Despre lideri şi Biserică. Ciprian Preda-Muşat, interviu cu Alexandru Nădăban


În urmă cu cîteva luni am fost invitat la Radio Cireşarii de Ciprian Preda-Muşat. Transcriptul interviului s-a bucurat de  o audienţă largă pe situl Scribd.com. Probabil că mai merită citit o dată. Aşa am făcut şi eu, redactînd textul şi dînd o formă mai fluentă celor 13 întrebări şi răspunsuri. M-aş bucura dacă aţi veni cu sugestii pentru a îmbunătăţi textul.

Ciprian Preda-Muşat: Biserica, comunitatea creştină dintr-un anumit loc, este de obicei condusă de un lider. Acesta coagulează şi mai ales determină acţiunile comunităţii respective. Cu toţii activăm în astfel de comunităţi, iar părerile despre leadership în domeniul evanghelic sunt variate şi împărţite. Aş vrea să începem cu întrebarea „ce este un lider?”

Alexandru Nădăban: Există mai multe definiţii ale liderului. În cazul bisericii, liderul poate avea mai multe denumiri, este preocupat de un anumit post sau de mai multe funcţii, mai multe domenii de activitate, dar tot lider rămîne. Dirijor, diacon, prezbiter, conducător al bisericii, episcop, învăţător, etc., acestea sunt poziţii oficiale sau oficializate şi liderul creştin care ocupă o astfel de poziţie poate pretinde ascultare datorită poziţiei pe care o ocupă. Aş vrea însă să semnalez că aici există o anumita tensiune între teorie şi practică. Teoria spune că liderul trebuie să aibă anumite calităţi, în practică observăm că nu totdeauna se întîmplă aşa. Şi atunci ne punem, legitim, întrebarea: Cum ajunge cineva să ocupe acea poziţie de lider? Care sunt însuşirile sau meritele sale pentru care el a fost pus în poziţia respectivă, pentru că iniţial un lider, indiferent cine este el şi în ce domeniu activează, ajunge aici dacă biserica recunoaşte darul său spiritual. Deci, dacă biserica este o ‚organizaţie’, spunem noi spirituală, a cărui scop este mîntuirea omului, atunci liderul trebuie să aibă pe lîngă caracteristicile obişnuite ale unui lider (moralitate, caracter, implicare, spirit de iniţiativă, capacitatea de a lucra cu oamenii) şi anumite trăsături spirituale care sunt indispensabile. În sensul acesta putem consulta Scriptura şi vedem imediat cum trebuie sa fie un episcop, adică un lider. Nu cred că ar mai trebui să adăugăm altceva.

În Scriptură găsim o paletă destul de mare de modele pentru liderul creştin: Isus, Petru, Pavel, Iacov, Ioan, Barnaba, Lidia, etc. Trebuie să remarcăm că în biserici există mulţi copii cu nume de Samuel, David, Moise, Daniel. Pe lîngă faptul că au o anumită „muzicalitate” numele lor trimit la nişte personaje deosebite şi mai mult ca sigur părinţii lor s-au gîndit la aceste personaje atunci cînd le-au dat numele respective. Foarte rar se pun nume precum Iuda, Acan, Saul sau Izabela pentru că purtătorii acestor nume au fost personaje negative. Întrebarea pe care eu o pun în legătură cu aceste nume sonore este „atunci cînd au devenit conştienţi de istoricul numelor lor, purtătorii lor au făcut ceva ca să devina nişte crestini demni de numele pe care le poartă?” De exemplu, în poporul român numele lui Pavel a devenit sinonim cu altceva pentru ca la un moment dat cineva a compus un cîntec cîntat pînă şi de copii ce întreba: „Pavele, mîncate-ar boala ce-ai făcut cu Mărioara?”

Dacă ar fi să preluăm modelul instituit de Isus Cristos în Noul Testament, atunci vom observa că el a ales nişte oameni, pe care i-a chemat pentru o perioadă de timp în care i-a învăţat, instruit, echipat. E vorba de o perioadă de timp cât o licenţă în prezent. Ce nu se mai spune explicit, dar noi putem trage concluzia, este că cei aleşi în prima fază s-au convertit la valorile liderului, şi-au schimbat domeniul de activitate, de referinţă, stilul de viaţă, familia, etc. Au devenit ucenici şi au avut parte de lecţii practice, adică aplicarea în practică a principiilor, a învăţăturilor însuşite. Mai trebuie să subliniem că toate aceste lecţii au fost lecţii deschise, spaima cadrelor didactice de azi şi a elevilor în general. După ce lecţia s-a terminat ei au fost trimişi la rândul lor să testeze, să pună în practică ceea ce au învăţat – atenţie – fără să fi înţeles prea bine ce se întâmpla (vezi întrebări de genul „acum Doamne vei instaura împărăţia? Sau, „o să stea fiii mei la dreapta şi la stânga ta?). După înviere, ridicarea la cer şi pogorârea Duhului, aceştia au devenit liderii comunităţii nou formate, au trecut la o altă fază, la cea de lideri. De obicei după această fază se accentuează cît de mulţi convertiţi au apărut deodată, ceea ce e bine, dar se omite ceva. Foarte interesant şi deosebit de relevant este faptul că liderii nu au rămas la numărul de 12, ci vedem că apar diferiţi creştini care întemeiază biserici, duc mai departe lucrarea, iau decizii, etc. Deci cei 12 au transmis mai departe convertiţilor statutul de lucrător, apoi după un timp aceştia au devenit la rândul lor lideri pentru că au învăţat de la ei, pentru că au fost în preajma lor şi pentru că au pus în practică „fenomenul Isus Cristos”. Interesant că pe atunci bisericile nu atrăgeau oamenii în interiorul lor ca să le comunice vestea bună, să-i expună, nu aveau nici cor, nici grup de închinare, nici recitări de poezii sau lucrare cu copiii, nu se făceau repetiţii ca totul să sune bine. În ciuda acestor „lipsuri” nu cred că se poate spune că biserica a mers rău, dimpotrivă lucrurile au mers natural, bine şi evanghelia, mântuirea prin Isus Cristos s-a răspândit. Deci, de la un un lider, care îşi alege urmaşii, îi instruieşte şi îi ridică la statutul de lucrători, aceştia „promovează” la statutul de lideri pentru că liderul lor le-a transmis lor viziunea, ceea ce el a avut în plan să facă cu omenirea. Astfel noii lideri îşi asumă conducerea prin ceea ce fac si prin ceea ce sunt. Conducerea lor a fost şi este autentificată, nu numai prin poziţia pe care o ocupau, ci şi prin ceea ce făceau, cum făceu ceea ce făceau şi influenţa pe care o exercitau. De exemplu, Pavel, nu a fost printre cei 12 apostoli (aşa cum iniţial nu a fost nici Matia), dar el a urmat ciclul sau procesul ce l-am descris mai devreme şi a devenit un lider care la rândul său a reprodus modelul. El nu a făcut doar ucenici, copii ale sale, ci a creat lideri. Timotei ar fi unul dintre cei mai cunoscuţi dintre ei, cu toate că el a fost pus de Pavel într-un post fără să ajungă lider prin avansare treaptă cu treaptă, dar a fost sub atenta supraveghere a lui Pavel, fiind co-lucrător cu el.

În domeniul leadershipului putem să consultăm surse diferite, nu numai Biblia. De altfel discutăm despre lideri în general, cu trimitere la liderii creştini. În caz că vrei să fi lider, Dee Hock, fondatorul Visa propune două criterii ce le regăsim la Isus: fă o lista a tuturor lucrurilor rele ce ţi le-au făcut toţi liderii tăi şi o listă a tuturor lucrurilor care ţi-ar place să ţi se întâmple. Lucrurile rele să nu le faci niciodată nimănui, pe celelalte să le faci totdeauna altora. Nu e mare filozofie. Sau o definiţie mai haioasă: un lider este cel ce se caţără în cel mai înalt pom din junglă, se uită de jur-împrejur şi spune celor de jos: Am greşit jungla! Adică liderul este cel ce preia iniţiativa, pentru că înţelege situaţia, o interpretează corect şi dă semnalul schimbării (nu numai prin vorbe, ci şi datorită caracterului său şi pentru că face ceea ce zice): impulsionează grupul să acţioneze. Aici probabil mă situez în opoziţie cu proverbul românesc „să faci ce zice popa, nu ce face popa”.  Părerea mea este că ar fi mult mai bine să-l laşi pe popa ăla în pace şi să-ţi cauţi altul, mai bun. Sau să devi tu unul mai bun. Un lider nu este ipocrit, un ipocrit nu este un lider. În acelaşi timp putem spune că lider nu este cel ce strigă cel mai tare, cel care are muşchii mai mari sau cel care îşi însuşeşte o poziţie prin fraudă şi manipulare.

Un comentariu la “Despre lideri şi Biserică. Ciprian Preda-Muşat, interviu cu Alexandru Nădăban

  1. „În acelaşi timp putem spune că lider nu este cel ce strigă cel mai tare.” … ei bine cu astfel de lideri m-am confruntat uneori, ajunsi acolo prin conjunctura mai degraba decat prin ceea ce noi crestinii mai numim si ungere.
    Un lider care e nevoit sa strige este asemenea unei zarzavagioaice care pretinde tot timpul sa fie numita „doamna” – cred ca a fost Margaret Thatcher cea care lua in zeflemea, pe buna dreptate, pe cei ce inteleg sa-si impuna „leadership-ul” prin alte moduri decat prin influenta …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s