Toy Story 3


Telegraph.online: The American critics are agreed: Toy Story 3 is a bona-fide weepie.

“Had me in tears at the end,” confided the NY Post. „Will bring adult viewers to that Disney-approved point of smiling even as they weep openly,” said the Washington Post.

„Viewers under 10 won’t get the existential underpinnings until many years, and viewings, later,” decided the Daily News. “And then they’ll likely choke up, too.”

De Alexandru Nădăban Publicat în haz, Ştiri

Frăţia albă din Kiev şi Maria Devi Hristos


Noua lume postcomunistă la est de ceea ce reprezenta odată Cortina de Fier s-ar putea, până una alta, să nu fie chiar atât de nouă. În capitala Ucrainei, Kiev, în noiembrie 1993 a izbucnit o panică religioasă, de o intensitate aproape medievală, ca urmare a anunţului dat de Maria Devi Hristos, figura reprezentativă a cultului apocaliptic numit Frăţia Albă, conform căruia „sfârşitul” este aproape. Poliţia a invadat străzile cuprinse de revoltă, în special pentru a opri miile de tineri isterici ale căror creiere fuseseră probabil spălate, şi care se omorau între ei în piaţa centrală, în timp ce părinţii, la fel de isterici, îi căutau.

Un fost jurnalist al mişcării comuniste a tineretului, Marina Tsvgun, îl cunoscuse pe mentorul ei gen Svengali (o persoană care o domină complet pe alta, de obicei din motive egoiste sau maliţioase), Yuri Krivonogov, doar cu un an în urmă. Auzind că Marina îl văzuse pe Dumnezeu atunci când, suferind un avort, fusese la un pas de moarte, hipnoticul Krivonogov a luat-o rapid de soţie, după care au pornit împreună într-un tur al Rusiei şi Ucrainei. Afişele o prezentau drept „adevărata sfânta Maria Devi Hristos”; foile volante proclamau oraşul Kiev drept noua Calvaria (Golgota), mutată acolo din Palestina în urma mişcărilor plăcilor tectonice.

Câştigând tineri adepţi de pretutindeni (mulţi fugind de acasă pentru a ajunge la Kiev), la începutul anului 1993 cuplul soporific proclama că lumea îşi va găsi sfârşitul la 24 noiembrie. Din localităţi depărtate precum Murmansk şi Sverdlovsk din nordul Arcticii, părinţi disperaţi şi-au căutat copiii dispăruţi pe măsură ce membrii noului cult se îndreptau spre Kiev. Când data prezisă Apocalipsei a fost reactualizată pentru 14 noiembrie, Krivonogov a prezis liniştit că: „Nu vor exista explozii, doar cutremure şi tulburări imense.”

Chiar şi când soţii Krivonogov au fost, în cele din urmă, arestaţi pentru această farsă enormă despre sfârşitul lumii, chiar şi când sinuciderile în masă au fost împiedicate şi ora „sfârşitului” a trecut fără convulsii fatale, rudele tinerilor dispăruţi de acasă au avut parte de mici consolări.

Kiev-ul abunda în poveşti groaznice despre spălarea creierului cu droguri şi despre recrutarea de adepţi prin distribuirea de dulciuri otrăvite. Se spunea că Krivonogov (un mistic ştiinţific cu mai multe denumiri: cibernetician, profesor de yoga şi telepat) lucrase în armata sovietică unde producea droguri soporifice care erau folosite în războaiele psihologice. Indiferent de adevărul din spatele panicii şi zvonurilor, era limpede pentru mulţi observatori alarmaţi că statul sovietic nu distrusese ci doar înăbuşise un suflet slavon mai străvechi – puternic religios, adept al austerităţii, superstiţiilor şi chiar automutilării extreme.

sursa: http://www.lovendal.net/wp52/fratia-alba-din-kiev-si-maria-devi-hristos/

Serviciu de înmormîntare la evanghelici


„Tu, Ioanie, la voi se îngroapă cu pastor, mă?”

„Da, mă!”

„Sadicilor!”

„De ce, mă? Apăi la voi cum îi?”

„Păi la noi pastoru rămînie afară, mă!”

Pe această cale aduc la cunoştiinţă tuturor pastorilor că eu prefer „fără”, adică minus „pastor” la final. Nici nu-mi trebuie costum şi sicriu. Să fie mai ecologic. Şi să am vedere spre deal! 

Despre lideri şi Biserică. Ciprian Preda-Muşat, interviu cu Alexandru Nădăban


În urmă cu cîteva luni am fost invitat la Radio Cireşarii de Ciprian Preda-Muşat. Transcriptul interviului s-a bucurat de  o audienţă largă pe situl Scribd.com. Probabil că mai merită citit o dată. Aşa am făcut şi eu, redactînd textul şi dînd o formă mai fluentă celor 13 întrebări şi răspunsuri. M-aş bucura dacă aţi veni cu sugestii pentru a îmbunătăţi textul.

Ciprian Preda-Muşat: Biserica, comunitatea creştină dintr-un anumit loc, este de obicei condusă de un lider. Acesta coagulează şi mai ales determină acţiunile comunităţii respective. Cu toţii activăm în astfel de comunităţi, iar părerile despre leadership în domeniul evanghelic sunt variate şi împărţite. Aş vrea să începem cu întrebarea „ce este un lider?”

Alexandru Nădăban: Există mai multe definiţii ale liderului. În cazul bisericii, liderul poate avea mai multe denumiri, este preocupat de un anumit post sau de mai multe funcţii, mai multe domenii de activitate, dar tot lider rămîne. Dirijor, diacon, prezbiter, conducător al bisericii, episcop, învăţător, etc., acestea sunt poziţii oficiale sau oficializate şi liderul creştin care ocupă o astfel de poziţie poate pretinde ascultare datorită poziţiei pe care o ocupă. Aş vrea însă să semnalez că aici există o anumita tensiune între teorie şi practică. Teoria spune că liderul trebuie să aibă anumite calităţi, în practică observăm că nu totdeauna se întîmplă aşa. Şi atunci ne punem, legitim, întrebarea: Cum ajunge cineva să ocupe acea poziţie de lider? Care sunt însuşirile sau meritele sale pentru care el a fost pus în poziţia respectivă, pentru că iniţial un lider, indiferent cine este el şi în ce domeniu activează, ajunge aici dacă biserica recunoaşte darul său spiritual. Deci, dacă biserica este o ‚organizaţie’, spunem noi spirituală, a cărui scop este mîntuirea omului, atunci liderul trebuie să aibă pe lîngă caracteristicile obişnuite ale unui lider (moralitate, caracter, implicare, spirit de iniţiativă, capacitatea de a lucra cu oamenii) şi anumite trăsături spirituale care sunt indispensabile. În sensul acesta putem consulta Scriptura şi vedem imediat cum trebuie sa fie un episcop, adică un lider. Nu cred că ar mai trebui să adăugăm altceva.

În Scriptură găsim o paletă destul de mare de modele pentru liderul creştin: Isus, Petru, Pavel, Iacov, Ioan, Barnaba, Lidia, etc. Trebuie să remarcăm că în biserici există mulţi copii cu nume de Samuel, David, Moise, Daniel. Pe lîngă faptul că au o anumită „muzicalitate” numele lor trimit la nişte personaje deosebite şi mai mult ca sigur părinţii lor s-au gîndit la aceste personaje atunci cînd le-au dat numele respective. Foarte rar se pun nume precum Iuda, Acan, Saul sau Izabela pentru că purtătorii acestor nume au fost personaje negative. Întrebarea pe care eu o pun în legătură cu aceste nume sonore este „atunci cînd au devenit conştienţi de istoricul numelor lor, purtătorii lor au făcut ceva ca să devina nişte crestini demni de numele pe care le poartă?” De exemplu, în poporul român numele lui Pavel a devenit sinonim cu altceva pentru ca la un moment dat cineva a compus un cîntec cîntat pînă şi de copii ce întreba: „Pavele, mîncate-ar boala ce-ai făcut cu Mărioara?”

Dacă ar fi să preluăm modelul instituit de Isus Cristos în Noul Testament, atunci vom observa că el a ales nişte oameni, pe care i-a chemat pentru o perioadă de timp în care i-a învăţat, instruit, echipat. E vorba de o perioadă de timp cât o licenţă în prezent. Ce nu se mai spune explicit, dar noi putem trage concluzia, este că cei aleşi în prima fază s-au convertit la valorile liderului, şi-au schimbat domeniul de activitate, de referinţă, stilul de viaţă, familia, etc. Au devenit ucenici şi au avut parte de lecţii practice, adică aplicarea în practică a principiilor, a învăţăturilor însuşite. Mai trebuie să subliniem că toate aceste lecţii au fost lecţii deschise, spaima cadrelor didactice de azi şi a elevilor în general. După ce lecţia s-a terminat ei au fost trimişi la rândul lor să testeze, să pună în practică ceea ce au învăţat – atenţie – fără să fi înţeles prea bine ce se întâmpla (vezi întrebări de genul „acum Doamne vei instaura împărăţia? Sau, „o să stea fiii mei la dreapta şi la stânga ta?). După înviere, ridicarea la cer şi pogorârea Duhului, aceştia au devenit liderii comunităţii nou formate, au trecut la o altă fază, la cea de lideri. De obicei după această fază se accentuează cît de mulţi convertiţi au apărut deodată, ceea ce e bine, dar se omite ceva. Foarte interesant şi deosebit de relevant este faptul că liderii nu au rămas la numărul de 12, ci vedem că apar diferiţi creştini care întemeiază biserici, duc mai departe lucrarea, iau decizii, etc. Deci cei 12 au transmis mai departe convertiţilor statutul de lucrător, apoi după un timp aceştia au devenit la rândul lor lideri pentru că au învăţat de la ei, pentru că au fost în preajma lor şi pentru că au pus în practică „fenomenul Isus Cristos”. Interesant că pe atunci bisericile nu atrăgeau oamenii în interiorul lor ca să le comunice vestea bună, să-i expună, nu aveau nici cor, nici grup de închinare, nici recitări de poezii sau lucrare cu copiii, nu se făceau repetiţii ca totul să sune bine. În ciuda acestor „lipsuri” nu cred că se poate spune că biserica a mers rău, dimpotrivă lucrurile au mers natural, bine şi evanghelia, mântuirea prin Isus Cristos s-a răspândit. Deci, de la un un lider, care îşi alege urmaşii, îi instruieşte şi îi ridică la statutul de lucrători, aceştia „promovează” la statutul de lideri pentru că liderul lor le-a transmis lor viziunea, ceea ce el a avut în plan să facă cu omenirea. Astfel noii lideri îşi asumă conducerea prin ceea ce fac si prin ceea ce sunt. Conducerea lor a fost şi este autentificată, nu numai prin poziţia pe care o ocupau, ci şi prin ceea ce făceau, cum făceu ceea ce făceau şi influenţa pe care o exercitau. De exemplu, Pavel, nu a fost printre cei 12 apostoli (aşa cum iniţial nu a fost nici Matia), dar el a urmat ciclul sau procesul ce l-am descris mai devreme şi a devenit un lider care la rândul său a reprodus modelul. El nu a făcut doar ucenici, copii ale sale, ci a creat lideri. Timotei ar fi unul dintre cei mai cunoscuţi dintre ei, cu toate că el a fost pus de Pavel într-un post fără să ajungă lider prin avansare treaptă cu treaptă, dar a fost sub atenta supraveghere a lui Pavel, fiind co-lucrător cu el.

În domeniul leadershipului putem să consultăm surse diferite, nu numai Biblia. De altfel discutăm despre lideri în general, cu trimitere la liderii creştini. În caz că vrei să fi lider, Dee Hock, fondatorul Visa propune două criterii ce le regăsim la Isus: fă o lista a tuturor lucrurilor rele ce ţi le-au făcut toţi liderii tăi şi o listă a tuturor lucrurilor care ţi-ar place să ţi se întâmple. Lucrurile rele să nu le faci niciodată nimănui, pe celelalte să le faci totdeauna altora. Nu e mare filozofie. Sau o definiţie mai haioasă: un lider este cel ce se caţără în cel mai înalt pom din junglă, se uită de jur-împrejur şi spune celor de jos: Am greşit jungla! Adică liderul este cel ce preia iniţiativa, pentru că înţelege situaţia, o interpretează corect şi dă semnalul schimbării (nu numai prin vorbe, ci şi datorită caracterului său şi pentru că face ceea ce zice): impulsionează grupul să acţioneze. Aici probabil mă situez în opoziţie cu proverbul românesc „să faci ce zice popa, nu ce face popa”.  Părerea mea este că ar fi mult mai bine să-l laşi pe popa ăla în pace şi să-ţi cauţi altul, mai bun. Sau să devi tu unul mai bun. Un lider nu este ipocrit, un ipocrit nu este un lider. În acelaşi timp putem spune că lider nu este cel ce strigă cel mai tare, cel care are muşchii mai mari sau cel care îşi însuşeşte o poziţie prin fraudă şi manipulare.