţă, o altă sală mai mare cu o masă mică de biliard, două mese de ping-pong şi darts.

Comitetul de primire, în frunte cu un nigerian, ne-a întîmpinat cu zîmbetul pe buze. Am primit un program pentru a doua zi, identic cu cel primit şi lăsat în bagajul ce venea din ţară cu al doilea avion. Am hotărît cu Justin să ne vedem peste trei ore să recuperez bagajul. În holul de la intrare exista o placă din clădirea iniţială a şcolii care a fost deschisă în 1940, în centrul Londrei, în plin război, atunci cînd doar Anglia se lupta cu Germania nazistă, iar Londra era bombardată continuu şi nu se întrevedea viitorul. Asta spune multe despre ce fel de creştini existau atunci. 

Am ajuns în fine în camera mea cea de toate zilele. Cu mici excepţii cînd voi sta în altă cameră în anul III pentru că se renova, îmi voi petrece tot timpul din cursul celor trei ani aici. Camera era la etajul întîi. Acolo mă aşteptau cutiile cu cărţi şi hainele expediate în avans. Încăperea de circa 3,50 pe 3,50 avea un aspect deprimant: duşumea de lemn aglomerat, trei rafturi simple, un dulap înzidit destul de mare, o masă cu un scaun şi un pat, toate purtînd patina timpului, zugrăveala alb-gri şi fereastra metalică ce contrastau cu maroul mat, şters al mobilei. Absolut nimic colorat. Parcă eram într-un orfelinat. Mă ducea cu gîndul la Oliver Twist.

Pe pat era o pătură şi două perne îmbrăcate în feţe verde deschis. Pe lîngă cearceaful verde mai era încă unul de rezervă. Mi-am despachetat hainele şi le-am pus pe umeraşe. Pentru prima dată în viaţa mea am văzut umeraşe de sîrmă. Săraci britanicii ăştia!

Mi-am pus cărţile pe rafturi, mi-am scos cîteva poze să-mi aline dorul de ţară şi am fost invitat de colegul de vis-a-vis la ceai. Acolo mai erau alţi colegi din anul I: Alex, un englez, coleg de BA, un alt coleg din Yorkshire, Andy Wood, anul I la CLAM (un alt curs mai practic din care te puteai transfera în anul III la BA dacă aveai rezultate bune) şi Daniel Bulzan. Primul ceai cu lapte – o leşie mai degrabă. În final cel ce ne-a invitat a scos cheile maşinii şi ne-a întrebat dacă cineva dintre noi are chef de mers în Londra. Puteam lua maşina lui. Deschişi totuşi britanicii ăştia! Credeam că eram în Londra. N-aveam habar! Eram în Northwood, undeva în nord-vestul Londrei, în interiorul autostradei de centură ce cuprindea pe atunci Greater London. Ca să ajungi în centru îţi lua între jumătate de oră şi două ore şi jumătate, în funcţie de trafic şi o bună cunoaştere a drumului. Pe atunci nu exista încă sistemul GPS. Nu am acceptat invitaţia. Ne-am dus fiecare pe la camerele noastre.

Daniel avea una pe cealaltă parte a coridorului cu ferestra spre curtea interioară, tipică, cu gazon. A mea dădea spre două proprietăţi, dar era linişte şi plin de verdeaţă. Se vedea cerul, iar dimineaţa aveam un pic de soare. Deasupra noastră era etajul fetelor, la parter tot băieţi. Nu existau camere pentru familişti. Pe fiecare palier era o mică bucătărie unde puteai să-ţi prăjeşti pîine, să fierbi apa pentru ceai sau cafea, să calci. Acolo erau toate ustensilele.

Am aflat şi cînd se ia masa şi ce se face în sala de mase, o încăpere de vreo peste 100 mp, cea mai înaltă şi mai luminoasă din şcoală. Totul mergea pe „bandă rulantă”, cu toate că nu exista aşa ceva. Se luau opt farfurii şi se puneau pe mese (două mese puse una lîngă alta), apoi cîte doi de la fiecare masă (studenţi şi profi fără discriminare) stătea la rînd, luau mîncarea şi veneau cu ea la masă. Cineva aducea tacîmurile. Dacă pe masă exista un bol cu fructe şi iaurturi însemna că acolo nu se mai servea desertul (ce putea fi custard sau orice altceva), luai ceva de pe masă şi dipăreai rapid după ce mîncai felul principal. Era foate convenabil pentru cei grăbiţi.

Înainte de masă unul dintre participanţi atenţiona asistenţa cu ajutorul unei soneri de incendiu pe post de clopot şi spunea „Grace”. După masă farfuriile separate de tacîmuri se puneau pe un cărucior ce era tras în bucătărie, se descărca şi apoi revenea gol pentru alte farfurii. Resturile se puneau într-un recipient anume. Pe o masă de lîngă bucătărie erau două recipiente cu apă cu detergent şi două-trei lavete cu care se spălau mesele de către ultimii ocupanţi. În felul acesta ele erau curate pentru seria a doua.

La masă se discuta, toată lumea era „you” sau ţi se adresa pe nume. Să nu vorbeşti în timpul mesei era foarte nepoliticos. Eram cîteva zeci de naţionalităţi şi tot atîtea, dacă nu mai multe, denominaţii. Negrii, albi, galbeni, mulatrii, metişi, catolici, Salvation Army, Church of England, baptişti, penticostali, independenţi, Free Church, carismatici, denominaţii de care nu auzisem niciodată. Elveţieni, englezi, nemţi, bulgari (2), indieni, pakistanezi, scoţieni, irlandezi, nemţi, austrieci, din Bermude şi din alte insule, din USA,  Nigeria, Boswana, chinezi, sud-coreeni, olandezi, ruşi din Letonia, etc.

Justin a bătut la uşă la vremea hotărîtă şi după ce a deschis uşa a rămas fără glas după ce a intrat. Era şocat de cîte cărţi aveau săracii studenţi din România. Trebuie să mărturisesc că întreaga deplasare s-a făcut pe cheltuiala sa, noi neavînd nici un ban englezesc. Am discutat cu el pe drum, am aşteptat mai bine de două ore la aeroport şi am observat că soarele avea o strălucire ciudată, iarba era colorată într-un verde ciudat şi peste tot în aeroport erau aproape numai negri. Şocul cultural îşi făcea prezenţa. În cele din urmă am recuperat bagajul şi am luat-o înapoi spre „casă”. Am luat masa de seară şi m-am culcat.

A doua zi dimineaţa, baie, micul dejun cu cornflakes, ceai, pîine prăjită. La scurt timp Daniel bate la uşă şi îmi spune că îl vede pe Graham McFarlane, directorul nostru de studii. Nu ştiam care era eticheta, unde aveam şi unde nu aveam acces, aşa că stăteam la fereastră şi ne holbam la profesorul şi prietenul nostru. În cîteva minute şi-a ridicat privirea şi un zîmbet imens i-a acoperit faţa. A urcat la noi imediat şi ne-a îmbrăţişat! Parcă ne-a mai venit inima la loc. Apoi ne-am văzut la o capelă cu toţi studenţii în Student Center.

Cîntece noi, atitudini noi, etc. S-a făcut prezentarea cadrelor didactice. În afară de Graham nu cunoşteam pe nimeni. A doua zi a venit şi Tavi Baban a cărui paşaport fusese furat şi apoi recuperat înainte de plecare din Constanţa. Acum eram trei.

Cursurile au început a doua zi, cînd au apărut mai toţi studenţii. Tot atunci am făcut fotografia cu colegii, personalul nedidactic şi profii. Şcoala era dotată cu un sistem de alarmare în caz de incendiu şi la începutul fiecărui an şcolar se făcea un exerciţiu de evacuare pe timp de zi ce era verificat temeinic. Apoi urma unul pe timp de noapte. Nu se glumea cu aşa ceva. Fiecare palier avea cel puţin două uşi anti-incendiu astfel că la început ne tot izbeam de ele neştiind exact în care parte se deschid. După ce am învăţat făceam întrecere cine ajunge mai repede la capelă. Trebuia să te întrebuinţezi serios ca la rugby!

În prima zi am luat cunoştiinţă cu biblioteca ce se afla într-o clădire asemănătoare cu o biserică. La parter, după ce treceai de uşa masivă de la intrare se găsea biroul bibliotecarei. După o perdea micuţă, pentru a fi ferite de lumină, se aflau două pagini ale unei predici scrise de Spurgeon. Pe dreapta era fişierul cu xeroxurile şi apoi după altă uşă parterul bibliotecii.

Generalităţi, apoi rafturi uriaşe de circa trei metri. În spaţiile dintre rafturi mese şi scaune pentru lectură. Apoi un mic hol unde erau expuse ultimele apariţii ale periodicele şi în fine sala periodicelor cu rafturi doar pe pereţi şi cu mese separate pentru studenţii de la Master. Se aflau acolo mai mult decît ceea ce visasem eu vreodată. Doamne mulţumesc că mi-am văzut visul cu ochii! De acum mă voi preface în şoarece de bibliotecă!

La etaj, într-o sală egală ca mărime cu cea de jos erau tot cărţi şi mese de studiu. Între parter şi etaj exista încă o sală mică cu un televizor, un videoplayer şi diverse resurse practice (casete mai ales), ghilotină, scotch, foarfeci, etc. Ni s-a explicat sistemul de catalogare şi de împrumut. Nu era voie să împrumuţi mai mult de trei cărţi, pe mai mult de trei zile. Puteai să copiezi, dar nu mai mult de un capitol din cărţi, xeroxul fiind prevăzut cu cititor de cartele magnetice ce se puteau cumpăra la recepţie. În bibliotecă puteai citi cite cărţi voiai, dar la ora 22.30 un olandez înalt, mereu cu zîmbetul pe buze ne privea insistent agitînd o cheie. Era ora închiderii. La ora 7.30 dimineaţa puteai să dai din nou buzna!

Hainele se puteau spăla şi usca într-o spălătorie dotată cu maşini de spălat automate industriale şi cu uscătoare cu tambur. Trebuia să cumperi doar detergent şi cartelă de la recepţie. O spălare era cîţiva pence, la fel şi uscarea. Puteai să calci tot acolo aşteptînd să ţi se termine uscarea, dar de cele mai multe ori aşteptam vis-avis în Student Center relaxîndu-ne.

Am primit indicaţii preţioase de la Les Tidball cum să scoatem din cont de la Lloyd Bank în Northwood bani ca să mergem în Londra să ne înregistrăm la poliţia metropolitană. Aveam un cont de 50 de lire sterline. Tot în acest cont urma să primim şi bursa. Un travel card pentru o zi costa 3,10. Ne-a ajutat colegul nostru din anul I, Martin Parson. Cu aceiaşi bani am achitat garanţia cardului de intrare în şcoală (doar cartele magnetice de plastic) şi cea a cheii camerei. La recepţie se mai puteau cumpăra timbre sau cartele telefonice, pentru că la etaj erau două cabine de telefon. Tot la etaj un student administra o mini-librărie de unde puteai cumpăra rechizite de tot felul. În schimb la parter era o altă librărie, numai cu cărţi şi cu carduri. Acolo apăreau cele mai noi cărţi în domeniul teologic. Şcoala mai avea un departament video şi evident unul de întreţinere, iar asociaţia studenţilor deţinea un microbuz cu care se puteau face excursii.

Prima aventură în Londra a avut loc a doua zi. Am luat metroul de unul singur spre centru, ghidat de harta de la metrou. Am revenit cu capul vîjîind de cît de străin era totul. La primul drum la poliţie, nu am reuşit să ne dăm jos din vagonul de metrou la Conduit Street, uşile nedeschizîndu-se. Am pierdut timp cu întorsul înapoi, cu pozele de care aveam nevoie (pentru că nu aveam monede de o liră pentru automatul foto şi nimeni nu îţi schimba bani dacă nu cumpărai ceva).

Acolo am dat de doi bătrînei, în jur de 60 de ani, foarte comunicativi. Am intrat în vorbă cu ei şi i-am întrebat ce au păţit. Căutau de lucru şi erau …americani. Englezii nu discutau cu tine, erau sătui de turişti şi erau …englezi. Apoi un tip în costum negru la vreo 50 de ani ne-a oferit politicos două lire (n-am primit) să ne facem pozele. L-am refuzat la fel de politicos. Oricum era prea tîrziu. La întoarcere am făcut întrecere cu Daniel să vedem care dintre liniile de metrou sunt mai rapide: Jubilee sau Metropolitan. Jubilee era, dar avea trei opriri în plus. În cele din urmă ne-am încadrat în termenul de 10 zile pentru înregistrare la poliţie.

Am primit un soi de buletin verde. La început îl purtam cu noi. Nu ştiam că în Marea Britanie nu existau „buletine”…

Apoi, că eram deja în octombrie, a început să plouă ca-n Anglia. La Bucureşti au revenit minerii! Acelaşi anotimp, alte lumi.