Despre lideri şi Biserică. Ciprian Preda-Muşat, interviu cu Alexandru Nădăban (2)


Ciprian Preda-Muşat: Care au fost motivele pentru care în istoria crestinismului, laicul s-a despartit de cler, clerul devenind „oameni de prima mînă” de care se foloseşte Dumnezeu şi laicii oameni care primesc conducerea în domeniul secular doar?

Alexandru Nădăban: Diferenţa excesivă dintre cler şi laici s-a profilat mai pregnant în paradigma catolică, unde clerul nu s-a mai căsătorit, dar diferenţirea cler – laicii a apărut şi în Răsărit. Laicii au participat în proporţie mai mică la slujbele bisericii, a apărut vestimentaţia diferită a clerului şi s-a împământenit ideea, că biserica este acea clădire în care te întâlneşti cu Dumnezeu într-un anumit timp al săptămânii şi al zilei. Apoi a fost protestul asceţilor care căutau o cale mai bună către Dumnezeu şi datorită „reintegrării” lor în biserică au apărut căi diferite de a-i fi plăcut lui Dumnezeu şi s-a mărit prăpastia dintre cele două categorii de creştini. Apoi clerul catolic a oprit ca paharul de la euharistie să mai fie împărtăşit şi laicilor. Exista un tablou, o ilustraţie referitor la mântuire în Evul Mediu: clerul superior (călugării, episcopii, etc.) trecea apa ce despărţea lumea de cer pe un pod, clerul secular (adică preoţii bisericilor) cu o barcă, iar ceilalţi, laicii, se căzneau să înoate în apele învolburate şi pline de duhuri necurate. Vă daţi seama ce puteau păţi. Mulţi nu mai ajungeau pe malul mîntuirii. Ca urmare dacă voiai să fi sigur mântuit, trebuia să treci pe pod. Ilustraţia nu face altceva decît să arate că existau două sisteme în interiorul bisericii şi în mod clar laicii, a căror mântuire nu era sigură, nu puteau conduce.

Ciprian Preda-Muşat: Ce a adus Reforma nou in acest sistem?

Alexandru Nădăban: Reforma a încercat să anuleze acest sistem reafirmând câteva principii cum sunt preoţia universală, principiul mântuirii prin credinţă, prin har şi desfiinţând unele dintre invenţiile tradiţiei: celibatul preoţilor, monasticismul, corul băieţilor, liturghia, etc. Dar a păstrat uniforma preoţilor, subliniînd diferenţa dintre laici şi cler şi a pus în practică câteva noi principii: cântatul în comun, imperativul reformării bisericii de către laici în cazul cînd clerul nu vede această nevoie şi nici nu îşi asumă responsabilitatea. Paharul euharistiei a fost dat şi laicilor, s-a redus ierarhia, s-a tradus Biblia în limba poporului. Scriptura a revenit poporului, nu mai trebuia să mergi la preot, la lider care să îţi spună ce să faci sau ce să nu faci. Deci, Reforma a aplicat un principiu extrem de eficient, preluat de la Isus prin care nu se urmărea creerea de convertiţi, ci de lideri. Sarcina unui lider nu este să producă urmaşi. Sarcina sa este să producă mai mulţi lideri. Este exact ceea ce a făcut Isus. Nu este eficient să produci soldaţi ce mărşăluiesc, pe care să îi mâni de la spate să câştigi o bătălie. Orice bătălie este câştigată dinainte dacă fiecare soldat din armata ta a înţeles şi a pus în aplicare ceea tu, liderul ei, vrei să pui în practică în teren. Un soldat este un individ fără prea multă sau cu foarte puţină iniţiativă. Un lider este un individ care evaluează situaţia, trage concluzia şi influenţează pe cei din jurul său în direcţia cea mai bună, eficientă, cum vreţi să o numiţi. Acum, ce armată aţi prefera: una numai din soldaţi sau una de ofiţeri? Bineânţeles că una de ofiţeri, de lideri, pentru că aceştia sunt foarte bine pregătiţi din toate punctele de vedere. Nu numai că cheltuielile bătăliei vor fi mai mici, dar şi pierderile armatei de lideri vor fi mai mici. În mod similar, dacă ne uităm la biserică se pune aceiaşi întrebare: preferăm o biserică numai din convertiţi ce nu fac mai nimic sau una de, să zicem, lideri, care înţeleg şi acţionează fără să întrebe tot timpul ce să facă sau să fie apatici? Cu primii ne vom cheltui resursele pt a-i face să înţeleagă şi să acţioneze, şi vom avea pierderi. Dacă vom avea o biserică cu o proporţie are din a doua categorie vom fi extrem de eficienţi. Ce trebuie să facă  biserica? Să ducă evanghelia celor nemântuiţi. Şi automat această biserică va cîştiga bătălii, adică va creşte. 

Ciprian Preda-Muşat: Sunt mai multe modele de conducere in cadrul bisericilor evanghelice? Care sunt acelea?

Alexandru Nădăban: Cred că în majoritatea bisericilor evanghelice se perpetuează, din păcate, un model perimat, cel al liderului unic. Nu este nici biblic, nici productiv. Nu ştiu de ce a convins modelul lui Ceauşescu că această formă de conducere ar fi eficientă. În fond a sfârşit prin a fi înlocuit cu forţa de către unii lideri ce nu au fost lăsaţi să ia parte la conducere, în ciuda ideilor bune pe care le-au avut. La fel şi în bisericile noastre. De câte ori nu auzim, „dacă nu vă place la noi în biserică, valea!” Aşa apar biserici noi, care nu sunt nici ele departe de modelul din care au plecat, pentru că în general, dictatorul naşte alţi dictatori. Liderul care pleacă devine de cele mai multe ori un alt dictator, aş avea cîteva exemple chiar la noi în Arad. Mi se pare ciudat că nimeni nu se gândeşte ce trebuie schimbat pentru a ajunge la modelul biblic şi cum trebuie menţinut acesta. Cei ce conduc în mod dictatorial motivează că îl iau drept model pe Dumnezeu, pe Isus. Dar ei pun în practică un model vitregit de esenţă. În Dumnezeire sunt trei persoane între care există o relaţie ce nu poate fi reprodusă identic în practică, dar care ne poate inspira: este modelul perichoresis, al pericorezei. Adică a iubirii agape şi a conlucrării.

Dacă ne uităm în Vechiul Testament vedem falimentul lui Moise la judecarea Israelului. Mi se pare interesant că soluţia practică nu vine de la un înger, de la Dumnezeu sau de la ceva aflat în cortul întâlnirii. Soluţia eficientă, vine de la socrul său „păgân” şi constă în delegarea autorităţii. Este o formă de democraţie şi de leadership eficient. Moise foloseşte alţi lideri pentru a depăşi impasul în care se afla şi el şi poporul. Prin schimbarea stilului nu se ajunge la acelaşi rezultat, ci la unul mai bun şi tot poporul este mulţumit. Ba chiar şi Dumnezeu este mulţumit!

Deci, unul dintre principiile care ar trebui pus în practică în cazul bisericilor noastre este delegarea autorităţii: dacă nu o faci mori, şi mori repede. Adică oboseşti, apoi din cauza oboselii devi surmenat, ca urmare iei decizii greşite, nemulţumeşti, neglijezi, îi nedreptăţeşti oamenii, şi evident pe Dumnezeu, şi ca urmare apar tensiuni ce putea fi evitate, îţi scade „ratingul” şi vei avea parte de opoziţie, pe lângă faptul că îţi vei ruina sănătatea, credibilitatea şi famila. Atunci ce fel de lider eşti? Ce fel de organizaţie vrei să conduci? Ce fel de familie vrei să ai? Una decurge din cealaltă. Isus n-a fost un dictator. Nici Pavel. Nici Dumnezeu nu este un dictator. El nu a creat roboţi care îndeplinesc ordinele sale întocmai şi la timp, noi am inventat acest tip de leadership. De ce am vrea să conducem o armată de roboţi? Ca să fim ascultaţi fără şovăială? Poate. Dar aş vrea să vă amintesc ce spune unul dintre cei mai mari comandanţi ai secolului XX, un negru care a ajuns până la poziţia de secretar de stat SUA în domeniul apărării, Colin Powell: este reciproca teoremei lui Ietro în cazul lui Moise şi a poporului lui Israel:  „În ziua în care soldaţii vor înceta să mai vină la tine cu problemele lor va fi ziua în care ai încetat să îi conduci. Sau şi-au pierdut încrederea că îi poţi ajuta sau au tras concluzia că nu îţi pasă. Amândouă cazurile arată un eşec în conducere.”

Istorie Wiki: Papa Vigiliu (537-555) primul papă bizantin.


Numai din 540 Vigiliu s-a simţit obligat să ia poziţie împotriva monofizitismului prin două scrisori trimise la Constantinopol. Una dintre ele era adresată împăratului Iustinian, cealaltă patriarhului Menas, susţinînd sinodul de la Efes şi cel de la Calcedon, cît şi deciziile predecesorului papă Leon I, aprobînd depunerea patriarhului Antim.

În 543 sau 544 împăratul a dat un nou edict condamnînd cele Trei Capitole. Patriarhii şi episcopii răsăriteni au semnat condamnarea acestor Trei Capitole. În Europa de vest, s-a considerat că procedura nu se justifică şi este periculoasă. Vigiliu a refuzat să ia la cunoştiinţă edictul imperial astfel că a fost chemat la Constantinopol de către Iustinian. Conform Liber pontificalis, la 20 noiembrie, pe cînd papa celebra slujba de St. Cecilia în Biserica St. Cecilia din Trastevere, chiar înainte ca aceasta să se fi terminat, i s-a ordonat să plece la Constantinopol de către trimisul imperial Antim. Imediat papa a fost dus la o corabie ce aştepta pe Tibru în vreme ce populaţia Romei (asediată de gotul Tortila), îl blestema şi arunca pietre în corabie. Dacă povestea relatată de Liber pontificalis este corectă, papa a părăsit Roma la 22 noiembrie, 545, rămînînd pentru o vreme destul de lungă în Sicilia şi ajungînd la Constantinopol la finele anului 546 sau în ianuarie 547.

Preocuparea de căpătîi a lui Iustinian era în direcţia celor Trei Capitole şi deoarece Vigiliu nu dorea să facă concesii a avut de suferit. În cele din urmă, cu toate că era în capitală, dar nu a participat la Al doilea sinod de la Constantinopol, Vigiliu i-a scris la 8 decembrie 553, patriarhului Eutih că a luat cunoştiinţă despre deciziile sinodului, comunicînd punctul său de vedere în detaliu în Constituţia din 26 februarie 554. Astfel la finele unei şederi de şapte-opt ani la Constantinopol, papa a putut să plece acasă la Roma, după ce a ajuns la o înţelegere cu împăratul Iustinian în primăvara anului 555.