I need a hero!


Ar putea fi asta

alternativa la „Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc nici unul!“ (Ezechiel 22:30)

Despre lideri şi Biserică. Interviu Ciprian Preda-Muşat cu Alexandru Nădăban (3)


Sursa desenului: http://www.theaustralian.news.com.au.

Ciprian Preda-Muşat: Sunt mai multe modele de conducere in cadrul bisericilor evanghelice? Care sunt acelea?

Alexandru Nădăban: Cred că în majoritatea bisericilor evanghelice se perpetuează, din păcate, un model perimat, cel al liderului unic. Nu este nici biblic, nici productiv. Nu ştiu de ce a convins modelul lui Ceauşescu că această formă de conducere ar fi eficientă. În fond a sfârşit prin a fi înlocuit cu forţa de către unii lideri ce nu au fost lăsaţi să ia parte la conducere, în ciuda ideilor bune pe care le-au avut. La fel şi în bisericile noastre. De câte ori nu auzim, „dacă nu vă place la noi în biserică, valea!” Aşa apar biserici noi, care nu sunt nici ele departe de modelul din care au plecat, pentru că în general, dictatorul naşte alţi dictatori. Liderul care pleacă devine de cele mai multe ori un alt dictator, aş avea cîteva exemple chiar la noi în Arad. Mi se pare ciudat că nimeni nu se gândeşte ce trebuie schimbat pentru a ajunge la modelul biblic şi cum trebuie menţinut acesta. Cei ce conduc în mod dictatorial motivează că îl iau drept model pe Dumnezeu, pe Isus. Dar ei pun în practică un model vitregit de esenţă. În Dumnezeire sunt trei persoane între care există o relaţie ce nu poate fi reprodusă identic în practică, dar care ne poate inspira: este modelul perichoresis, al pericorezei. Adică a iubirii agape şi a conlucrării.

Dacă ne uităm în Vechiul Testament vedem falimentul lui Moise la judecarea Israelului. Mi se pare interesant că soluţia practică nu vine de la un înger, de la Dumnezeu sau de la ceva aflat în cortul întâlnirii. Soluţia eficientă, vine de la socrul său „păgân” şi constă în delegarea autorităţii. Este o formă de democraţie şi de leadership eficient. Moise foloseşte alţi lideri pentru a depăşi impasul în care se afla şi el şi poporul. Prin schimbarea stilului nu se ajunge la acelaşi rezultat, ci la unul mai bun şi tot poporul este mulţumit. Ba şi Dumnezeu este mulţumit!

 

Deci, unul dintre principiile care ar trebui pus în practică în cazul bisericilor noastre este delegarea autorităţii: dacă nu o faci mori, şi mori repede. Adică oboseşti, apoi din cauza oboselii devi surmenat, ca urmare iei decizii greşite, nemulţumeşti, neglijezi, îi nedreptăţeşti oamenii, şi evident pe Dumnezeu, şi ca urmare apar tensiuni ce putea fi evitate, îţi scade „ratingul” şi vei avea parte de opoziţie, pe lângă faptul că îţi vei ruina sănătatea, credibilitatea şi famila. Atunci ce fel de lider eşti? Ce fel de organizaţie vrei să conduci? Ce fel de familie vrei să ai? Una decurge din cealaltă. Isus n-a fost un dictator. Nici Pavel. Nici Dumnezeu nu este un dictator. El nu a creat roboţi care îndeplinesc ordinele sale întocmai şi la timp, noi am inventat acest tip de leadership. De ce am vrea să conducem o armată de roboţi? Ca să fim ascultaţi fără şovăială? Poate. Dar aş vrea să vă amintesc ce spune unul dintre cei mai mari comandanţi ai secolului XX, un negru care a ajuns până la poziţia de secretar de stat SUA în domeniul apărării, Colin Powell: este reciproca teoremei lui Ietro în cazul lui Moise şi a poporului lui Israel:  „În ziua în care soldaţii vor înceta să mai vină la tine cu problemele lor va fi ziua în care ai încetat să îi conduci. Sau şi-au pierdut încrederea că îi poţi ajuta sau au tras concluzia că nu îţi pasă. Amândouă cazurile arată un eşec în conducere.”

 

Ciprian Preda-Muşat: Daca ar trebui sa incadram bisericile ca si stil de conducere intr-una din largile categorii cunoscute: comunism, democratie, fascism, etc – unde s-ar incadra ea? De ce? Care ar fi cea mai buna forma?

Alexandru Nădăban: În SUA poate am putea face o astfel de încadrare având în vedere că acolo există o puternică influenţă de dreapta (a creştinilor fundamentalişti, inclusiv a românilor plecaţi din ţară, ce susţin înarmarea Israelului) şi de stânga (democraţii care sunt mai puţin înguşti şi care nu sprijină în mod special Israelul). Ei au avut unele organizaţii, onguri cum a fost Moral Majority prin care au dorit să influenţeze politica, congresul, senatul, camera reprezentanţilor, politica guvernului american. Încă există un puternic lobby în direcţia asta.

În secolul XX s-a observat o orientare spre dreapta a bisericilor protestante, de exemplu acestea au sprijinit dictaturile militare din Paraguay, politica de aparheid din Africa de Sud, dictatura militară din Coreea de sud, etc. Dar cred că şi această orientare trebuie luată în considerare în contextul respectiv al impulsului dat partidelor de stânga de către URSS, ce nu mai există acum, de sprijinul dat Cubei, Coreii de nord de China comunistă, etc. De asemenea în Germania, Hitler a unit toate bisericile evanghelice într-una singura şi a impus legi rasiale. Nu toţi creştinii s-au conformat, cu toate că mulţi au văzut în Hitler un nou mesia cu al său Reich de 1000 de ani. De exemplu Bonhoefer a fost unul dintre aceştia şi a plătit cu viaţa sa. Karl Barth a fost unul dintre iniţiatorii declaraţiei Barmen, care critica poziţia lui Hitler şi ca atare a fost dat afară din învăţământ şi expulzat. În anii comunismului au existat partizani evanghelici ai comunismului şi adversari ai comunismului. Apoi cu democraţia, este destul de greu de făcut o apreciere având în vedere că nici o biserică nu cred că se încadrează perfect într-un tipar. Dar ceea ce vreau să subliniez, este că e mai uşor şi comod într-un sistem dictatorial. Nu ţi se cere să gândeşti, doar să te conformezi. Doar atunci când începi să gândeşti ai probleme. Rămâne de văzut dacă se poate aplica şi în bisericile noastre celebra lozincă a muncitorilor de la IMGB ce au venit în 1990 să spargă mitingul partidelor istorice din Bucureşti: „Noi muncim, nu gândim!” Cine vrea să aibă astfel de enoriaşi e liber să pună pe frontispiciul bisericii sale această lozincă şi o să vadă poate, că în scurt timp că o i se mărească numărul enoriaşilor. După aceea o să vadă cu ce s-a procopsit…

 

Ciprian Preda-Muşat: Nu cred in ideea de teocraţie – puterea preoţilor!

Alexandru Nădăban: Nici eu, deci suntem doi! Teocraţia aşa cum am spus mai devreme duce la faliment, dacă, şi numai dacă, prin teocraţie înţelegem puterea clerului. Dacă aici introducem principiul preoţiei universale, atunci treaba se schimbă şi revenim la principiul armatei de lideri care este: 1. extrem de eficientă, 2. modelul este biblic.

 

Ciprian Preda-Muşat: Daca ar fi sa facem rapid o lista cu pacatele sau erorile liderilor religiosi ai lumii moderne, dincolo de pacatele vizibile, taxate de toata lumea, ce ar cuprinde lista aceea?

Alexandru Nădăban: Hai să reformulăm un pic întrebarea, să lăsăm lucrurile negative din trecut, eventual cele din prezent şi să ne gândim la cele pozitive din viitor. Hai să încercăm să îi ajutăm atît pe lideri cât şi pe cei ce vor să devină lideri, pentru că şi Pavel zicea că dacă cineva vrea să fie episcop, este un lucru bun. Dar mai zicea că există nişte criterii pentru confirmarea liderului. Atenţie, nu pentru alegerea democratică.

O mică paranteză, în opinia mea, un lider în biserică nu ar trebui impus, cum s-a făcut de nenumărate ori, nici ales, ci confirmat: adică Biserica recunoaşte darul unui lider, indiferent de domeniu, şi îl confirmă atribuindu-i respectivei surori sau frate poziţia care corespunde darului pe care el l-a pus deja în slujba edificării bisericii. Ceea ce înseamnă că liderul trebuie să facă parte din biserica locală, să fie cunoscut şi să cunoască biserica.

Deci, revenind la întrebări, care ar fi calităţile unui lider, poate oricine să fie lider şi de ce? Şi care sunt pericolele pentru un lider? Aş începe cu ultima întrebare pentru că odată epuizată simplificăm discuţia.

În primul rând pentru un lider se profilează pericolul de a se confunda cu poziţia pe care o ocupă, adică să creadă şi să lase impresia că el este „şeful” şi numai el este „şef”. Este contrar Scripturii. Ce citim în Coloseni despre Isus Cristos? „Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gîndul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pămînt şi de sub pămînt, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.”

Deci Cristos a lăsat poziţia sa din ceruri şi s-a făcut rob ascutător, nu aşa cum suntem noi, dar esenţa este că a fost trimis, a îndeplinit trimiterea, a murit în misiunea sa, care a fost îndeplinită. El nu i-a spus Tatălui, „Tată, atât de mult îmi place ce fac aici, şi atât de bine mă simt, ai putea trimite pe altcineva…” sau dacă tot a acceptat să vină pe pământ, să se nască ca un muritor, ce să facă? – nu a decis să trăiască cu nostalgia tatălui, a poziţiei pe care o avea înainte de întrupare şi să intre în depresie din cauza asta. „Ce poziţie am pierdut, ce mi-a făcut mie Tata!”…

Un lider nu trebuie să lase ca egoul său să se apropie, să se identifice prea mult cu poziţia în care a ajuns, în caz că pierde poziţia (din anumite motive, nu neapărat din cauza incompetenţei) egoul său să cadă şi el. Adică, esenţa unui lider veritabil nu o dă poziţia în sine, ci calităţile acestuia. Din această cauză, indiferent unde merge, liderul respectiv îşi ia cu el aceste calitaţi pe care nu le poate pierde. Dacă eşti concediat, dacă pleci în altă organizaţie, caracterul tău, abilităţile tale, nu rămân în organizaţia din care ai plecat, ele vin cu tine pentru că fac parte integrantă din tine. Din această cauză nu trebuie să îţi fie frică că eşti înlocuit. În caz contrar, dacă te cramponezi de poziţie, lucrurile pot escalada în direcţii pe care nu le poţi controla. Cred că acesta este cel mai mare pericol pentru un lider. Reciproca este şi ea valabilă: vrei să şti dacă eşti un lider grozav, pleacă şi începe de la zero. Dacă vei reuşi eşti. Dacă nu, caută de lucru în alt domeniu.

Pe de altă parte Phil Dourado spune că „Marii lideri au devenit lideri pentru a realiza ceva, nu pentru a fi cineva.” Din păcate prea mulţi lideri fac rabat la integritate pt a „deveni” lideri. Îşi dau seama cum pot ajunge într-o poziţie şi jonglează cu sistemul. De unde paradoxul că mulţi dintre marii lideri nu sunt într-o poziţie de leadership formal al ierarhiei, tocmai pentru că refuză să îşi vândă integritatea pentru poziţie. De unde rezultă că efectul liderilor poziţionali, acelora ce sunt mânaţi foarte tare de nevoia de fi lideri – este unul de reducere a creşterii organizaţiei, deoarece îi văd pe ceilalţi lideri sau pe potenţialii lideri, ca pe nişte rivali ce trebuie îndepărtaţi.

Au fost o dată, ca niciodată trei papi…


În urmă cu 601 ani la 26 iunie 1409 conciliul de la Pisa l-a ales ca papă pe Alexandru V, pe numele său iniţial Petros Philargos, născut în Creta, în locul papei Grigore XII din Roma şi a papei Benedict XIII din Avignon. Cu toate acestea cei doi papi nu au demisionat, Biserica Romano-Catolică avînd în acelaşi timp trei papi.

Internetul şi biserica


La biserica, pastorul se întîlneşte cu un tînăr enoriaş:
– Ce te aduce la biserica, Ioane?
– Iacă, am venit să mă mărturisesc.
– Nu-i nevoie, Ioane, ţi-am citit blogul…

De Alexandru Nădăban Publicat în haz

Maşinile mele (2): Citroen Axel


Prima maşină am cumpărat-o cu banii economisiți din bursa de studii din Anglia a fost un Citroen Axel, la mîna a …treia. Alb, 1128 cmc, 54 CP (la fel ca Dacia, dar mai uşor, cu un design mai modern), răcire cu aer. Destul de ruginit, destul de tamponat, dar încă în stare de funcţionare. L-am luat din Oradea, prin toamna lui 95, după ce fusese înmatriculat şi gropăit prin România după cumpărare din Belgia. Avea semnul Citroen pe grila motorului, dar în spate nu mai scria nimic. Nu a fost o afacere prea bună, dar nici prea rea. Era de fapt fabricat la Craiova, fiind cea mai ieftină variantă a Oltcitului la capacitatea cilindrică amintită cu retrovizoare de Dacia în locul celor cu reglaj interior de Olcit.

Avea demaraj (mai ales iarna cu motorul rece), nu consuma prea mult, dar curînd au început problemele tipice: carburatorul dublu corp se înfunda cu rugină din rezervor şi de pe conducte, pe vreme rece nu trăgea prea bine după ce se încălzea motorul, era foarte frig în maşină şi bătea vîntul pe sub uşi. Am schimbat rezervorul, a mai rămas rugina de pe conducte. Am schimbat planetara dreapta care bătea, am schimbat apărătoarele de praf de la uşi şi am schimbat burlanele de încălzire. Efectul a fost dramatic şi imediat la ultimele două.

În cele din urmă am schimbat şi telescoapele pe spate pentru că nu mai aveam stabilitate şi după prea multe drumuri la mecanic pentru desfundat carburatorul, am adapatat un carburator de Dacia 1310. Dacă rezervorul era prea plin curgea benzina datorită uni colier slăbit la cotul de plastic dintre buşon şi rezervor, dar am remediat asta cu o şurubelniţă, aşa că nu am mai avut alte probleme. Consumul undeva spre 6 litri la drum întins, avea stabilitate şi la vremea aceea, cînd drumurile erau pline de gropi, am parcurs Oradea-Arad în circa 45 de minute, ajungînd la 130 la oră. Pentru o maşină aşa de veche nu era rău.

Axelul avea toate piesele originale, lucru constatat atunci cînd a început să scîrţîie bara de torsiune din spate. Mecenicul a demontat totul, a scos cele două bucşe din teflon ce se mulau pe degelele lui, le-a înecat în vaselină şi le-a pus înapoi. Cu maşina asta am plătit prima amendă la finanţe că nu am declarat cumpărarea ei în termen de o lună. Au fost nişte bani!

Pe cînd aveam numere roşii m-a oprit un „miliţian” la intrarea în Oradea dinspre Arad. Era să cadă jos că era Citroen nu Oltcit! Dar nu se putea juca cu actele. Scripta manent… Unde n-am fost cu maşina asta? La Vîrfurile, Arad, la Piatra-Neamţ. Cel mai interesant drum a fost la Arad, noaptea, de fapt dimineaţa de tot pe întunerec. În faţa mea două microbuze se tot depăşeau, aşa că am apăsat şi eu pe acceleraţie. La un moment dat s-au oprit cu avaria pusă din cauza unei alte maşini. Cînd am coborît şi eu era să cad sub maşină. Era polei. Pe poleiul ăla am mers cu circa 100 km/oră!

Cea mai periculoasă depăşire am făcut-o în ziua în care am mers la Vîrfurile, prin Beiuş, pe o pantă în urcare destul de accentuată. În faţa mea era de vreo 20-30 de km un Aro al armatei ce accelera tocmai cînd să depăşesc şi intra într-o porţiune în care nu puteai depăşi. După ce l-am depăşit nu l-am mai văzut în retrovizor.

Una dintre toanele Citroenului era să încetinească pînă la 60 cînd ajungeam în linia dreaptă dinspre Oradea înainte de Chişineu-Criş pe vreme rece şi cu nori. Ciudat! Şi ciorile mă depăşeau. Apoi acelaşi fenomen s-a repetat şi înspre Şauaieu, dar nu a durat mai mult de cîteva minute.

Cel mai interesant şi dramatic incident sau accident l-am avut într-o zi în care m-am dus la Cluj să răscolesc în Biblioteca Academiei Române pentru teza de doctorat. Am plecat de dimineaţa de la Oradea şi ne-am întors spre după-masă. Dimineaţa a nins, dar apoi nu se mai vedea nici o urmă de zăpadă. Cu cîţiva kilometri înainte de Huedin era o curbă destul de strînsă la stînga apoi una foarte largă la dreapta urmată de un drum relativ drept. Pe stînga erau trei intrări la nişte ferme. Intre ferme şi drum erau nişte şanţuri adînci de circa un metru, pe partea din stînga a şanturilor era gard de sîrmă fixat în sol cu nişte şine de cale ferată stabilizată cu beton. Panta urca în stînga astfel că dacă «săreai» de şanţ, nimereai în gard şi apoi terenul urca spre nişte blocuri cu două nivele pentru lucrători.

Am văzut în faţă două Dacii în spatele unui camion, ultima semnalizînd stînga. Toate vehiculele erau oprite. Aveam circa 65-70 aşa că nu m-a « izbit» ce vedeam, am avut timp să gîndesc. M-am gîndit că era un camion în pană şi ultimul vehicul voia să depăşească. Cum mergeam cu farurile aprinse să fiu văzut, am semnalizat şi eu stînga, am observat că Dacia nu se mişca şi am crezut că şi-a dat seama că eu veneam mai repede, nu a mai intrat în depăşire şi s-a oprit.

Bine era să fi fost în vigoare punctul cu punerea luminilor de avarie dacă ai oprit pentru că atunci aş fi oprit şi eu! Dar nu a fost aşa. Am intrat în depăşire ca să văd, camionul mişcîndu-se spre stînga. Spre una dintre pantele ce intrau la ferme, atunci când am trecut de prima Dacie. Cine ştie că se poate şi aşa ceva! Am apăsat frîna, am luat stînga şi mergeam spre roata camionului care se tot mărea în faţa ochilor. Apoi roata a dispărut, am luat-o spre şanţ.

Am trecut de intrarea în fermă ca să ne scufundăm cu partea stîngă a maşinii în şanţul din dreapta intrării. În acea fracţiune de secundă nu s-a întîmplat nimic extraordinar. N-a apărut un înger, nu am auzit o voce din cer spunîndu-mi: «Fiule, eşti un tîmpit!» şi nici nu mi-a trecut prin faţa ochilor tot filmul vieţii. Cu toate astea am înregistrat zborul prin aer, tăierea montantului de tablă ce susţinea parbrizul pe partea stîngă a portierei şi înflorirea parbrizului în zeci de crăpături cu una ducîndu-se spre centrul maşinii din cauza contactului cu  soclul de beton (pus ca o plăcintă) în care era înfiptă şina ce susţinea gardul de sîrmă.

Am aterizat tot pe partea stîngă, dar centurile de siguranţă nu s-au tensionat măcar. Dacă acceleram şi trăgeam volan dreapta pe porţiunea de beton la intrare, probabil că am fi ajuns pe drum nu în şanţ. «Şofer de duminică!» Am stins farurile şi am băgat de seamă că începuse să miroase a benzină, am scos cheia din contact. Citroenul începuse să ia apă.

Cornel a deschis uşa, a ieşit ajutat de cei de afară, şi-a luat geanta de care nu se despărţea niciodată, după care am ieşit şi eu ca Ceauşescu din tanc. Spre deosebise de el, eu nu aveam căciulă, nu eram cu soţia şi nu aveam să fiu executat. Bine că n-a păţit nimeni nimic! Şoferul camionului ce voia să facă stînga era deja afară şi răcnea la mine:

–         Nu m-ai văzut că am am semnalizat?

–         Nu. Nu te-am văzut!

–         Am semnalizat!

–         Nu te-am văzut!

–         Omule, am semnalizat!

–         Ai semnalizat! EU nu am văzut, nu e vina ta!

S-a mai calmat. În cele din urmă s-a calmat, toţi spectatorii au pus mîna pe maşină să o tragă afară. Unul mai zelos era să rămînă cu aripa dreaptă spate în mînă! În spate avea «cîrlig», aşa că şoferul camionului a adus un cablu, a agăţat-o şi a tras-o afară. Unul dintre fermieri a trimis după o găleată de apă, a pus mîna pe o cîrpă şi a spălat toată partea stîngă a Citroenului din proprie iniţiativă. Am rabatat la loc retrovizorul ce s-a pliat pe lîngă portieră, le-am mulţumit, am intrat în maşină, am introdus cheia, am răsucit-o şi am plecat cu zece minute întîrziere spre Oradea.

Cum am primit un scaun pentru Marcus, toate ţaţele îl compătimeau pe bietul copil legat în spatele scaunului meu. După mai puţin de doi ani a murit tata şi mama ne-a spus că dorinţa sa a fost ca Dacia lui să o iau eu. Aşa că am lăsat în garaj Citroenul şi am luat Dacia pomenită în postul anterior despre maşini. Era revopsită (după 5 ani de la fabricare) şi mult mai mare, dar pe lîngă Citroen era un tractor, chiar dacă avea turometru.

De data asta la transcriere am învăţat lecţia cu fiscul şi cînd au vrut să mă amendeze i-am pus să sune notarul, aşa că am scăpat. Inspectorul de la Arad era un tip Bunaciu, rudă îndepărtată a lui Bunaciu de la Bucureşti. Astfel că aveam două maşini.

Citroenul l-am dat lui Cornel Unc care era păstor la Şiria şi nu avea cu ce să meargă la biserică. A făcut şcoala de şoferi şi cînd a terminat-o, dar nu primise încă permisul am luat maşina şi am dus-o la el acasă în Grădişte. Frîna de picior era aproape inexistentă, datorită faptului că maşina a stat cel puţin un an şi a fost «împrumutată» fără ştirea mea de nepotul meu.

I-a schimbat parbrizul, i-a mai făcut mici reparaţii, dar nu a vrut să o transcrie, plătind impozitul pe numele soţiei mele care era proprietara maşinii, dar nu avea permis de conducere. A folosit-o pînă într-o zi cînd ducîndu-se să îi facă ITP-ul s-a constatat că nu corespunde una dintre literele şasiului cu seria din actele maşinii.

Cum l-a prins o dată poliţia cu verificarea amînată, mi-a spus că îmi dă maşina înapoi. Am luat-o, am dus-o la RAR, am plătit o mică avere, am primit hîrtiile cu seria adevărată (greşise miliţianul ce întocmise primul certificat, la Oradea) şi aveam din nou două autoturisme.

Aşa că Citroenul l-am făcut din nou cadou, de data asta de nuntă, unui alt prieten – Cornel avea o altă maşină împrumutată. Am făcut asta nu înainte de a-i schimba pompa de benzină şi de a petrece cîteva ore la Service Dacia din Micălaca, plătind o sumă astronomică pentru o reparaţie inutilă după ureche. În viaţa mea nu văzusem un mecanic atît de incompetent, dar ce să faci, nu era altul disponibil. În drum spre casă, după reparaţie nu am reuşit să depăşesc 30 la oră. Mergeam paralel cu tramvaiul, mă claxonau toţi!

Individul a schimbat bujii, pompă, capac delcou, platină, a dat găuri mai mari în jigloare motivînd că «Oltcitul e mai setos». Nu venea mai multă benzină pentru că conductele erau blocate de rugina acumulată în anii de funcţionare.

Cum prietenul meu nu avea carnet, a condus soţia sa. În cele din urmă s-a dus în raiul maşinilor după cîţiva ani de folosire intensivă, cînd reparațiile ar fi costat prea mult.